31 ianuarie 2011

Locuri de papa bun in Timisoara

Lilisor are o dilema de rezolvat si anume care sunt locurile faine din Timi unde poti baga bine la stomac. Eu de obicei mananc pe-acasa, ca de-aia stau cu mama, dough! Si la lucru, ca na, ziua-i lunga... Prin oras in schimb caut locurile cu mancaruri "repezi" asa ca in functie de zona in care ma aflu bifez:

  • Lucas Super Sandvis, cel mai cool loc de mancat din P-ta Unirii pentru ca: isi framanta singuri painea din care se face sandvisul, exista oferta atat pentru oameni infometati (super) cat si pentru oameni satui dar pofticiosi (mini), preturi ok si gust epic. Alte sandvisuri gustoase am infulecat in Scart, singurul loc cu adevarat ... boem (hehe, ati crezut ca zic lejer) si prin Funky. Iar undeva pe Savoya exista o Pravalie Veche care face sandvisuri cu ce vand ei pe-acolo, produse dinastea garantat 100% traditional romanesti, ca painea bunicii, muschi ori salamuri. N-am apucat inca sa testez..
  • Stradivarius e un restaurant micut si elegant tot in Unirii unde am luat masa de cateva ori. Cred ca decorul tapetat din interior mi-a luat ochii. Au meniu divers, ca un restaurant ce se respecta, si am observat niste platouri si salati grozave. Bine, eu tot cu sandvisuri si baghete m-am tratat in mod regulat dar nici cand am cerut mancaruri serioase n-am fost dezamagit. Deci, e mai mult decat ok.
  • Irishu' Public House pentru ca BLT si Ham&Chese trebe' verificat si mno acolo imi duc musafirii sa mance la venirea in Timisoara. E un fel de a doua casa, ca sa zic asa, pentru ca numa acolo mananc cartofi prajiti ascultand muzica mea la tonomat.
  • Pentru pizza exista puzderie de locuri dar eu ma simt bine la San Marzano in Complex si in La Maria. In prima am facut karaoke cu blogerii, in a doua am facut... pizza.
  • Restaurantul Chinezesc de pe Simion Barnutiu, n-am idee numele sau exact, e un loc grozav de halit pana pleznesti. Abia a doua oara m-am invatat ca pot sa comand si jumatate de portie, ba chiar e indicat, pentru ca o farfurie de orez sau taitei plus o tava de carne imi era mai mult decat suficient.
Ma opresc la astea cinci ca mi s-a facut foame deja... Fiind o leapsa ar fi misto ca vreun cititor de pe alte meleaguri (sibian sau galatean in special pentru ca am de gand sa calatoresc pe-acolo anul asta) s-o preia. Am incredere in recomandari.

30 ianuarie 2011

Pseudokinematikos

Lansare de carte. Maine, 31 ianuarie, la Carturesti (Mercy) prietenul Marian Radulescu lanseaza "falsul tratat de cinema romanesc" Pseudokinematikos, o harta personala asupra filmelor esentiale romanesti dinainte si dupa '89. De la ora 19 asadar ne vom intretine cu autorul si invitatii sai (Cornel Ungureanu, Lucian Ionică şi Lucian Mircu), vom urmari scurt-metrajul lui C. Mungiu, Zapping, si vom impartasi impresii cinefile pe fundalul sunor oferit de muzica lui Adrian Enescu si in aburul de ceai carturesc.

Cartea lui Marian este o colectie de cronici de film si amintiri personale, o rememorare a acelor vizionari-soc de vremea comunista garnisita cu povesti despre regizori si actori, clasamente si citate din carti dedicate filmului romanesc. Datorita ei am descoperit si eu cateva filme ratacite in uitare: Nunta de piatra si Duhul Aurului realizate in tandem de Dan Pita si Mircea Veroiu, apoi Meandre si Suta de lei ale lui Mircea Saucan. Mai sunt destule de vazut dar am inceput sa ma luminez un pic.

29 ianuarie 2011

Morţi imaginare

"Un scriitor e cineva care moare de-a lungul intregii sale vieţi, frază cu frază, în cuvinte mici."

Am facut in ultima saptamana o incursiune literara in lumea morbida si tenebroasa de dincolo de noi. Vas de calatorie peste Styx mi-a fost cartea lui Michel Schneider, Morti Imaginare, iar parteneri de sejur, marii scriitori: Proust, Balzac, Flaubert, Pascal, Freud, Kant, Nabukov, Rielke, Capote, etc. Oameni ale caror umbre sunt atat de grele incat mi-e teama sa pun mana pe-un roman de-al lor asa nepregatit si crud cum sunt acum. Presimt ca voi fi "zdrobit" de forta cuvintelor sau, mai rau, nu le voi intelege pe deplin. Asa ca am peferat sa citesc despre mortile lor, sa capat ascendentul moral al viului asupra nefiintei. Dar din nou m-am inselat. "Un scriitor care moare este un om care devine o carte. Cititorul nu va şti cine e omul care moare şi unde se ridică sau pluteşte patul lui de moarte, şi nici dacă e chiar un pat."

Morti Imaginare nu e doar o colectie de "morti", un cimitir rectangular al ultimelor cuvinte amenajat exact in spatele esafodului biografic. E un eseu filozofic despre viata explicat prin moarte. Montaigne spunea "Cine îi va învăţa pe oameni să moară îi va învăţa cum să trăiască." Mortile scriitorilor ne invata mai multe despre cum se moare decat propriile noastre ganduri despre moarte. Si de ce ne impresioneaza felul in care "mor oamenii mari". Pentru ca, in 99% din cazuri, nu e cu nimic mai diferit. "Chateaubriand a murit cum mor bogaţii şi săracii, cunoscuţii şi necunoscuţii, cam pe alături de sine, dar totuşi, atât de cufundat în povestea lui." Asa va fi pentru toti. Proust ne aminteste ca omul se naste la fel de fiecare data dar (se) moare in felul sau, singur. Insa Michel Schneider adauga lucid: "Se moare singur dar aproape întotdeauna se moare în văzul celorlalţi." Pentru asta trebuie sa fim pregatiti.

Volumul despre sfarsituri imaginare cuprinde peste 30 de capitole finale, abil relatate si analizate, unele documentate din ce s-a scris in epoca sau marturii oculare, altele fantezist speculate prin simpla referire a unui om erudit la opera unui alt om pe care l-a citit. Pesemne ajungi sa cunosti autorii prin intermediul cartilor scrise. Mortile sunt impresionante, dramatice, spectaculoase, amuzante sau triste, anonime sau publice, cu auditoriu sau cu insotitori de drum (partenera de viata a lui Zweig spre exemplu), insolite, neasteptate sau indelung amanate ori pre-enuntate. Nici unul nu moare la fel ca altul, desi unii isi invidiaza precursorii pentru originalitate iar altii ii copie "cuvant cu cuvant". Toti mor la fel cum au scris, enervant de original.

