29 iunie 2013

Le Tour de France - editia 100

De azi timp de 3 saptamani televizorul imi va fi setat pe Eurosport, homepage-ul pe situl letour, facebook-ul pe pagina aferenta Turului pentru ca singura competitie sportiva care mai imi starneste interesul, Turul Frantei, e pe cale sa inceapa. Editia de anul asta a Turului ar trebui sa fie cu atat mai spectacoloasa cu cat poarta numarul 100. E de asteptat ca organizatorii sa fi pregatit ceva special ca sa marcheze evenimentul. O promisiune e chiar faptul ca dificultatea acestei editii e sporita sensibil, comparativ cu cea de anul trecut. 21 de etape fata de 20 + un prolog scurt in 2012. Mai putine etape de plat (7 fata de 9 in 2012) insa 5 etape deluroase si 6 de munte adevarat cu 4 finishuri in catarare fata de anul trecut cand am avut 4 etape semi-montane si 5 montane cu doar 2 finishuri in catarare. In total 3400 de km parcursi doar pe teritoriul francez. Ca fapt inedit anul asta Turul porneste pentru prima oara in Corsica si, personal, astept cu nerabdare sa vad cum s-au montat corsicanii..

Favoriti la castigarea Turului n-am insa cred ca sanse mari au Contador, deja castigator de tur in 2009 si 2010 (al doilea titlu insa i-a fost retras pentru dopaj), si Chris Froome, care anul trecut a aratat de cateva ori ca e mai puternic decat coechipierul sau de la Sky, Bradley Wiggins, castigatorul editiei 2012 a Turului. Desigur ca si Cadel Evans (castigatorul din 2011) are o sansa daca tot lipseste Wiggins. Mai interesant insa va fi cum se va prezenta turul dupa scandalul de anul trecut cand au iesit la iveala mizeriile facute de Lance Armstrong in Turul Frantei (mizerii pentru care a si fost taxat, retragandu-i-se toate titlurile castigate). Problema lui nu a fost ca era singurul care se dopa ci ca el s-a dopat cel mai bine si ca i-a fortat si pe coechipierii sai sa se dopeze ca sa aibe o echipa puternica (e imposibil sa castigi turul fara o echipa in forma maxima). Astept sa vad ce barfe mai apar in saptamanile ce urmeaza.

Dincolo de lucrurile scandaloase insa o sa ma uit la Tur pentru aspectul sau publicitar intrucat nu exista o mai buna reclama pentru frumusetile Frantei decat o reclama de 3 saptamani pe care milioane de telespectatori o urmaresc de buna voie. Comentariile delicioase referioare la diversele elemente culturale ivite pe traseul turului sunt o consolare temporara pana voi fi in masura sa le verific pe propria piele.




25 iunie 2013

Nouvelle Vague: Bizar triunghi amoros

Noi, muzica si ei...

Un concert Nouvelle Vague e ceva destul de greu de pus in cuvinte care sa descrie concret in ce consta intreaga experienta. Scena nu anuta nimic extraordinar, nu explodeaza in sunet si lumina ca la unele concerte pop-rock sau de muzica electronica ci totul porneste alene, aparent fara chef si mai mult ca o runda de repetitii. Cu precizarea insa ca nimic nu suna nepotrivit iar instrumentistii sunt concentrati si constienti ca publicul e in fata lor. Muzica lor pare initial doar un intro care incalzeste o atmosfera deja sufocata de canicula unei zile de vara iar lumea deja transpirata casca gurile uscate in vreme ce concertul inca nici nu pare sa fi inceput. 

