Ramanem fara timp oameni buni... ne scapa printre degete. Iar cel ce ne ramane il pierdem cu activitati infantile ca cititul mailurilor sau impartasitul lolz-urilor pe twitter. Poate ocazional citim o carte buna sau strangem in brate o femeie dar si astea incep sa se rareasca tot mai mult in favoarea unor distractii inutile. E ironic ca tocmai aceasta expansiune a mijloacelor de comunicare care ne-a adus oamenii mai aproape sau care ne-a extins cercul de cunostinte e vinovata si pentru indepartarea lor.
Scria Dora mai demult despre prietenie si felul in care se naste si moare, doar ca sa renasca din nou la cea mai mica scanteie, despre felul cum relatiile demult stabilite raman indisolubile chiar si neintretinute, fiind suficient o intalnire de priviri pentru a relua discutia de unde a ramas.. iar asta mi-a fost inspirant dar nu in felul in care va ganditi... ci in ideea de a nu mai amana la nesfarsit chestiunile necesare.
Altcineva imi povestea zilele astea cum s-a reintalnit cu vechi amici pe care abia daca avusese timp ca sa-i cunoasca si cum, in ciuda distantei in timp si spatiu, conexiunile s-au refacut instantaneu la fel cum ai cupla o siguranta noua... Dragut si acest lucru.. dar ne permitem sa asteptam atata timp? Oamenii mor in jurul nostru, prieteni, si numai modul nostru tot mai solitar si alienat de trai ne permite sa ne dispensam asa usor de orice. Spunem doua trei vorbe, ce rau ne pare, Dzeu sa-l odihneasca si apoi trecem la urmatorul clip funny de pe net...
Azi a murit un tip pe care il cunosteam oarecum, nu eram prieteni, nici cunostinte, dar dadusem mana cel putin o data cu dansul in virtutea profesiei pe care o exercita si a locului sau de munca - o librarie, Carturesti. Intodeauna am avut un respect si o admiratie pentru oamenii care se implica in lumea literara, care au grija ca cele mai dragi carti sa ne intre in casa, si mai mult sa ne scoata pe noi din casa la discutii sau evenimente conexe. In felul sau el avea grija de cartile noatre, acum cine o sa aibe grija de el? Va scrie cineva o pagina despre dansul, alta decat o stire anosta cum ca a trecut in nefiinta. Poate era un om deosebit, poate avea si el o poveste de zis, sau de trait, de ce nu.. Avea 33 de ani.. eu implinesc 31 intr-o luna...el a murit de cancer...eu de ce-o sa mor? Caci oamenii mor in jurul nostru. in bratele noastre, in paturile noastre, in blocuri, pe strada sau pe-o afurista de insula la capatul Pamantului. E rostul lumii... si al nostru, traim si murim. Singuri. Si ne permitem sa-i tratam pe cei din jurul nostru care s-ar chema "apropiati" cu indiferenta rezultata din siguranta zilei de maine? E absurd ce facem..
Acum doua saptamani tovarasul Luci experimenta la prima mana o pierdere asemanatoare, Toni Tecuceanu (37 ani). Tocmai vorbisera cu ceva timp inainte, era un om pe care il putea considera in "cercul" sau si deodata puff..a disparut in neant, ca un vis de dimineata.. Poate ar fi vrut sa-is ia ramas bun sau sa-i transmita vorbe de imbarbatare. Poate si eu i-as fi transmis lui Cosmin Lungu daca m-as fi considerat mai mult decat o strangere de mana, poate i-as fi multumit macar pentru tot ce-a facut in Timisoara, in loc sa ma gandesc ca de azi suntem mai saraci cu-n nume si mai impovarati de-o umbra.. Mi-e frica de moarte... si nu de moartea mea..ci de a celor din jurul meu care v-ati inmultit ca naiba. Va stiu ca stati acolo, fara griji si la fel stau si eu fara griji dar poate ar trebui sa spunem ceva, sa stim pozitia in care ne afla unii fata de ceilalti. Timpul fuge fratilor si e silentios, nici nu-ti dai seama cand se termina... Stiu ca o multime de oameni mor ca asa le vine timpul, de varsta, de boli, dar parca atunci cand si una si alta coincid socul nu e asa mare, era ceva previzibil.. Cand oameni de generatia ta incep sa paraseasca lumea devii mai contemplativ in fata fenomenului.
