29 februarie 2012

Tweetmeet revine

Azi de la 18:30. De vreme ce blogmeet-urile locale sunt dedicate in principiu unor activitati mai mult bahic-cultural-ludice decat internetice si gadgetaresti, nevoia onliner-ilor a scos de la arhiva o noua editie Tweetmeet, organizata dupa mai bine de un an de pauza de Alex Blogu impreuna cu Dani Sima si Dan Ștefancu. Ce se intampla acolo se stie destul de bine, doar e a 7-a editie... E un eveniment dedicat consumatorilor de New Media si profesionistilor din online, dar nu numai, intrucat participarea e gratuita pe baza de inscriere online. Azi voi urmari, sper, cateva prezentari interesante si poate voi apuca sa manevrez ceva gadget nou adus de Media Galaxy (o fi o tableta, o fi un telefon?). Locul de intalnire e Bunker de sub Bierhaus, unde, din fericire, berea nu lipseste. Insa se pastreaza pentru party-ul de dupa, ca vrem mintea clara cand se discuta chestii tehnice.

In alte stiri pe scurt azi e ultima zi dinainte de prima zi de primavara, oameni buni. Da, si aseara a nins... o sa tinem minte iarna asta. Totusi, zambiti, maine va fi mai rau... domnilor, pregatiti martisoarele ca cu o floare nu se face primavara... iar fetele astea nu mai suporta frigul de la o vreme.




În iarnă...

era important
nu mai ştiu despre ce vorbeam,
am uitat.

era un sentiment
ca o senzaţie de gură uscată;
ca atunci cand ţi s-a terminat berea şi te întorci după chelneriţă

ai gura uscată şi gâtul întepenit.

nu e important...

ies pe uşă şi briza mă loveşte în faţă (auzi, briza!)
cum e să traieşti un vis
căzând din realitate.
e ca o trezire din comă?

în iarnă revin,
(sau e iarbă?
nu poate fi, nu-i sezonul...
şi, peste toate, încă ninge.)

în iarnă devin... ce devin?
un orb de zăpadă.

era important, îţi spun,
dar am uitat,
zăpada asta îmi intra în ochi, în creier,
despre ce vorbeam?

în fine, să nu mai vorbim...

în iarnă-s senin,
ai observat?
poţi să-mi spui orice
poţi să-mi spui că ţi-ai tras-o cu tot birtul şi nici măcar n-o sa te-ntreb de ce.

ce ziceam?
ah, de iarnă vorbim...
nu te stresa, până dimineaţă m-ai pierdut...
în iarnă-s cretin.

(iar tu, c-un ultim fum de ţigară ţi-ai înabuşit un suspin...)


28 februarie 2012

Ascensiunea masinilor

Era pe cale sa fac un atac de panica la stirea ca Forbes si alte 29 de companii sunt gata sa puna pe liber niste maini umane creatoare de continut pentru a le inlocui cu mici softuri generatoare de continut care sa le acopere cateva departamente irelevante sau de stiri plicticoase fara prea multe cheltuieli. Nu m-am socat pentru ca as lucra la Forbes, ori pentru ca as citi Forbes, ci pur si simplu pentru ca daca 'strategia de business' are suces maine poimaine voi citi un roman semnat Ch1p Sc0ttspeed. Si, mai mult, ar putea fi bun... 

Asta ar fi doar o parte a problemei. Ce ne facem noi bloggerii daca masinile astea devin atat de inteligente incat se apuca sa ne ia piscoturile pe la conventii... Cand un softache priceput se conecteaza la reteaua CATV, fura cateva instantanee, inregistrea full audio, recunoaste cuvintele cheie si baga un articol in 3 secunde cu VEZI AICI! Ce mai, cred ca pot fi programabile sa-si fure si continut unul altuia, fara sa declare sursa, desi ma gandesc ca macar in cazul lor o coloana vertebrala e embedd-uita din start.