Pana cand, deodata, acordurile de ghitara se articuleaza inteligent in tema usor recognoscibila a fantasticei piese compusa de The Cure - Lullaby - si simti cum te furnica pielea pentru ca la asta nu te asteptai. Vocea uneia din cele 3 vocaliste (probabil a exoticei cubanezo-americane Liset Alea) incepe tanguitor si se infiltreaza in zona cefei usor intepenite excitandu-ti simturile pentru ca apoi intrarea in joc a vaduvei negre cu rochie despicata pana-n talie (probabil Zulu) sa ti le trezeasca complet. Si e doar prima piesa. Lucrurile inca se desfasoara calm dar deja iti vine sa zambesti. O sa fie bine, iti zici. Suntem pe maini bune. E doar imposibil de cald. Poate pentru ca pe scena e si Melanie Pain si toate trei canta acum Master & Servant de la Depeche. 

Afara e inca lumina. Soarele nu pare sa vrea sa apuna. Publicul incepe sa se dezmorteasca, mangaiat la fiecare 3-4 minute de un nou val clasic: The Killing Moon, Blue Monday, Dance with me, Guns of Brixton. Incepem sa dansam ghidati de aceeasi plina de verva Liset. Ne unduim chiar si pe cantecele mai depresive convinsi de adevarul promisiunii ca dupa ce soarele apune facem “party”. I Melt With You & Marian sunt ca niste saruturi cu gust de vodka si gin tonic. Suntem aproape beti de fericire dar nu ne exteriorizam. 

Incep sa se distinga si proiectiile video, in majoritate bucati cinematice din noul val francez. Am recunoscut Bande A Part al lui Goddard. Iesim din comun. Fiecare, in sinea lui, se simte extraordinar. I just can’t get enough ne smulge vorbele din gura. Road to nowhere ne calauzeste pasii. Too Drunk To Fuck ne testeaza pudoarea. Fetele tipa vulgar si provocator dar publicul inca se codeste. This is not a love song. Niciodata nu va fi destula muzica buna. In schimb aplaudam constiinciosi si chiuim ostentativ.

Fredonam si le admiram la unison, femei si barbati, pe cele trei fiinte de pe scena. Cineva spune ca sunt atat de perfecte incat probabil ca nu stiu sa gateasca. Radem. De ce ar avea nevoie sa gateasca? Teenage Kicks e un cantec atat de catchy si de naiv, in totala opozitie cu balada Joy Division, Love will tear us apart. Si totusi, iubirea... Ea-i de vina. In sfarsit ne-am iesit din matca. Ma trezesc gandindu-ma daca cele 3 soliste impart o camera. Cred ca m-a batut soarele-n cap. M-am exclus complet din peisajul ala erotic. Oricum, Bizarre love triangle e interpretata acustic si doar pe doua voci. Asta e deja primul bis. In final au fost doua. Semn ca le-a placut de noi... In a matter of speaking. Si noua de ei... Putain putain. Asta e in franceza pentru “ce fain o fost, ma!”



poze via plai

23 iunie 2013

PS-uri (XIV)



N-am nici cea mai mica idee de ce continui sa-ti scriu aceste post-scriptum-uri de vreme ce nu astept raspuns nici macar la scrisorile in coada carora le astern. S-ar putea ca ps-urile nici sa nu-ti fie adresate ci sa mi le scriu doar mie, ca un soi de ecou emotional opus banalitatilor cotidiene care alcatuiesc corpul scrisorii. Cred ca, in realitate, eu am mai multa nevoie de aceste ultime randuri decat tine, intrucat ele par sa alimenteze ideea ca existi cumva in continuare intr-un loc ce poate fi, intr-o masura, atins. Si trebuie ca au vreun efect pentru ca zilele trecute am avut o experienta zdruncinatoare. A fost una din acele intalniri tulburatoare in planul oniric pe care nu le uiti niciodata intrucat sunt atat de senzoriale si de realiste, de dramatice si de detaliate incat atunci cand redevii constient un insuportabil val de tristete te sufoca. 