Acu multi ani am lucrat si eu intr-o companie mai mare, o fabrica in toata regula.. Si am cunoscut acolo o fata, lucra si ea de putin timp ca mine, locuiam in zona, mergeam impreuna la servici.. Nu mi-a luat mult timp sa ma gandesc ca poate ar fi ok sa ies cu ea la o cafea, sa vad ce gandeste, ce pasiuni are, ce vise.. Pueam extinde relatia noastra de la tinut locul in autobuz la un alt tip de conexiune, amicala, ceva mai mult nu se stie.. Dupa vreo luna de mers impreuna la job si socializare la cantina deodata a disparut..iar peste doua zile am auzit de la o doamna ca i-a citit necrologul in ziar...wtf!? Intr-o clipa vorbeam cu ea si intr-o alta clipa distantata temporal de prima aflam ca acea persoana nu mai exista. Macar de i-as fi zis ceva care s-o scoata din tristetea ce i-o citeam pe fata in fiecare zi.. s-o fi facut sa rada, sau ceva... sa nu fi ratat ocazia de a cunoaste mai multe despre dansa.
Pentru ca asta conteaza pentru mine. Odata ce ai cunoscut o fiinta vie, ti-a intrat in viata, fa totul sa stii cat mai multe despre dansa, in masura in care ti se dezvaluie desigur, pentru ca sincer, singura dovada a existentei noastre pe Pamant e data de capacitatea noastra de a ramane in memoria colectiva. Murim singuri dar nu trebuie sa traim asa. Macar sa cunoastem si sa lasam sa fim cunoscuti in timpul cat ne este dat. Cu totii purtam o gramada de discutii cu noi insine, ne punem o mie de intrebari despre cei din jurul nostru, ezitam si actionam dupa cele mai tampite reguli si folosim subtilitati ridicole de cele mai multe ori de parca ne-am fi pierdut gonadele de-a lungul istoriei. Sunt atat de satul de dat ture si alergat dupa cozi imaginare sau fluturate pe la nas in cat imi vine uneori sa strig un "STOP fuckin' around" si spune-mi in fata ce ai de zis: goneste-ma din viata ta sau iubeste-ma mi-e tot una, ne dezgustam, ne pretuim, ne ignoram sau ne iubim nu mai conteaza daca traim cu adevarat ceea ce spunem si nu jucam roluri triste.. Odata si-o data o sa asteptam prea mult si cand ne-om da jos mastile ne vom trezi in fata ochilor cu chipul unui mort pe care nu l-am cunoscut.
Punctul meu de vedere: daca deseara o sa simt ca tre sa spun ma/va/te iubesc / doresc / pretuiesc / urasc / ignor si chiar dispretuiesc, voi incerca sa nu ma razgandesc cat mai am timp. Stiu ca ni se tot spune ca speranta de viata creste de la an la an dar nu ni se spune si cat din viata o petrecem intr-o stare aproape "catatonica", voita sau nevoita... oameni vii conectati la aparate care sa-i ascunda de alti oameni la fel de vii..
Later Edit: savantii spun ca azi e
cea mai deprimanta zi a anului..ca sa vezi, o mai si nimeresc din cand in cand...
Asta sunt. In urma victoriei rasunatoare de aseara din cadrul concursului de lupte libere cu consola organizat de baietii din Garaj Pink Freud, in care am dat cu competitia de toti peretii si le-am facut K.O. avatarii alesi in Tekken 3. Si da, chiar daca pe chipul meu nu se vedea decat calmul, am gustat fiecare bataie data sau luata. Jocul asta e tare distractiv. Imi amintesc ca il jucam prin Gulliver in timpul facultatii, adica acu vreo 8-10 ani cu cativa buni prieteni pierdeam ore intregi acolo la cafteala. De-atunci n-am mai avut ocazia sa-l joc, decat acum dupa revel, la fratii Sirbi acasa pe un PS care mi-a reamintit cat de fun e Tekken-ul. Asa ca atunci cand am auzit ca se pune de concurs m-am bagat si eu. Am fost 16 concurenti, intre care si 4 fete (trebe mentionat), si ne-am jucat pe sistemul optimi-sferturi-semifinale-finala, in fiecare din ele fiind nevoie de 3/5 meciuri castigate. Parcursul meu ireprosabil a inceput cu Raka (care s-a ambitionat sa joace cu o muiere), a continuat cu Ovi Sirb (cu care am avut una din cele mai faine partide, cred ca i-am dat un Perfect) apoi semifinala cu Raul de la bar si finala foarte disputata "verbal" cu Blogu, care si-a aruncat armele psihologice in lupta incercand sa-mi distruga concentrarea!! Nu i-a mers prea usor, caci Hworang al meu i-a dat numai palme cu piciorul la Edy capoeira al sau de s-a plictisit si a trebuit sa-l schimb cu Law. Premiul pus la bataie mi-a revenit si astfel sticla de Jack a fost desfacuta si beuta pe jumate in cinstea campionului (sper :D). Multumirile merg inspre Garaj indeosebi pentru organizarea de exceptie si apoi fetelor pentru ca nu mi-au dat ocazia sa le intalnesc in vreo batalie..probabil asa sentimental cum ma stiu le-as fi lasat sa castige fara sa vreau.