In alta ordine de idei poate iesi si un lucru bun de aici: stirile. Parca mi-as dori o redactie Antena X cu monitoare si telepromtere in fata camerelor de filmat de pe care sa curga linistite numai stiri 'obiective' si fara factor emotional, eventual recitate de o voce de lift intr-o romana de dictionar. Poate as mai deschide tv-ul.

Dar, pana una alta, noi in Romania tot pe creierele noastre ne bazam (o fi bine, o fi rau?) iar singura ascensiune a masinilor de care ne putem plange e cea din trafic. Atat, pana data viitoare va las cu bicicleta electrica Eneloop scoasa de Sanyo pe care initial am vrut s-o boicotez din principiu (cum adica dom'le sa ai bitza si sa nu dai la pedale). M-am informat insa: Eneloop nu functioneaza decat daca dai la pedale iar motorasul e un asistent pentru cand dai de greu, ceea ce mie, fecior inca in putere, nu mi se prea intampla. Deci scula pentru pensionari. Bineinteles, e utila si intr-un oras cu dealuri abrupte, asa cum e Cluju'!


Insomnia lui Charlie Huston

E bine sa te-apuci din cand in cand de cate un autor nou, despre care nu stii nimic, sa-l lasi sa te surprinda cu stilul propriu si sa-i descoperi resorturile imaginative care-l fac pe el sa ticaie si pe tine, ca cititor, sa vibrezi. Charlie Huston era un nume ce nu-mi spunea nimic cand l-am cerut editurii All iar romanul Insomnia mi se parea cel mult intrigant. Stiam doar ca e dark crime thriller, ceea ce intre noi fie vorba, e suficient. Adaugand la asta si parfumul de apocalipsa bio care inunda povestea cartea devine un fel de Contagion ceva mai intens si situat undeva intr-un viitor de peste 10 ani.

Ce mi-a placut la Insomnia e fundamentul sau stiintific. Romanul porneste de la o boala genetica extrem de rara, Insomnia Familiala Fatala, provocata de un prion (sora buna cu Boala Vacii Nebune). Boala se manifesta prin atacuri de panica, anxietate, fobii urmate de lipsa de somn si halucinatii apoi pierderi in greutate, diminuarea functiilor mentale, dementa si, in cele din urma, moarte. Practic in vreo 2 ani te cureti. Din fericire cazurile inregistrate au fost doar la vreo 40 de familii.

Ei bine, Charlie Huston duce mai departe povestea prionului IFF inventand o mutatie mai virala, SLP-ul (sleepless) sau insomnia si declansand o pandemie. In momentul in care se petrece toata actiunea, SLP-ul isi facea treaba deja de 10 ani, afectand un procent semnificativ din populatie (pana la 10%) fiind netratabila. Exista insa un remediu pentru simptome, un medicament numit dr33m3r, care desi nu vindeca boala ofera totusi un pic de somn, pentru ca asta e tot ce isi doresc insomniacii, sa doarma. Boala e atat de perversa incat s-a ajuns ca simpla mentionare a insomniei sa fie semn clar de infectie si sa fii izolat social.

Surprinzator in roman e faptul ca nu reprezinta punctul de vedere al unei singure persoane ci avanseaza pe doua fire narative. Mi-a luat vreo 50 de pagini ca sa clarific daca cele doua personaje nu sunt cumva unul si acelasi intrucat capitolele sunt compuse din bucati expuse cand la persoana a 3-a cand la persoana 1, plus file de jurnal. Unul din eroi e un ofiter de politie, Parker Hass, intrat sub acoperire in lumea traficantilor de droguri pentru a descoperi daca se face cumva trafic cu dr33m3r. Lumea in care se invarte Hass e una cenusie, un Los Angeles baricadat de forte armate, sectionat in cartiere independente, controlat de legea martiala sau de insurgenta. E un viitor sumbru al unei Americi totalitar-corporatiste in care cei ce au bani stau inchisi in zone autonome iar saracii isi sparg capetele in afara lor. Terorismul e ceva normal, Patriot Act-ul ofera puteri discretionare de control armatei iar politia e corupta si deziluzionata. 