Intr-un moment eram la un eveniment social, intr-un altul te prabuseai inconstienta in mijlocul prietenilor pentru ca in urmatorul sa te internam la urgente si sa aflam ca esti in stare critica, victima unei boli fara leac. Te-ai stins in aceeasi noapte si oricat de caraghios ar suna acum o asemenea fantezie momentul a avut toata greutatea psihica a unei pierderi reale. Am simtit efectiv cum e sa-ti pierzi mintile, sa urli, sa implori si sa te resemnezi in fata inevitabilului. Sa afli ca nu poti face nimic, ca e prea tarziu. Sa te strang la piept sa-ti spun cuvinte pe care le-am gandit mult timp iar tu sa spui ca stii. Ca intr-o melodrama ieftina. Doar ca orice melodrama devine un soi de tragedie cand esti chiar in mijlocul ei. Si chiar daca acum stiu ca totul a fost doar un cosmar grotesc nascocit de-o minte obosita, o rabufnire a unui subconstient mult prea indoliat de pesimism si depresii emoide, episodul si timpul petrecut dupa incheierea lui ordonand ganduri si cautand explicatii m-au ajutat sa ma-nteleg mai bine. Poate de aceea ultimele tale cuvinte au fost doua soapte: “Acum intelegi?” Cred ca da.

22 iunie 2013

De ce e Romania altfel?

E un lucru bun ca o carte ca cea a lui Lucian Boia a devenit atat de populara la noi incat a ajuns sa fie disponibila gratuit pe net. Volumul cuprinde sintetizate in cateva eseuri o seama de explicatii istorice care ar fi bine sa fie stiute de cat mai multa lume ca poate in felul asta se mai schimba ceva in mentalitatea romaneasca. Nu e exclus insa ca ‘De ce este Romania altfel’ sa indispuna nitel, poate chiar sa produca mici accese de furie, pentru ca, asa cum bine stim, adevarul supara. Mai ales adevarul imposibil de schimbat si, dupa cum se va vedea, suprimat... Dar, cum bine spunea jurnalistul Dan Tapalaga lectura acestui volum e un act obligatoriu de igiena.

Un lucru care frapeaza insa e tocmai aceasta mentalitate romaneasca pe care fiecare generatie pare s-o vada mai mult sau mai putin stramba la generatiile precedente si, astfel, s-o ceara schimbata. Dupa cum se va vedea in paginile cartii lui Boia “mentalitatea” pare sa se perpetueze cu destula abilitate de la o generatie la alta mai ales in trasaturile cenusii, in pacatele sau tarele care nu fac cinste indivizilor care o alcatuiesc. Astfel ca atunci cand vorbim de o Romanie “altfel” inevitabil cuvantul altfel imi pare o atenuare insinuanta a unui epitet mult mai dur. Ca si cand ai vorbi de un individ tampit sau nebun ca fiind ‘altfel’. Desigur ca Lucian Boia nu la asta se referea cand califica Romania ca fiind altfel, autorul avand in minte caracterul ei diferit, unicitatea si o anume “excentricitate” in raport cu normalitatea europeana (sic!).

Unele din raspunsurile la intrebarea titulara sunt usor intuibile. Altele insa nu ar fi sesizabile fara o cercetare temeinica a istoriei transformarilor sociale, politice, culturale ale poporului nostru. Cercetare care se face cu mai mult de o carte de 150 de pagini. Dar pentru inceput, micul roman de un ghid interesant.

Iata de pilda de ce suntem pe ultimele locuri in Europa. Am fost de la bun inceput niste “intarziati ai istoriei”:

Evul Mediu începe în spaţiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârşit. A fost, din pornire, un handicap. La 1300, ţaratul bulgăresc avea o istorie de câteva secole şi se afirmase în unele perioade ca o „mare putere“ regională, cu ambiţii imperiale (de unde şi titulatura de ţar a cârmuitorilor săi). Şi Serbia avea o istorie. Ungaria, să nu mai vorbim: coroana Sfântului Ştefan, cu alte cuvinte Ungaria Mare, exista deja la anul 1000. Polonia, de asemenea, se afirmase ca o putere însemnată. Cehia se număra printre ţările componente ale Imperiului German, iar atunci când principatele române abia apăreau pe harta Europei, regele ei Carol I devenea împărat al Sfântului Imperiu (sub numele de Carol IV), şi fonda la Praga o universitate (cu o jumătate de mileniu înaintea universităţilor româneşti). Venite târziu, principatele române sunt şi rămân ţări mici, inevitabil dependente de puterile mai mari (domnitorii români puteau să-i bată din când în când pe regii Ungariei sau ai Poloniei, rămâneau însă vasalii acestora, nedepăşind condiţia de „principi“, şi n-ar fi visat niciun moment să-şi spună regi).
Faptul ca am venit intotdeauna ultimii la masa s-a tradus printr-o flamanzire indelungata si o slabiciune inerenta a “statului”. Pana hat tarziu am fost complet dezbinati si lipsiti de institutii care sa aplice niste principii de guvernare eficiente.

Modul cum se petrecea succesiunea la tron ilustrează mai bine ca orice funcţionarea defectuoasă a mecanismului. Nici nu merită să-i amintim „regulile“, vagi şi oricum prea puţin respectate. Până la urmă, în fruntea ţărilor române ajungea cine putea. Cu preţul conflictelor interne şi al intervenţiilor din afară, solicitate adesea de competitori.

Faptul ca orice pas inainte spre modernizare il datoram strainilor ne-a lasat cu un afurisit de complex de inferioritate: oameni mici in tari mici, la discretia vecinilor, paizani care au trebuit sa se uite la altii cum fac industrie, mestesuguri si comert, in vreme ce ei trudeau la boier. Asta ar fi catalizat nasterea si cultivarea unui sentiment de orgoliu national care sa lege peste veacuri romanii moderni de strabunii lor latini, pe de o parte, si dacii liberi si intelepti, pe de alta parte, pentru a “compensa micimea prezentului”.

Demitizarea continua cu reprosuri usuratoare: Obisnuinta supunerii e de asemenea o mostenire. Romanii au deprins-o timp de veacuri: de la taranul prea plecat in fata boierului pana la domnitorul prea plecat in fata Inaltei Porti. "Capul plecat sabia nu-l taie" este unul dintre cele mai des mentionate proverbe romanesti. Supunerea genereaza si strategii compensatoare: mai direct spus cum poti "sa-l tragi pe sfoara" pe cel caruia aparent i te supui. E un gen de rezistenta pasiva mult mai frecventa la romani decat rezistenta pe fata. Niciunde nu e mai actuala aceasta decat in relatiile liderilor politici cu europenii cand accepta niste lucruri si apoi fac cum ii taie capu’. Sau in promisiunile de campanie. 'Zici ca ei dar faci ca tine' e un excelent proverb pentru a ilustra dublul discurs. Si se mai mira lumea ca romanul nu protesteaza decat o data la 60-80 de ani (1848-1907-1989), cand explodeaza mamaliga.

Oricare ar fi insa pacatele romanului mi-e greu sa cred ca ele ii sunt doar lui specifice. Probabil ca veniti mai tarziu pe scara istoriei si urcand mai incet treptele decat restul popoarelor romanii depasesc mai greu aceste etape in drumul spre modernizare. Tinand insa cont ca odata erau cu cateva secole in urma faptul ca distanta s-a redus la doar cateva decenii e macar incurajator. Semn ca se poate. 

21 iunie 2013

Ce mai iubesc timisorenii?