Scriitura lui Schenider e adat de placuta incat nici nu mi-a mai pasat daca ceea ce citeam era adevar veritabil sau istorie alternativa. Nici lui nu cred ca-i pasa: Intrăm în scris în acel punct exact unde cuvintele nu înseamnă nimic, unde nu le mai înţelegem,unde le privim. Sa privim asadar ultimele cuvinte ale maestrilor:

Voltaire

Care au fost ultimele cuvinte ale autorului francez care a batjocurit, fără indoiala, cele mai multe? Potrivit prietenilor săi, Grimm, La Harpe şi d’Alembert, la întrebările preotului ar fi răspuns: “Lăsaţi-mă să mor în pace!” Potrivit altora şi-ar fi veni în simţiri după aceste cuvinte şi, fixând flacăra unei lumănări, s-a mirat: “Ce? Deja Infernul? Ce? Flăcările?”

Goethe
Pe 22 martie 1832 Goethe a început să părăsească lumea. Să devină statuie încă din timpul vieţii, cum spune Barbey D’Auervilly. Nu i-au trebuit prea multe ore. La nouă dimineaţa cere apă şi vin. Apoi să se deschidă obloanele. La ora 10 a rostit cuvintele pe care legenda le-a transfigurat atât de bine: “Mai multă lumina.” [Mehr Licht] De fapt, ultimele cuvinte ale lui Goethe îi sunt adresate nurorii lui, Ottilie: “Dă-mi mâna”. Apoi, se afundă în partea stângă a fotoliului său înalt aşezat lângă pat în cea mai mică încăpere din casa lui din Weimar. O cameră lipsită de orice decoraţie. Cu ceafa rezemată de perna brodată pentru sprijinit capul, Goethe nu mai spune nimic, dar ridică mâna şi trasează semne prin aer. Litere. Medicul său, Vogel, crede că recunoaşte un w. W de la Werther, eroul din cel mai citit roman al lui, sau de la Wilhelm, propriul său prenume. Sau ca iniţiala de la Weib, femeie, sau poate prima literă de la Warum? De ce? Cine ştie? Să-ţi pui semnătura pe vid. O frumoasă imagine a scriiturii literare. Sunt zile în care moartea se face romancieră.

Blaise Pascal:

Lui Pascal i-a trebuit mai mult orgoliu decât abandon ca să moară. Se vroia umil dar nu modest. În durere, ca şi în ştiinţe, nu concepea să aibe pereche. Nu era un om blând. Scria în grabă şi cu arţag, propovăduia ca un maestru, vorbea cu autoritate. Până şi boala a fost pe locul întâi, făcându-şi din afecţiuni cununa unui ales.[...] Vorbindu-i lui D-zeu despre corpul său, spune “Totul e vrednic de mania Ta.” Vorbind despre viaţa lui: "Mă odihneam la umbra morţii mele.” A murit pentru că a avut un corp. A scris pentru a nu avea unul.

Puskin

Prima dată când a văzut-o, Aleksandr Puskin şi-a zis: “E femeia vieţii mele!” Natalia Goncearova avea şaisprezece ani iar el de două ori pe-atât. A luat-o imediat de nevasta. Era cel mai mare poet de pe vremea lui. Atunci când Aleksandr Puskin, rănit de moarte, căzu şi, ridicându-se, cu faţa pudrată de ger, aşa cum un actor revine la aplauze, strigă “Bravo!”, el se gândea râzând: “Greşeală! Era femeia morţii mele!” (...)Puskin n-a murit de mâna unui rival, nici de imprudenţele unei femei, nici de propria sa neînduplecare. A murit de cărţile lui. Oneghin ţinea arma, iar “poetul lasă să-i scape pistolul, işi puse mâna pe piept şi căzu.”

Freud
Până în ajunul morţii sale, Freud n-a uitat nici măcar o dată să potrivească pendula de pe biroul său. Virginia Wolf vine să-l viziteze pe 28 ianuarie 1939. Scrie: Toţi marii oameni sunt decepţionanţi sau plictisitori, ori amândouă. Freud nu e nici una nici alta. Avea o aură, nu de renume, ci de grandoare. (...) Până la sfârşit a făcut ce făcuse întotdeauna: a scris, a citit. Ultima carte a fost Pielea de şagri a lui Balzac: “Exact cartea care-mi trebuia, spune el; vorbeşte despre micşorare şi moartea prin inaniţie.”

Flaubert

Flaubert a iubit femeile, a iubit cuvintele şi a iubit mai presus de toate cuvântul "femeie". "Unele cuvinte mă tulburau, cel de femeie, de amantă mai ales", scrie el, în floarea tinereţii, în Noiembrie. "Am căutat explicaţia primului cuvânt în cărţi, în gravuri, în tablouri, de unde aş fi vrut să pot smulge draperiile pentru a descoperi acolo ceva." A dori? A căuta în corpul femeilor ceea ce se află în cuvântul femeie. A scrie? A acoperi prin cuvinte, cu o draperie, cu un văl, cu un şal de cuvinte sexul femeii pe care acest nume îl descoperă. "Ce meserie dată-n mă-sa! Să binecuvântăm totuşi chinul acesta drag. Fără el ar trebui să murim." Flaubert n-a făcut niciodată prea mare diferenţă între a face dragoste şi a scrie. Nici între a muri şi a scrie. Dar totuşi nu e nici un fel de romantism în această alternativă. Moartea e un bordel în pragul căruia e mai bine să rămâi multă vreme. Scriitorul nu scrie pentru a nu muri, ci pentru a muri un pic mai viu.

Tolstoi

Lev Tolstoi a plecat să moară departe. Într-o noapte de toamnă, fuge de soţia lui, părăseşte pe ascuns casa lui părintească din Iasnaia Poliana unde îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii. Are mai bine de optzeci de ani. În timpul călătoriei, răceşte şi trebuie să coboare din tren în gara Astapovo, în pustietăţile guberniei Riazan. Nu există hotel. E găzduit în camera şefului de gară. Îl apucă furia atunci când vede şase medici perindându-se pe la căpătâiul lui. Asta îi aminteşte de Moartea lui Ivan Ilici, pe care a povestit-o cu douăzeci şi patru de ani înainte. Refuză s-o vadă pe Sofia, soţia lui, sosită în grabă la locul morţii. Ea va intra totuşi la final, profitând de starea lui de inconştienţă.

Capote

Legistul din Los Angeles County care a făcut autopsia [lui Truman Capote] a declarat decesul "din cauze necunoscute". Nu s-a găsit nici o urmă de alcool, ci mari cantităţi de droguri, din drăgălaşele acelea de pastile pe care îi plăcea să le mângâie cu vârful degetelor: Valium, Dilantin, Codeină, Tylenol, vreo două-trei barbiturice. Nimeni n-a încercat să afle dacă le-a înghiţit ca să se omoare. Uneori, vrei să te omori; uneori, pur şi simplu să mori; alteori, doar să fii mort. Capote vroia mai ales să vadă. Privirea lui cufundată în străpungerea neagră. A văzut. Moartea e un crater stins, brăzdat de prelungi luciri palide, ca şirurile argintate de lacrimi uscate pe un chip.