O imagine interesanta au insomniacii. Sunt ca niste zombie care-si petrec cea mai mare parte din timp jucand Chasm Tide, un joc mmorpg asemanator cu WOW-ul de azi. Sotia lui Hass, Rose, e si ea una din acesti insomniaci, petrecand ore intregi in lumea virtuala sau in halucinatiile personale si neglijandu-si fetita, la randul ei suspecta de SLP. Asta in timp ce barbatu-su se amesteca printre aristocratii viitorului furnizandu-le cacaturile chimice care sa-i elibereze de sine. Parks insa cauta un semn ca cineva foloseste pilula magica pe piata neagra iar dupa multe piste gresite prinde un fir care-l duce in anturajul unui guru al jocului Chasm Tide, totodata fiul proprietarului singurei firme de medicamente care produce dr33m3r.

Pe masura ce Parks se apropie de dezlegarea misterului se contureaza tot mai bine cel de-al doilea personaj, Jasper, un individ obscur si periculos, mercenar asasin angajat de sefa unei firme de securitate, Lady Chizu, ca sa-i recupereze un gadget pentru colectia ei de artefacte-simbol ale unei lumi in prag de apocalipsa. Tipul e foarte metodic si detasat sentimental iar varsta inaintata (60 de ani) arata cat de eficient e. Coincidenta face ca atat Parks cat si Jasper sa aibe un interes in acelasi obiect astfel incat confruntarea lor finala sa fie inevitabila. 

Partea buna la un roman de 400 de pagini e ca lasa loc de desfasurare si conturare a personajelor. Atat Parker Hass si Rose, cat si Jasper sau Lady Chizu sunt minutios detaliate, de la aspectul fizic la ticuri si tabieturi, istoricul vietii si filosofia personala. Motivatiile sunt diverse si naturale, in perfecta sinonimie cu constructul rational al individului care le naste. Dar probabil locul unde exceleaza Huston este faza de zugravire a viitorului. Un oras asemanator unei zone de conflict, razboaie intre bande, atentatele organizate de NAJi (New American Jesus insurgents), mercenarii Thousand Storks pazind vile luxoase, colaps economic, seceta, rationalizarea apei plus pandemia de SLP cu insomniacii ce-si cauta ultima scapare pe taramurile virtuale ale Chasm Tide-ului. Demential! O alta chestiune care mi-a placut a fost modul detaliat si vizual de redare a confruntarilor fizice dintre Jasper si diversi agresori, ceva ce tine de domeniul medicinei legale :)). Nu mai vorbesc de highlight-ul ridicarii cortinei, cand totul devine clar si-si face loc deznadejdea. 

Cu atat de multe atu-uri intre coperti consider romanul lui Charlie Huston ca fiind mai mult decat interesant, o lectura pulp-noir care ma convinge sa-l trec pe autor pe lista si cu alte titluri. Insomnia e doar cel mai recent roman al omului.. must have more!

Ps: m-am intins atat de mult cu cronica asta pentru ca face parte din campania vALLuntar initiata de Grupul Editorial ALL si daca tot ii pun la munca voluntara pe oamenii astia nu pot sa fiu mai superficial. Nu uitati, articolul asta aduce 15 minute in plus echipei de voluntari iar fiecare comentator inca 3. Pana acum in 5 saptamani de campanie s-au strans 4500 de minute, mult peste asteptarile lor...

27 februarie 2012

Death and all his friends

Parafrazand un dicton celebru (nu ajungi sa cunosti pe cineva pana cand nu incerci sa privesti lucrurile din punctul sau de vedere) sa discutam un pic de moarte. Stim foarte bine ca cea mai des auzita fraza dupa aia cu “a ajuns intr-un loc mai bun” e cea cu “moartea e doar o etapa” (statie, loc de tranzit etc). Ok, asta nu lamureste nimic, nascand doar noi intrabari, insa indulceste suferinta celor care mai au de asteptat. Hai sa privim insa lucrurile din punctul de vedere al Mortii. Poate astfel o vom intelege mai bine si nu ne va mai speria.