Mesaj de interes local: Proiectul fotografic IUBESC a pornit in turneu national si maine aterizeaza in Timisoara. Intrucat tot internetul stie deja ce detesta românii (aici neintrand si datul cu parerea) cetatenii care doresc sa raspunda negru pe alb la intrebarea "Ce mai iubesc romanii?" sunt invitati s-o faca in Club Madness! Incercati sa nu mergeti toti cu pancarde Iubesc Timisoara sau cateii. Ar fi redundant si toata tara o stie oricum... In schimb mergeti cu mana goala si mintea deschisa, luati un marker de la tinerii organizatori si lasati-va inspirati de moment. "Marta Popescu va asteapta in fata aparatului de fotografiat ca sa fiti asa cum sunteti - liberi, nebuni, timizi, indrazneti, creativi, sinceri. Puteti vedea pozele din editiile trecute aici: https://www.facebook.com/proiectuliubesc . Nu uitati ca fiecare eveniment se va termina in zori, cu un after-party pe masura.

Detalii despre eveniment aici.

18 iunie 2013

Nouvelle Vague, parte din noul val de concerte Plai


Nici nu vreau sa ma gandesc ce sarac ar fi orasul asta fara oamenii de la Plai. Nu doar ca au tinut cu dintii de festivalul lor multicultural si world-music friendly (care e deja traditie in urbe, ajuns la editia 7) dar de vreo 2 ani incoace si-au largit prezenta in zona culturala contribuind la aducerea unor nume din ce in ce mai interesante pe scena in restul anului. Pe langa ca se ocupa de JazzTM-ul din 5 iulie se pare ca in cateva zile (21 iunie) o trupa franceza foarte cunoscuta, Nouvelle Vague, va descinde in Parcul Rozelor cu tot repertoriul ei de cover-uri internationale reorchestrate si reinterpretate de trei voci absolut geniale (Melanie Pain, Liset Alea şi Zula). Cine-ar spune nu la propunerea de a asculta vineri seara niste Joy Division, Billy Idol, Depeche sau The Clash pe ritmuri de bossa-nova. Eu in nici un caz. Melancolia lor face minuni in clipe de oboseala intelectuala. Uneori se dovedeste chiar inspirationala... Iar niste frantuzoaice cantand live Too Drunk To F**k, Just Can't Get Enough sau Mala Vida e inca in topul fanteziile mele personale de iesiri prin crasme.. Acum se va implini intr-un parc... just as good...

Sper sa se mai gaseasca bilete. Eventim, Carturesti, cum stam?


17 iunie 2013

Unde ma vezi peste cinci ani?

Oamenii par parca tot mai interesati sa te intrebe pe tine de planurile de viitor, sperand, probabil, ca in sfarsit vor da peste cineva cu o agenda bine structurata, cu un plan cincinal viabil care, cu mici modificari, ar fi usor de implementat in vietile lor mizerabile. Ori poate vor doar sa faca misto de niste vise ridicole si fanteziste atunci cand decid plictisiti soarta cv-ului celui in prealabil interogat. E, fara indoiala, una din cele mai detestate intrebari. "Unde te vezi peste cinci ani?" "Pai, stii, sincer, oricat m-as stradui, nu ma pot gandi mai departe de ziua regularizarii facturii de gaz sau cea cand e programata plata ratei la banca.. Chiar nu pot. Odata am reusit sa ma gandesc pana la sarbatori dar in ultimii ani am renuntat la asemenea efort. E complet inutil."

Ar fi nespus de interesant sa lasi pe altcineva sa raspunda la asemenea intrebare. "Prietene, ia zi tu mie unde ma vezi pe mine peste 5 ani? Si fara periaj, ok?" Si sa-ti zica tovarasu asta fara ocolisuri: "Ba, io te vad tot la aceasta masa, tot cu mine si tot cu doua beri sub nas.. Ca astia suntem, pula mea.." Sau: "Amice io cred ca tu si gagica aia aveti ceva aparte. Io va vad luati si cu prunc in cinci ani, sa mor io!" Ca stii cum e, uneori prietenii te cunosc mai bine decat crezi. Evident, si ei s-ar putea insela, indusi fiind in eroare de propria ta duplicitate in relatiile cu ei... Patesti. Nu poti pretinde sinceritate daca nu oferi sincerite... Dar, in majoritatea cazurilor, cred ca ar fi mai constructiv sa afli de la altii ce potential (ai lasat impresia ca) ai. Cata incredere au altii in tine, cat de stimulanta e relatia ta cu ei si cat de mult vor proiecta din propriile lor dorinte in spinarea ta. 