Acestea sunt doar cateva fragmente din paginile dedicate funeraliilor-elogiu pe care le organizeaza Michel Schneider "profesorilor" sai. Intr-un fel acesta ii dezgroapa si-i ingroapa in mod repetat tocmai pentru a ne arata doua lucruri: unul, toata lumea moare intr-o zi deci bucurati-va de viata, al doilea, unii oameni nu mor definitiv niciodata, asa ca nu va temeti de moarte.
Pe final, unul din lucrurile care mi-au atins usor mecanica viselor si-a reflectiilor: "Singura moarte pentru care suferim este a altora, atunci când îi iubim." Si ca "Cel mai bun leac împotriva melancoliei nu e iubirea, ci literatura. Până la urmă iubirea este o tulburare de limbaj. În iubire nu de celălalt ţi-e dor, ci de tine însuţi."

28 ianuarie 2011

Meandre

- De unde vii?
-... de la gara...
- Ai condus pe cineva?
- Am privit cum pleaca trenurile...




- Nimeni nu te cunoaste cu adevarat. Si cu cat te iubeste mai mult cu atat te cunoaste mai putin...
- Crezi ca ma cunosti?
- ...Pot sa te intreb ceva? Dar te rog sa fii bun, sa-mi raspunzi cu sinceritate desavarsita...
- ...Da.
- Iata despre ce e vorba: stiu ca nu m-ai iubit... Si cred ca nu ma iubesti nici acum. Spune, vrei sa plec?
- Nu.
- Esti convins?
- Da.
- Pentru ce?
- Pentru ca nu vreau sa pleci.
- ...Vrei sa-mi raspunzi la o intrebare?
- Nu... Ce doresti?
- ... As dori sa fiu mangaiata...

27 ianuarie 2011

O expozitie smechera

Prieteni, incepand cu 1 februarie suntem invitati sa luam parte la un "eveniment cultural inedit, nascut din pasiunea unor oameni pentru inovatie si comunicare": expozitia intitulata "De la primele scrieri la multimedia. O scurta istorie a comunicarii si mai mult..." Oferta de exponate aranjate in Muzeul de Arta reuneste obiecte aduse din muzeele transilvanene si banatene si se adreseaza publicului larg pasionat de istorie, cultura, arta si inovatie. Vor fi aprox. 300 de obiecte reprezentative acoperind cca 12000 de ani de istorie umana iar evenimentul se doreste a fi o premiera autohtona din punct de vedere tehnologic.

Chestie smechera si inedita a expozitiei consta in "upgraduirea" exponatelor cu un bagaj informational hi-tech accesibil prin intermediul telefoanelor mobile. Astfel ca te duci la muzeu, iti dai check-in la intrare si te-apuci sa vizitezi marfa expusa iar cand ceva iti face cu ochiu de vrei sa stii mai mult, pac, scanezi codu QR( cine are telefon destept) si imediat te luminezi 2.0.
Expoziţia va fi deschisă publicului timişorean în perioada 1 februarie – 30 aprilie 2011, de marţi până duminică, în intervalul orar 10:00-18:00. Pe parcursul expozitiei, specialişti în arheologie sau comunicare, istorici, ingineri, informaticieni, critici de artă, vă invită să luaţi parte la o serie de conferinţe tematice, mese rotunde şi evenimente care vor aborda teme pornind de la cele mai îndepărtate manifestări ale fiinţei umane la multimedia zilelor noastre!

Acum, daca nici asta nu-i motiv sa ne schimbam telefoanele anu' asta, apai nush ce ne-ar mai putea convinge.. mai ales ca Muzeul de Arta e deja pe foursquare...

26 ianuarie 2011

Garfield cauta stapan(a)

O amica mi-a solicitat sprijinul in transmiterea unui mesaj. Iata-l:
Salut! Am gasit un pisoi si vreau sa ii gasesc urgent un stapan. E portocaliu, are vreo o luna si e cam… plin de raie.
Maine ma duc la vet ca sa ii faca injectie. Tratamentul dureaza o luna. M-as ocupa eu cu cheltuielile ce tin de tratament, mancare, nisip, tot ce are nevoie. Marea problema e ca nu il pot tine.

Stiu ca jigarit cum e, nu o sa faca cu ochiul nimanui. Dar daca e ingrijit si scapa de boala, sunt sigura ca o sa iasa un al doilea Garfield din el. Isi tot curata blanita, deci inseamna ca e curatel. Pare si afectuos, ca toarce ca un Boeing. Asa ca pliz, astia care nu va cumparati pedigree-uri si rase pure de la mol, daca vreti un pisoi, luati-l pe necajitul asta!

Ma gasiti la adresa asta: kovacs.iulia@gmail.com
Mno, asteptam oferte de cazare sau cereri de adoptie. Mersi de atentie.

Later Edit: Garfield si-a gasit o stapana in Timisoara si o duce grozav de bine.

SF, my precious, my love

Sunt putine cuvinte prin care as putea descrie senzatiile si gandurile care ma incearca atunci cand citesc literatura science-fiction. Probabil ca, asemenea lumilor descrise de maestrii genului, si cuvintele astea asteapta sa fie descoperite. Sau inventate. La fel ca tehnologiile propuse in cartile lor de niste oameni cu imaginatie peste limita obisnuita. Unele dintre ele par absurde si imposibile, dar hey, ia duceti voi un ipad in secolul XIX.

Din pacate am prea putin timp la dispozitie ca sa-mi hranesc o asemenea pasiune egoista dar si cand reusesc sa-mi rup din viata niste ore de lectura SF, orgasm mintal nu altceva. Am o biblioteca care geme de literatura futurista si prea putina viata s-o rasfoiesc. Saptamana trecuta am apucat insa in 2 zile mai libere sa recuperes un pic din clasici, cum s-ar zice, devorand cu pofta doua romane fabuloase: Arthur C. Clarke - Rendez-vous cu Rama si Isaac Asimov - Sfarsitul Eternitatii. [pauza de zambet nostalgic]

Astia doi seniori, trebuie spus, nu sunt doar niste scriitori de vise irealizabile, sa fim intelesi. Sunt oameni de stiinta. Au fost, cel putin. Iar acum sunt zei...caci la fel cum avem planete inspirate din mitologia greaca tot asa avem si-un asteroid pe nume Asimov si-o orbita geostationara numita Clarke. Numele lor sunt acolo sus si vegheaza. Ca zeii omenirii insisi.