Daca adopti o perspectiva agnostica despre lume nu e greu sa imbraci roba neagra si sa constati ca, in ce ne priveste, viata e “doar” o etapa. Ea e o faza, o temporara iesire din starea de irelevanta a existentei catre cea in care poti efectiv contempla vidul din care tu si moleculele tale te-ai smuls. Vid e oarecum impropriu spus, in fond si la urma urmei, fiind vorba de aceeasi vesnica cloaca cosmica din care infinitati de atomi trezite din repaus de-un big bang, in teorie, si calatorind in bezna miliardelor de ani lumina, s-au intrupat intr-o forma constienta si rationala doar cat sa-si nasca singura intrebare cu adevarat interesanta: de ce? Si-apoi, fara a primi vreun raspuns, sa piara in negura universului pentru alte miliardelor de ani. 

Privind la scara macro descoperi ca, in realitate, moartea face legea. Ordine si haos, foc si pucioasa, lumina si inertie, dar fara viata. Asta e starea generala sau naturala a lucrurilor, cadrul inflexibil povestii. Insa, din cine stie ce motive, care pot varia de la o lege imuabila a complexitatii pana la design-ul inteligent/divin, “moartea” s-a complicat si-a devenit viata. Cine stie, poate asta-i idealul ei final, menirea ei, sa transgreseze definitiv intr-o alta stare, iar deocamdata experimenteaza pe noi. Ca pe cobai. Mici soareci de laborator dragalasi si diversi colorati care mananca, dorm, defecheaza si reflecteaza la gratiile din jur, care uneoi isi tine de urat sau se imperecheaza pana ce o mana invizibila ii scoate din cusca eliberandu-i in labirint. De ce va intrebati? Pai, sunt cobai... e inevitabil.

22 februarie 2012

Cutia muzicala (dez)arhivata

Ii eram dator o leapsa straveche Alexandrei Dragos (saraca fata, de cand mi-a dat leapsa n-a mai scris un rand de suparare, sper sa-i treaca) pe tema muzicii momentelor frumoase. Nu mi-e foarte clar insa daca trebuie sa-i explicitez evolutia mea dpdv al unui ascultator de muzica obisnuit - chestie de care m-am achitat in 2008 - sau sa precizez pe ce coloane sonore imi execut activitatile personale, amoroase sau de alta natura. cum eu in momentele frumoase am auzit intotdeauna o muzica compozitie proprie, gen zumzet de ganduri si ritmuri cardiace, greu de reprodus (chiar si pe) online, mi-am restrans raspunsul la o dezarhivare a profilului meu de meloman.

Pentru cine a intrat mai tarziu in timeline-ul meu personal de-i zice Richie's Day ii prezint mai jos soundtrack-ul din ultimii 4 ani, de cand mi-am facut cont pe last.fm si le-am permis spionilor sa-mi indexeze toata muzica ascultata, fie ea legala sau nu. E vorba insa doar de muzica de-acasa, nu cea de la lucru, din masina sau de pe mp3player, deci in principiu jumatate ca numar insa oarecum in aceleasi proportii.

          Artist                            Plays
1 The Raveonettes                     300
2 Archive                                   208
3 Muse                                      173
3 Nouvelle Vague                      173
5 Flunk                                      163
6 Snow Patrol                            149
7 Interpol                                   145
8 Doves                                     140
9 The Kooks                             139
10 The Killers                            137
11 Daft Punk                             134
12 UNKLE                               132
13 Moby                                   129
14 IAMX                                  126
15 Morcheeba                           124
16 Starsailor                              117
17 Infected Mushroom               116
18 Supreme Beings Of Leisure   113
18 Wax Tailor                            113
20 Editors                                  112
21 Kasabian                              108
22 Travka                                  107
23 Team Sleep                           106
23 Club 8                                  106
23 White Lies                            106
26 Alternosfera                          104
27 Blue Foundation                    102
28 Damien Rice                         101
28 Cake                                    101
28 Bitter:Sweet                          101