Deci, unde ma vezi peste cinci ani? In garsoniera alor mei jucand counterstrike? batand drumurile ca un carierist neobosit? la televizor? intr-o crasma mazgalind servetele? la scara blocului frecand tablele cu pensionarii? directoras la vreo afacere personala? sclav cu guler alb intr-o multinationala? somer? emigrant?

14 iunie 2013

Cum as continua Harap Alb?

Zilele astea apare numarul 5 din HAC si in ultima luna autorii au provocat cititorii sa-si dea cu parerea asupra modului in care ar continua ei povestea. Am omis sa citesc alte pareri sau macar sa mi-o pronunt pe a mea dar iata ca ideea de a ma gandi cum mi-ar conveni mie sa continue story-ul mi-a produs acest articol.

Deci, cum as vrea eu sa continue Harap Alb intr-o lume atat de saturata de francize, sequell-uri si spin-off-uri care extind universul imaginar odata expus comprehensibil in nenumarate directii mercantile producand scenarii haotice si deseori contradictorii insa mai tot timpul iremediabil diluate.

Tinand cont ca banda desenata HAC e o aparitie tanara care in primele 4 numere a punctat “inceputurile” creionand origin stories nu doar pentru printul Stefan (Harap-Alb) dar si pentru tovarasii sai de calatorie, lucru care a dezvaluit niste directii de explorat (alte personaje si taramuri fantastice ce pot fi vizitate) si a conturat niste personalitati super-eroice arhetipale (Ochila/Haiganu fiind cel mai intrigant pana acum), nu vad nici un motiv pentru care nu s-ar relua firul epic chiar din locul unde a fost lasat de “revizionistii” lui Ion Creanga: nunta insangerata cu moartea si invierea printului. 

Prin urmare, dupa consumarea actului nuptial, alegerea evidenta ar fi continuarea aventurilor eroilor nostri in spatiul mitologic-fantastic de inspiratie sword-and-sorcery integrand pe cat posibil evenimente si personaje din folclorul romanesc trecute printr-un upgrade de skill-uri si haine moderne. Asupra lor va plana insa tot mai intimidanta umbra a Spânului, reinviat surprinzator in ultima pagina a Inceputurilor pentru a-l folosi pesemne pe viitor ca principal villain. M-as bucura deci sa avem parte de un origin story corespunzator pentru acest Moroianu care sa fie dezvaluit gradual de la un nr la altul iar personajului sa i se dea o fata umana care sa-l faca mai interesant din punct de vedere al motivatiilor. Rolul de fabula moralizatoare al povestirii lui Creanga ar trebui teoretic abandonat dupa acele inceputuri iar comic-ul sa-si dea frau liber abordand teme profunde, comice sau intunecate, care sa-i permita o mai multa libertate de expresie. Totodata se simte si nevoia unei usoare ambiguitati morale sau a unei inclinatii spre manevre ascunse la personajele simpatice care sa oglindeasca astfel perfidia personajelor fundamental rele.

Cum mi-ar fi placut insa mie sa continue? Ei bine, daca mi se permit niste derapaje imaginare scurte iata cateva idei.

Daca s-ar merge pe o idee de comic cu simt al umorului, Harap Alb si-ai lui ar putea functiona ca o banda de misfits (de neadaptati), ceea ce in fapt si sunt. Exceptandu-l pe Stefan, eroul si idealul de onoare si responsabilitate, si pe Haiganu cel intelept, ceilalti (Flamanzila, Setila, Gerila si Lungila) ar trebui sa intre in tot felul de boacane prin diferite targuri si sate romanesti tipice, sa vaneze femeiusti, ospaturi, sa se-mbete, sa strice afaceri de baieti destepti, intr-un cuvant sa se comporte intr-un mod care sa reflecte pe cat posibil spiritul contradictoriu al romanului. Iar Stefan sa fie astfel distras de la adevarata lui cautare care banuim ca tine de implinirea unui destin eroic obscur.