 
Rendez-vous cu Rama nu-i o banala intalnire cu o margarina ci o splendida poveste despre Primul Contact scrisa in 1972. Undeva in secolul 22 pamantenii descopera cu ajutorul sistemului de avertizare Paza Spatiala (exista un asemenea sistem si in realitate, tocmai datorita lui Clarke) un obiect bizar care patrunde in sistemul nostru solar cu directia clara spre Soare. Seamana cu un gigantic cilindru, lung de 54 km si cu diametrul de 20, calatorind cu 100.000 km/h. Normal ca daca nu-i natural si nu-i facut de mana omului e probabil facut de mana altora, asa ca oamenii se pornesc sa-l intercepteze pentru studiu. Curiozitatea e calitatea noastra cea mai de pret, corect? Se trimite o nava asadar, se patrunde in cilindru si incepe aventura. Chestia pe care am remarcat-o la Clarke e stilul foarte lucid de a scrie, nu pierde vremea cu balarii siropoase sau descrieri literare de 3-4 pagini. La el 3-4 pagini sunt un capitol. Actiune.

Obiectul botezat Rama e o lume in toata puterea cuvantului. Dar o lume bizara, una asa cum nu ti-ai imaginat vreodata. Iar Clarke o descrie cu claritatea omului de stiinta care priveste prin ochii capitanului Norton, primul care-i patrunde misterele. Partea misto a cartii e ca trebuie sa-ti exersezi bine ochiul mintii ca sa-ti imaginezi lucrurile din jur. Ca cititor, descoperi pas cu pas mediul in care au intrat personajele, ceea ce e destul de tensionant si neasemuit de captivant. Esti prin urmare parte din echipa de exploratori care in cateva saptamani trebuie sa descifreze misterul “navei” ramane.

Iar lumea descrisa e pur si simplu uimitoare. Rama e ca o miniplaneta desfasurata pe interiorul cilindric al unei “sticle” spatiale. Esti ca o furnica intr-un covor rulat. O Campie uriasa separata in doua de un Ocean Cilindric inghetat lat de 20 de km, aglomerari aparent urbane ce ocupa zeci de km patrati de cladiri impresionante si bezna totala. Pana cand Rama se apropie suficient de soare. Atunci totul se “topeste”. Iar cercetatorii trebuie sa decida pana unde sa-si bage nasul in ciorba unei lumi vechi de milioane de ani dar acum pusa miraculos pe foc. Fiecare zi e ca o noua etapa in evolutia unei planete. Noi revelatii suscita intelectul personajelor si-i conduc spre alte si alte teorii. Clarke duce povestea excelent la un final care ne reaminteste un lucru perfect onest: ne dorim atat de tare sa “ne imprietenim” cu alte civilizatii dar uitam un lucru... poate nu suntem chiar atat de interesanti.


De cealalta parte, Asimov se angajeaza in zugravirea unei realitati alternative in care omenirea n-a continuat sa evolueze exponential catre un Imperiu Galactic ci a ramas sechestrata pe Pamant intr-o confortabila securitate si stagnare. Mindblowing.. Sfarsitul Eternitatii dateaza din 1955 si e mai mult decat “spargatoare de minti”. E alterare de realitati, e ordonare de viitoruri, reconfigurare de istorii si personalitati. Ideea e ca prin viitorul nostru indepartat (sec 27) s-a infiintat o societate numita Eternitatea, ambitioasa si atotputernica, care exista undeva in fara timpului, prin ungherele oculte curgerii naturale a istoriei. Membrii ei erau numiti Eterni si impartiti in caste dupa nivelul instructajului primit iar scopul lor era sa Observe si sa Corecteze fiecare Secol in parte.. incepand cu 23 si pana la 70.000... and beyond. Ideologia ei spune ca omenirea lasata de capul ei are darul de a o apuca pe panta tragica a istoriei asa ca e nevoie de niste Schimbari Minime Necesare pentru a ordona cursul Realitatii intr-o directie “safe” si a pastra lumea fericita si prospera.

Personajul central in acest puzzle e Harlan, un Tehnician responsabil cu aplicarea “corectiilor” care calatoreste in sus si-n jos pe scara temporala dupa cum primeste ordin de la Calculatorii de Schimbari sau Programatorii-de-vieti. Tipul e foarte profesionist si calculat in munca sa, adora ideologia Eterna, nu gusta placerile lumesti al viitorului si are o sensibilitate pentru Istoria Primitiva din secolele “noastre”... alea dinainte de calatorit in timp. Drept urmare primeste insarcinarea de a-l instrui pe un Novice in cultura primitiva, lucru bizar intrucat pasiunea lui nu era vazuta cu ochi buni caci dezvaluia un spirit nostalgic. In plus, mai face cunostinta si cu o femeie Temporala, Noys, adusa in vizita din Timpul Real in Eternitate (v-am pierdut?). Intreg sistemul sau de valori incepe sa fie erodat de o pasiune nedeslusita, sfarsind prin a se inclina spasit in fata iubirii. Tehnicianul cel lucid realizeaza insa ca daca femeia se intoarce in secolul ei va disparea sub efectul unei Schimbari deja programate asa ca o “salveaza” ducand-o la capatul Viitorului (mai exact secolul 111394) si jurand s-o apere impotriva oricarui Etern. Doar ca nimeni n-are treaba cu femeia lui ci cu persoana lui intrucat se dovedeste ca trecutul s-a scris in viitor si acum e momentul sa se implineasca.

Partea misto la cartea asta e ca reprezinta mult mai mult decat o poveste de amor in viitor. Ridica niste chestiuni de filozofie temporala si paradoxuri (cat de intinse sunt efectele unei schimbari, ce faci daca te intalnesti pe tine), problema evolutiei, mai exact, sunt benefice efectele unui control strict al umanitatii si ale unui trai “sigur”, lipsit de provocari sau pericole? E bine stiut ca cele mai importante salturi tehnologice si ideologice au fost strans legate de momentele de cumpana ale istoriei. In focul distrugerii am gasit intotdeauna forta si mecanismele tranformarii. Dincolo de latura didactica Asimov are si un talent formidabil in a crea suspans. Cartea e in esenta un thriller pe scara timpului, cu intrari si iesiri dintr-un secol in altul dar cu putine elemente bogat descriptive. Comparativ cu Clarke, Asimov e mai concentrat pe introspectii ale personajului, expunere de idei si facut varza creierii in timp ce Arthur C. e remarcabil in zugravirea unor imagini si intamplari captivante. Din motivul asta Clarke e si un pic mai accesibil, naratiunea fiind deosebit de lejera. La Asimov trebuie sa reflectezi un pic ca sa-i prinzi rationamentul. Dar odata ce l-ai prins ti se releva toata constructia povestii intr-un deznodamant perfect. Pentru ca Sfarsitul Eternitatii inseamna inceputul nemarginirii...

[Fara Eternitate]...Omul nu ar fi însemnat o lume, ci un milion, un miliard de lumi. Am fi avut infinitul în căuşul palmei. Fiecare lume ar fi avut însuşirea ei de Secole, fiecare valorile ei proprii, o şansă de a căuta fericirea pe propriile căi, în propriul mediu. Există multe feluri de fericire, de bine, o varietate infinită... Aceasta este Starea Fundamentală a omenirii...

21 ianuarie 2011

Surface of the sun





The only dream I ever have... is of the surface of the sun... every time I shut my eyes... it's always the same...