Daca s-ar merge inspre zona horror gasca lui Harap Alb s-ar putea recomanda ca niste specialisti in exorcizari demonice, vanatori de fantome, spirite rele si alte fapturi stranii care-i bantuie pe oamenii de bine de la tara. Pe parcurs aventurile lor i-ar conduce spre necromantul Spânu care planuieste inchinarea tarii unui oarecare Stapan al Intunericului si astfel premizele pentru un epic demon fight ar fi asezate. La nevoie se pot integra si cate-un nosferat sau niste strigoi pentru aroma traditional de usturoi.

Un thriller procedural meticulos ar fi o intreprindere greu de realizat in banda desenata insa nu imposibila. Harap-Alb si Haiganu ar deveni un cuplu detectivistic original si medieval pe urmele unui criminal in serie fara par in cap. Proaspat dotat cu “simtul ratiunii” la finalul numarului 4, Stefan ar fi un Sherlock romanesc neaos gata sa foloseasca deductia si spiritul de observatie pentru a rezolva niste crime odioase sau a dejuca planurile Spânului. Bineinteles, secondat de Ochila (spirit de observatie, zic) si uneori de love-interest-ul sau roscat, adica Mara, fata Imparatului Rosu. Celelalte personaje ar putea interveni episodic in functie de skilurile cerute.

Desigur ca toate derapajele mele comporta abandonarea bazei deja construite de baietii de la HAC dar un fan poate sa viseze, corect? Mai mult ca sigur ca povestea se va dezvolta pe firul deja anuntat pastrand aventura in zona fantasticului cu palose si vraji intunecate, creaturi magice si binefacatori misteriosi. Tot ce-mi doresc e sa devina ceva mai complexa in timp iar textul ceva mai literar.

02 iunie 2013

Serbarile Timisoreana, un festival cu artisti si artizani

Indiferent daca le-am numi #serbari sau sarbatori, fiesta Timisoreana sau marele festival al berii, ultimele 10 zile au prezentat toate caracteristicile unei adunari campenesti stramutate pe platoul din fata Stadionului Dan Paltinisanu. Un loc, de altfel, mult mai la-ndemana oamenilor decat un picnic verde la marginea orasului unde sa le pui probleme de transport sau orientare. Astfel, in buna traditie a vechilor petreceri, Serbarile au avut un program diversificat cu muzica pop-rock sau etno, mancaruri si bautura, jocuri si concursuri, parade de costume populare, standuri de artizani si un carnaval in toata regula alipit in coasta lui avand in vedere apropiata zi a copilului.

Poate mai des decat in alti ani (mobilizat si de invitatia oficiala a organizatorilor) am vizitat si eu serbarile in cateva zile, profitand astfel de atmosfera relaxa(n)ta de pe-acolo ca sa servesc 2 mici si-o bere bruna (cifre vag informative) asa cum se cade la astfel de evenimente. Am apreciat inca de la inceput abordare mai inteligenta a locatiei si plasarea mai atenta a standurilor de bere si de mancare. N-am stat la cozi nesfarsite iar mesele, desi insuficiente pe timp de seara, au avut norocul de a fi des vizitate si debarasate de niste hangite, chestie cu care nu prea m-am mai intalnit la petreceri de gen. In asemenea situatie a devenit o reala problema sa-ti pastrezi turnuletul de pahare intact si in deplina posesie.

Concertele au fost punctul de atractie al serbarilor. Zdob si Zdub au dat startul in urma cu aproape 10 zile iar etno-rockerii lui Roman Iagupov au strans o gramada de timisoreni cu suflet de moldoveni in fata scenei. S-a jucat ca la o nunta extremala. Apropo, gasca din Chisinau si-au lansat se pare un album nou (Basta Mafia) absolut original, adica necontinand nici o piesa cover dupa ceva muzica populara. Am auzit si-o piesa de pe el, Moldovenii s-au nascut. Deci gata cu hardcoreala folclorica, acum se face rock alternativ.
hardcore moldovenesc cu Zdob si Zdub

Goran Bregovic a fost numele care a produs cele mai multe ridicari din sprancene la Serbari. Iesirea din tipar a 'programului artistic' a fost salutata cum trebuie de o mare de oameni (nu doar romani ci si multi sirbi erau in fata scenei) care au fost prea putin intimidati de o ploaie torentiala care-si propusese sa intrerupa concertul. N-a reusit, s-a stat in ploaie sau inghesuiti sub corturile prea putin incapatoare pentru miile de oameni, iar cand Goran a intrebat daca mai continuam raspunsul a fost unul singur. Finalul a fost cu rapaieli vocale de Kalashnikov. 
Goran Brgovic pe scena timisoreana

La Colibri n-am ajuns dintr-un concurs de imprejurari in care jobul a cantarit cel mai mult insa recitalul Holograf prestat aseara de Dan Bitman si echipa l-am prins in toata gloria lui. A strans nenea asta cel putin daca nu chiar mai multi oameni decat Bregovic. Inclin sa cred ca mai multi, dat fiind vremea buna. Mi-a fost dat sa vad cum se transforma romanul cand aude acordurile extrem de familiare ale vechilor slagare holografice. Fete dansand pe mese, barbati fredonand afectati cap-coada "Sa nu-mi iei niciodata dragostea", copii pe umerii parintilor zbierand "Banii vorbesc", ce mai, isterie colectiva. E foarte posibil ca un bebelus sa fi facut crowdsurfing (vezi poza), chestie inca neconfirmata. A fost ca o versiune live de Romanii au talent la care au luat parte toate categoriile sociale. Sincer, cred ca a fost cel mai filmat concert al lui Holograf evar, atatea maini ridicate cu telefoane am vazut. Ca gest de curtoazie din partea trupei, Dan Bitman a cantat piesa Nu mai e timp, faimosul featuring inregistrat cu Angela Gheorghiu, cu mezzosoprana timisoreana de la Filarmonica Banatul, Andreea Ilie. Si a fost cel putin la fel de bine.

crowdsurfing la serbarile Timisoreana

In fine, recitalul artistic continua si azi, in ultima zi de serbari cu concertul Cargo. Si, sa nu uitam, artificii, care presimt ca vor fi spectaculoase.

O alta chestie inedita a serbarilor a fost deschiderea spre tinerii artizani din oras, o parte din ei fiind invitati sa tina standuri cu produse hand-made si sa ofere oamenilor amintiri placute si palpabile. Era un loc in care iti puteai achizitiona si personaliza o halba de bere suvenir, bineinteles, cu ajutorul mainilor dibace ale fetelor Tourmaline care-ti pictau ce vroiau muschii tai pe ea. Pe Tourmaline deja le stie toata lumea din oras la cate tricouri si cercei si alte nebunii au produs in ultimii 3-4 ani. Am inteles ca mai era o tipa, Lorena, care schita portrete doritorilor si inca un magazin boem de artizanat pe care nu i-am prins. Insa ce m-a uimit peste masura a fost un stand cu obiecte din lemn decorate habar n-am cum cu imagini inspirate din filmul Aventurile Printului Achmed. Din pacate n-am reusit sa dau peste autorul/autoarea lor, s-o chestionez asupra ideii si metodei, si sa-mi satisfact curiozitatea nascuta de apropierea mea fata de subiect anul trecut, cand am proiectat filmul de nu mai putin 3 ori la Timisoara. As fi tare recunoscator pentru un indiciu legat de identitatea lor...

Descoperiti autorul acestor obiecte si veti primi recunostinta mea in bere bruna!