N-am nici cea mai mica indoiala ca, date fiind anumite circumstante, o persoana, indiferent de gradul ei de autoconservare, ar renunta la existenta ei marunta pentru a atinge suprafata soarelui. Nu e chestiune de renuntare la sine ci mai degraba una de impartasire cu infinitul. In definitiv, nu suntem decat praf stelar...tanjind dupa reintregirea cu absolutul. Stravechiul vis al umanitatii de a ajunge la stele inseamna si dorinta de revenire in sanul universului. Nu e nimic logic. Nu e nimic absurd. E constientizarea unei anumite ordini a lucrurilor dincolo de barierele individualismului. Daca soarele mi-ar fi la indemana l-as atinge fara ezitari, multumit, impacat in sine, zambitor, bucuros de-a fi sters orice urma de mine.

19 ianuarie 2011

Suntem oameni sau dansatori?

The Killers are wrong! Suntem oameni dansatori! Cel putin asa sugereaza proiectul fotografic al lui Jordan Matter in care dansatori profi din Marele Măr au pozat pentru o galerie de ipostaze superbe. Eleganta? O certitudine. Non-conformismul? Un mod de viata. Energia? Nelimitata. Gravitatia? O iluzie. Dansatorii sunt peste tot.




18 ianuarie 2011

Liber la protest

Probabil ca zilele astea s-a simtit o lipsa acuta de bani marunti si caramele la buticurile din zona intrucat soferii in mod sigur si-au umplut buzunarele ca sa faca plinu de carburanti... platind cu monezi. Sa le cada greu la buget benzinarilor imperialisti... Acum, drept ii ca metoda reprezinta un model pasnic de pichetare a statiilor de alimentare, ca no, daca ne ingramadim 20 de prieteni ca sa alimentam cu cativa lei si-i mai platim si pe aia cu un sac de bani metalici, mai cerem si bon stampilat gata, am paralizat o ora benzinaria. Kudos! Dar de ce sa ne oprim aici? De ce sa nu pretindem servicii complete, pe masura pretului de 5.08 lei litrul de benzina omv carrera95? Adica, daca ma iau pe mine ca exemplu, cand mai iese cat un angajat din dosul pompei intreband daca vreau o mana de-ajutor sa nu mai fac arogante de genu "nu mersi ca ma descurc" (desi m-as descurca) si sa-l solicit degajat pe om sa-mi bage de douaj' de lei (mai putin nu risc intrucat vreau sa si ajung acasa de la pompa), sa-mi spele parbrizu' si luneta, si farurile, si sa-mi umfle rotile un pic. Si sa nu protesteze daca nu-l omenesc dupa...

Iar daca tot am inceput cum protestam fata de cartelul firmelor de taxi din Timisoara?

15 ianuarie 2011

Iubind în taină

Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gîndind că astfel o să-ți placă ție,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.
Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu știe.
Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi și blonde plete?
Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C-un zîmbet faci gîndirea să se-mbete.
Fă un sfîrșit durerii... vin' la sînu-mi.



M. Eminescu

...cine are ochi sa citeasca, cine are gura sa vorbeasca...

14 ianuarie 2011

Cafea la syphon



Daca vreti sa transformati preparatul si servitul cafelei intr-o adevarata ceremonie v-as sugera sa incercati cafeaua la sifon (slow syphon coffee). Am avut ocazia sa asist ieri seara la inca o degustare organizata in Mokum Cafe si ca prima impresie ar fi ca e intr-adevar slooow coffee... Dar merita. Toata smecheria e ca un experiment de fizica cu cafea... Ai un balon de sticla, un arzator, un vas de trecere, un filtru si la finalul experimentului... rezulta o cafea geniala. "Dracia" se cheama syphon si ieri a fost inaugurata, cum ar veni, caci Tomi, stapanul cafenelei, fiind la fel de emotionat ca oricare elev de-a 9-a in laboratorul de fizica a invitat un amic din Germania, 'so called expert'  care era amator de asemenea cafele si deci se pricepea la predat lectii cafemaniacilor. Cei care ne-am inscris la degustare (in ziua de dinainte) am avut cam o ora de asteptat ca sa inceapa sa fiarba apa, pentru ca am folosit apa rece, nu deja fiarta-n expressor, cum arata in filmulet. Deci a durat si pe cale de consecinta ne-am conversat sa fiarba mai repede. Rezultatul a fost insa spectaculos, experimentul reusit, iar cafeaua mmhmm.. tare buna. E ca o cafea la filtru foarte pura si cu o aroma densa... nealterata de vreun gust strain. Dar asta conteaza poate mai putin, prezentarea e ceea ce incanta si gandul ca nu e doar un 'one shot esspresso pac-pac' iti dubleaza satisfactia. Anyway... de-acum puteti cere cafea si la siphon in Mokum. Daca aveti rabdare...

13 ianuarie 2011

Youtubu vegheaza dar nu singur

Sa sedem cateva minute sa discutam ce s-a petrecut astazi. Poate ca in graba in care click-uiti orice nazbatie de pe interneti n-ati acordat atentie unei chestii. Acum vreo 6-8 ore punea piticu la el pe blog niste clipe cu cativa studenti ("identificati" de el ca fiind din regie, bucuresti) care trezeau un caine adormit cu un shot de Stroh80 turnat printre falci. Pentru abstinenti, Stroh-ul e cam cea mai tare bautura gasita p-aci, buna de curatat gatul si-ncalzit stomacul. Anyway, postul era transmis sub ideea ‘ce fac studentii romani’ cand se plictisesc, atitudinea lui piticu era cel mult vaga, recunoscand ca si el facea tampenii dar nu le punea pe net (ui si la astia ce plictisiti etc) iar problema esentiala era “ce cauta cainele in bucatarie?”.. Evident ca reactia cainelui impins in patima alcoolului a fo una mai putin legata de spatiul geografic al somnului ci ceva de genul wtf?! astia vor sa ma otraveasca!, incepand sa se plimbe cam pe 2 carari ca sa se dumireasca ce-a patit. In vreme ce pustii cu farsa proasta se hlizeau. Bun, caracter reprobabil, teribilism, minte putina, orice-ar fi e macar condamnabil din bun simt. Nu, piticu, nu condamna, mai da si sursa informatiei pe d-ra Anca (innocente.ro, deci gagica, pe-al carei blog gasesti usor 3-4 pisici doar in main-page) si invita lumea sa-l injure pe twitter pentru postare... Ba, deci serios, iti sta mintea-n loc... sincer imi vine sa cred ca e chiar ceva mai josnic decat ce-or facut amaratii aia...of..trafficwhoring-ul asta.

Dar sa revenim. Io cand am vazut clipul nu mi-a starnit haz. Nu eram nici socat, ca sa fim intelesi.. Doar ca mi s-a parut stupida toata ideea: o filmare tembela in care abuzezi un animal cu scuza de-a urca un clip pe interneti ca sa-ti aduci vizualizari si comentarii etc.. deci un plus de atentie! Ok, multi isi doresc atentie, blogarii mai mult decat oricine, dar mai sunt si alti utilizatori de internet care nu gusta orice cacat senzational si-si pastreaza cumpatul. Dovada e chiar in politica tubului: de a lasa pe mana comunitatii responsabilitatea gestionarii bunului simt (intre niste limite, evident). Asa ca a fost foarte simplu ca unul sau mai multi sa flag-uiasca clipul drept Violent and Repulsive content - Animal abuse si dupa cateva ore el sa fie indepartat ca inappropriate. (imi place sa cred ca nu-s singurul care-a facut-o ca altfel m-ar oftica tare mult coltu asta de internet). So, my point is, esti destul de liber sa pui ce vrei tu pe tube, sa incalci cat vrei de multe reguli, dar daca ceilalti useri te simt marsav sau sunt dezgustati, esti reclamat. Iar autoritatea tubului poate tine sau nu cont de reclamatie. Aici au tinut.

Nu cred ca am nevoie sa-mi justific pozitia dar totusi o s-o fac. Fiind vorba de animale de companie trebuie sa acceptam ca suntem raspunzatori pentru o gramada de cacaturi facute lor, mare parte din nepasare, cateodata din prostie si inca o parte din rautate. Oricum ar fi, macar niste reactii ar trebui sa ne starneasca.. N-am facut parte si nici nu ma vad facand parte din organizatii pentru protectia animalelor, nu sunt atat de reactiv ca sa am energia necesara acelor demersuri.. Dar am avut caine si stiu ca unele “alimente” umane le pot dauna serios. Cum e ciocoalata.. Apoi daca ciocolata e toxica cum o fi un alcool de 80 de grade? Tre sa ai o minte foarte odihnita ca sa crezi ca daca un caine a baut odata bere asta inseamna ca mai poate si tarie...

Revenind la piticu... chestia pe care iar n-o inteleg e reactia lui de dupa, cand anunta “o uriasa victorie a twitterului romanesc; au sters astia clipul bla bla”... Din nou aceeasi pozitie din varful baricadei, aceeasi “confiscare” a problemei esentiale si transformarea ei in praf in ochi. N-am vazut pe twitter vreun scandal pe tema clipului, nici macar pe blogul lui, au fost doar cativa comentatori care si-au exprimat in timp util parerea, piticu n-a facut nici o miscare ca sa para indignat, sa ridice twitterul la arme, sa ceara raportari, eliminari etc.. A fost ironic sau a fost in expectativa? Daca cacatul ala de clip ajungea la 100000 de vizite intr-o saptamana cine zbiera cu caramida-n mana ca l-a promovat?

Ar fi superb sa ma intrebati daca am ceva cu omul asta. E evident ca am avut cand am inceput sa scriu. Dar nu e ceva personal si n-o sa-mi sterg (maka*)vela de panzelele lui albe. E doar dezamagirea pe care o simt cand nu inteleg conduita morala a unor oameni pe care i-am citit de la origini (cand se jucau cu putulica-n nisipul internetului starnind lol-uri). Evident ca am inceput sa-i citesc dintr-un motiv serios. Au avut de spus ceva si-o faceau bine. Acum parca au uitat de unde au plecat. Valabil si pentru el si pentru altii. V-ati vandut sufletul pentru profesia asta si acum vindeti cacat pe blog facand pe mironositele cand sunteti luati la … intrebari. Luati atitudine si respirati calm intrebandu-va sincer: “eu m-as citi daca nu m-as cunoaste?”. Anyway, doua ultime ganduri: nimeni nu va vrea locul pentru ca putini sunt dispusi sa plateasca pretul compromisului. Si multi va neaga ‘profesionalismul’ ala care v-a ridicat unde sunteti dar putini va mai avertizeaza ca o sa vi-l gauriti cu artificiile astea. In rest, si maine e o zi, poate chiar mai rea.

Fara aplauze, trece dictatorul

Marti a fost o zi interesanta. As putea spune ca am dedicat-o teatrului intr-o mare masura caci, dupa inceputul matinal cu happening-ul de trezire organizat de tovarasul de Ecran si seful de Atelier, intamplare despre care n-o sa povestesc pentru ca e are sens doar daca esti implicat, seara mi-am incheiat-o in aceeasi companie amicala a lui Boris Gaza la spectacolul dlui Alexander Hausvater de la Sala 2, Julius Caesar, o montare moderna a piesei de Shakespeare. Nu fac cronica de teatru cu aceasta postare, caci maestrul n-are nevoie de laude sau critici amatoricesti asa cum piesa n-are nici ea nevoie de aplauze, fie ele fizice sau virtuale. Imi expun doar impresiile in fata celor care probabil ma vor intreba de ele. Intr-o “coaja de nuca” - nu a fost ce ma asteptam. Drept e ca nici Povestea de iarna de acum 2 ani nu a fost, dar la finalul aleia nu mai doream sa ies din sala, as fi vrut sa raman la urmatorul spectacol, cum faci la cinema cand vezi un film mult prea bun ca sa te rupi de stare. Din pacate Julius Caesar nu m-a bucurat pe cat mi-as fi dorit iar asta e un lucru regretabil. Participarea mea la actul creativ, pentru ca, vrei nu vrei, in piesele lui Hausvater publicul e parte din joc, “masa de manevra” daca intelegeti, asa deci, “participarea” insa nu o regret, am vrut sa fiu acolo, am avut curiozitatea sa ma duc dar poate ca nu am fost in publicul tinta ori mi-au lipsit niste antene sensibil mai acordate pe viziunea unui regizor asa avangardist. Cine poate sti?

Piesa insa e un admirabil efort, atat intelectual cat si material, o desfasurate de forta creativa care, ce-i drept, impresioneaza, cu o scenografie elaborata (scena tip bunker cu publicul dispus in jur ca intr-un colosseum) si un echipaj de 18 actori + 1 caine (rottweiler :|). Inteleg ca Hausvater ar fi vrut sa predea o lectie de politica pornind de la Shakespeare si racordandu-l la realitatile secolului XX - revolutionar, dictatorial, demagogic si manipulativ. Consider ca discursul sau a fost un cam prea dens pentru cele doua ore iar aglomerarea de teme si simboluri mi-a cauzat oboseala aia frustranta care ma imbie sa inchid televizorul in campanie! Dar poate sunt doar eu. Altfel, au fost si momente admirate chiar de un neofit al teatrului ca mine: dansul si coregrafia lui Razvan Mazilu, in rolul profesorului/spectrului mortii care aparea in momente cheie.

Intrarea in sala a fost atat originala cat si intriganta, fiind condusi pe usa din spate, prin subsol, pana in holul principal, totul in muzica patriotica, cu figuri din intreg spectrul politic (de la o extrema la cealalta) invitandu-te la marele carnaval: targul politic. Inside: cuplul Caesar - Calpurnia, care aminteste uneori de cuplul ceausist..., tradatorii Cassius, Mettellus, Casca, Trebonius, Decius si Brutus (Ion Rizea), costumati a la matrix si razbunatorii Antonius si Octavius. Zarurile vor fi aruncate pe consola hi-tech, conspiratia filmata digital (si proiectata) iar asasinatul cu efect paranormal, spiritul lui Caesar bantuindu-i pe ucigasi pana la Phillipi. Nu asteptati Idele lui Marte ca sa vedeti spectacolul. Mai ruleaza in 14 si in 16 ianuarie.

explicatii mai consistente in ArtActMagazin

Provocare de limba

S-a gandit Daimon ca noi, blogarasii, ar trebui sa ne dam un pic mai rotunzi decat suntem si sa ne testam "cunostintele" de engleza printr-o metoda simpla: conversia unuia din articolele vechi (in caz ca n-avem chef sa scriem unul nou) in marfa de export, ca tot ne lauda ziaristii ca stim atatea limbi straine ca-i dam pe spate pe investitori. Nu mai zic ca atunci cand ne conversam vorbim destul de colorat si cu parfum romglez. No, omul a dat startul, mi-a ridicat mingea la fileu, s-a expus criticii, o fac si eu in stilu-mi caracteristic, declarativ-epistolar:

Losing touch

Take my hand and let your feet carry us wherever they want. Don't turn your head back at all, there's no need to; my hand will never let go yours, never get bored or tired of holding this delicate grip. That's all the confidence you need. And if you still want to look back at me, do it without worry or stress, but with love, and as scarce as possible because, frankly, I enjoy gazing secretly at you. This way, I will follow you into perpetual walk, with you leading and I close behind, sometime all of a sudden stopping you with a swift pull of my arm, just enough so you lose balance and fall gracefully into my arms. And watch you sulk. Then tell you that you were speeding and there's no need for rush. I love that. And then quickly change subject and ask you what kind of never smelled perfume are you wearing on your skin, just to bug you and watch you frowning, first surprised, then accounting once more that it's the same scent as always. Yes, I love that.

And I also love to hug you from behind, surrounding your waist with my arms and diving nose front into your beautiful fragrant hair. At that moment I could just go to sleep forever sinking my head in some hair-made pillow of yours. Just as much, I adore the way my hands unintentionally touch the down side of your breasts when they embrace you, a small reassuring of their presence just inches away. It's like an affirmation of your "existence" that returns some sort of validation for every next feeling of mine. But most of all I love to sit next to you in bed, take your face in my hands and touch your softly cheeks with the tips of my fingers when I kiss your eyes goodnight. And then wait for you to fall asleep and watch over you from my own rest.

Now I keep my eyes open at nights. It's my way of sleeping, afraid that my dreams will rob the image of your absent expression from me, and this way I allow my retina to play you endlessly on my conscience screen till morning. And if you think that, maybe, I lost track of reality, well, there was a time when that, too, I used to love. And now that's everything I adore doing.

10 ianuarie 2011

Invitatie la interviu

Pentru ca mi-a placut enorm articolul lui Robert Serban din 24fun reproduc intrebarile pe care scriitorul si pictorul Nicolae Popa i le adresase inainte de 'plecare'.

1. Daca tu ai fi Dumnezeu ce surpriza ai pregati oamenilor si care ar fi primul lucru pe care l-ai crea?

2. Daca ai fi Satana, ce ai distruge prima data?

3. Cea mai mare izbanda si cel mai mare esec al lui Dumnezeu?

4. Daca ai fi pasare/copac ce le-ai reprosa oamenilor fata de actul iubirii?

5. Ca om, ce reprosezi omului fata de Dumnezeu?

6. Dar fata de oameni, pasari, copaci?

7. Ce culoare ar avea steagul propriu, al unei patrii proprii?

8. Daca nu ar exista femei, te-ai casatori cu o frunza sau cu o bucata de apa?

9. Daca ar trebui sa-ti mananci partenera dupa ce ai facut dragoste, ai renunta la sex?

10. Dar daca ar trebui sa te manance ea pe tine, ai renunta?

Nici Robert Serban nu a raspuns la ele, nici eu nu am facut-o (deocamdata), poate nici voi nu o s-o faceti, doar ca revista oricum o voi arunca in timp si poate peste vreun an as vrea sa ma mai gandesc la ele cateva momente...

Bang Bang

Stiu sunetul asta. Si voi il stiti. Da, poate fi intr-adevar si descarcarea unui revolver imaginar intr-un piept ceva mai real, cu miros de iasomie-n nari si socul surprizei schitandu-se pe fata, cu gloantele replici impuscate cu blandete sau fara de mila, in scuze ori acuze mute. Poate fi si asta. Dar poate fi si bataia ritmica a unei inimi, a mea, a ei, a fiecaruia din noi, semnalizandu-si prezenta-n intuneric, masurand tacuta secundele ca un pendul al vietii si-al iubirii, intrand din cand in cand in consonanta cu-alte asmenea penduluri, sincronizandu-se intr-un unic cuplu raisonant. Urechea mea pe pieptul ei sau mana ei pe pieptul meu, numarand fiecare impunsaturile pe care inimile si le-arunca in muzicalitatea lor aparte. Bang, bang...bang, bang....

06 ianuarie 2011

O scurtă istorie a românilor

Daca stati cam "nesatisfacator" la capitolul istoria romanilor va recomand un curs intensiv cu Neagu Djuvara, domnul profesor N. Djuvara, distinsa personalitate a intelectualitatii romanesti si un om care, pe langa ca a studiat istoria extrem de minutios, a mai si trait o buna parte din ea (stimabilul se apropie de 95 de ani).

Eu intotdeauna am indragit istoria, am studiat-o cu aviditate in liceu (cand ma pregateam pentru faculta) dar si dupa am continuat cu o pasiune vecina cu obsesia, trebuia sa stiu, sa cunosc totul, si in consecinta ii devoram pe antici (Herodot, Tucidide, Xenofon, Plutarh) sau pe unii mai contemporani (fie ei chiar autori de romane istorice). Am luat microbul de la taica-miu, la fel de studios si 'dependent' ca si mine. Pe Djuvara si istoria romanilor le-am accesat abia acum, motivul fiind unul superficial: istoria noastra nu mi-a parut chiar asa impresionanta si credeam ca oricum stiu tot ceea ce e reprezentativ in virtutea studiului scolar. M-am cam inselat ce-i drept, dom' profesor stie sa faca lucrurile interesante dintr-un motiv simplu: are vedere panoramica, istoria spusa de el nu e insiruire de evenimente si date ci explicatii contextuale care te ajuta sa vezi lucrurile prin ochii sai. Chiar daca e o "scurta" trecere in revista a istoriei poporului roman, destul de condensata, cartea contine tot ce e esential pentru a ne intelege mai bine formarea ca popor si tara. A fost un proces complicat si indelungat care s-a finalizat destul de recent iar din sangele de daci si romani nu stiu cate procente au mai ramas in sangele de român.

Oricum, am aflat niste chestiuni surprinzatoare din lectura cartii lui Djuvara, intre care: ca geto-dacii nu erau chiar atat de traci, ca erau bataiosi al naibii si l-au cam provocat pe Traian, ca moneda romana de aur si-a triplat grosimea dupa cucerirea Daciei, ca au venit aici puhoi de colonisti ca-ntr-o goana dupa aur etc. Ca exista continuitate in Transilvania chit ca le sta unor unguri in gat, ca inainte de a fiinta micile state romanesti (descalecatul ala faimosdin sec XIII-XVI) au existat o un tarat bulgar puternic, o Cumanie bine organizata (in Muntenia), un regat sirbesc care s-a batut cu turcii din greu (asa am inteles si sensibilitatea Kosovo) si ca, in teorie, totul s-a invartit in jurul religiei si a comertului. Plus ca noi balcanicii tre sa le multumim turcilor pentru "prosperitate".

As recomanda oricui sa citeasca din Neagu Djuvara pentru ca e o lectura usoara si revelatoare. Mai scapam de niste complexe, mai injuram niste dusmani, asta-i viata..aici ne-am nascut si-aici am murit veacuri la rand. Cartea se gaseste prin librarii dar daca sunteti economi aveti varianta electronica la liber. Ah si pe final ceva de mandrie: suntem singura tara din Europa formata pe baza unitatii de limba comuna.. no, ca sa stiti de ce-i limba asta o comoara. Si un insight: vlah, valah inseamna vorbitor de latina si vine din germanul "volcae" ceea ce ne face frati de limba cu valonii din Belgia sau welsh-ii din Tara Galilor. Frati mai saraci cei drept da  totusi frati..

Frumusete si geniu

Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Ma-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...
Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie
În care, fară urme de pulbere târzie,
Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
Pământul n-are margini, nici cerurile prag.


V. Voiculescu - Sonet CLVIII

02 ianuarie 2011

Scrisoarea I


Deci Femeie,

uite, iti scriu cu mintea clara si inima-ncruntata ca sa-ti explic cum stau lucrurile. Pesemne amandoi suntem niste 'retardati' atunci cand vine vorba sa descifram adancurile noastre emotionale sau ceea ce transpare in aluziile subtil de imature pe care cu mandrie le-aruncam unul asupra celuilalt. Da, e adevarat ca eu sunt ala nesigur, dar pentru numele lui dumnezeu si tu esti tare oarba. Oricum, io stiu ca tu te ascunzi dibaci pe sub chipurile dragi ce ma inconjoara si pe care, uneori, si eu le inconjor cu diferite grade de atentie. Dar sa zicem ca si eu stiu sa caut destul de binisor si ma atintesc asupra unui chip cand te zaresc acolo. E gata. Te-ai facut remarcata. Bun, si-acum incepe dansul. Va fi insa o serie de pasi gresiti si dintr-un registru comico-penibil daca tu iesi la dans cu un cearsaf imaculat pe fata. Orice noua conexiune dintre doi oameni incepe cu o serie de posibilitati deschise. Si da, e adevarat ca atata vreme cat tu nu faci o miscare decisiva toate vor ramane deschise si posibile. Dar asta e teorie, pentru ca fiecare miscare evaziva e o posibilitate ratata si va bloca treptat conexiunea. Tine-ti ochii aia deschisi macar pana ne sarutam... pentru ca altfel nimic nu se intampla.

Sa ne bazam un pic pe stereotipuri: stii si tu ca barbatul e destul de scump cu timpul sau. Adica, cu mici exceptii,  el prioritizeaza multe chestiuni personale inaintea "timpului de calitate cu o fata": adica jocurile pe Pc, bauta cu baietii, meciurile de fotbal, filmele sau orice alta scuza. Stii asta si mentii stereotipul cu orice ocazie. Atunci de ce insisti in ideea ca daca el isi rupe din timpul sau pentru scurtele si nevinovatele tale nevoi de cafea, suc, shoping, plimbare, mancare, surse de lectura sau transportat arhiva de filme "must see", he's just a goood friend! Ca sa vezi, ce bafta pe tine sa descoperi un "bun prieten" in materie de saptamani. Ori poate nici nu sesizezi ca acest compotament e deviat de la linia stereotipa. Ah, nu esti tu cea inocenta?? Hai sa te luminez atunci: fiecare din popasurile voastre amicale sunt, in fapt, mici argumente care sa-i demonstreze omului ca tu esti "za one". Si, ca sa imprumutam un cliseu din clasicii eroi de comics: "with great power comes great responsibility" atunci cand esti pe cale sa devii unica nu mai poti sa te sustragi fara sa fie sfarsitul unei lumi. Stiu, dramatizez de dragul artei.

Dar sa continuam in aceasta sarada minutioasa si sa asteptam sa treaca niste luni. Desigur ca nimic nu s-ar intampla, tipul e in aceeasi confuzie nesigura, tu esti la fel de ocupata cu "ale tale" si n-ai nevoie de el decat cand chiar ai nevoie de ceva, de la el. (sex not included) Prin urmare il tii aproape de departe, dar suficient cat sa ramana fidelizat, si el va uita ca pornise cu alte idei la prima aia intalnire. Se va convinge singur ca tu esti, intr-adevar, o specie diferita care trebuie investigata, pentru ca e evident faptul ca, fie comunici in alt mod, fie n-ai invatat limbajul lui. Deci asteptarea e recomandata. Insa daca tu incepi sa manifesti comportament "interesant" cu alti membri ai sexului opus, si afisezi chiar o atentie mai speciala, atentie cu care, desigur, nu l-ai gratulat pana atunci pe individ facandu-l astfel suspicios, ei bine, fetito, pregateste-te sa fii desprietenita...

Revenind la dans: nu poti sa lasi omul sa danseze singur pe o sirma abia intinsa. Du-te sus si da-i o mana pentru echilibru. Altminteri ai putea sa tai direct firul, ca tot o sa-si rupa gatul intr-un final iar tu vei fi aia etichetata "the little bitch that couldn't..."

Asadar, Femeie, fii atenta: nu toti suntem oameni dintr-o bucata... De ex. eu sunt om din doua bucati. Mare parte din suprafata e din piatra sculptata care se mentine sobru in momente de repaus emotional. Ea incapsuleaza insa cealalta parte, cea fluida, energica, chit ca-i plasma, foc sau energie vitala, chestia raspunzatoare pentru orice actiune umana. The stuff that drives us... Spiritul care mi se vede prin crapaturile alea din ochi, daca stai sa te uiti atenta. Nu-mi arat adevaratul eu nici macar in oglinda din baie. Mi-e teama ca mi l-as judeca singur si l-as gasi intinat, patat, incomplet, alterat de niste ingerdemoni ce m-au convertit intr-o credinta si m-au eliberat intr-alta, sensibil mai dureroasa si mai nesanatoasa. Si numai iubirea si demonul alcool nu pot vindeca ci, din contra, largi acele crapaturi...Si-atunci, toata acea esenta a "divinitatii" care-s eu, tot ceea ce ma face sa simt ce simt acum, va curge, invizibil, insensibil, irezistibil... Fii atenta pe unde si cum ma privesti, Femeie.

 photo source