In timp ce scrutam libraria asta virtuala am ramas destul de surprins de putinteala indexata aici (cca 15000 de piese). Practic, in 4 ani, eu am ascultat acasa doar vreo 10 melodii pe zi insa impresia e ca cel putin dublu tot ar fi trebui sa fie. In fine, nici softurile astea nu-s perfecte... Oricum nu cifrele conteaza pana la urma ci ordonarea lor. Indiferent de auditii ele reflecta destul de bine gusturile mele din ultima vreme. Pentru claritate am pus mai jos si un cloudtag cu genurile carora apartin ele, asa ca sa conturez mai bine persona mea alternativa. Si ca sa fac totusi o legatura cu "momente frumoase" ar fi de mentionat ca vreo 13 din cele 30 de trupe de pe lista asta le-am vazut si live (6 doar in primele 10) si ca astfel consider concertele lor printre cele mai frumoase momente din viata.

Si, totusi, ce e amorul?

Nu, n-am raspuns dar m-am folosit de titlu ca sa va atrag atentia asupra unui studiu facut de oamenii de la Stanford Research asupra felului in care se manifesa dragostea in corpul uman. Daca aveti 15 minute libere le-ati putea acorda filmului de mai jos, un montaj care documenteaza prima "competitie a dragostei" si, totodata, un exemplu de cercetare cognitiva. Au luat niste indivizi de sexe, varste si rase diferite, si i-au scanat cu un MRI masurandu-le nivelurile de dopamina si serotonina vreme de 5 minute in timp ce se concentrau la o persoana sau amintire draga. Ceea ce e mai interesant decat rezultatele sunt motivatiile fiecaruia, experienta individuala si felul in care privesc aceasta necunoscuta pe care se tot zbat s-o descifreze cercetatorii: iubirea.



O perspectiva interesanta a avut o doamna de vreo 70 de ani care a pus lucrurile in felul urmator: daca intri intr-o relatie pentru bani, sex sau pur si simplu companie, esti naiv. Lucrurile astea sunt superficiale si nu aduc satisfactie pe termen lung. In schimb ar fi util sa cauti in celalalt o motivatie si un sprijin in a evolua impreuna catre persoanele care sunteti capabili sa deveniti. Sau predestinati, daca sunteti religiosi. Asta s-ar putea transforma in ceva de povestit nepotilor.

In alta ordine de idei ma uit in jur si vad destule cupluri destramate in primii 2-3 ani, hai 4. Ma intreb, ei sunt oare constienti ca n-au trecut nici macar de prima jumatate a inceputului unei relatii? Iar inceputurile sunt intotdeauna cea mai grea parte (am citit asta undeva, n-o zic din experienta, ca inceputurile mele sunt ca titlul unui prim capitol dintr-un roman de Tolstoi) iar chestiile bune vin abia dupa, cand hormonii se cazeaza si tabieturile se armonizeaza, oamenii invatand intr-un final sa traiasca unii cu ceilalti nu unii langa ceilalti. Da, in fine, ce stiu eu... probabil creierul meu ruleaza o versiune trial de programare cognitiva, gata sa expire la primele precese reale si complexe ale vietii sau, cine stie, ale iubirii.

21 februarie 2012

dr33mer

Voi ce vedeti cand va ridicati ochii din monitorul calculatorului? O fereastra si prin ea un cer fara nori sau plin de stele? Blocul de vis-a-vis? Un perete gol? Un calendar? O biblioteca? Eu cand imi rup contactul cu lumea virtuala si ma zgaiesc la pereti am numai carti postale in fata ochilor. Locuri de vizitat sau de rememorat. Cum e ceasul astronomic din Praga, un detaliu extraordinar de pe turnul vechii primarii. E chiar la nivelul ochilor si-mi aminteste zilnic un lucru simplu: timpul nu sta in loc dar uneori ajungi sa te intorci in locuri sau momente in care ai mai fost. Ca si apostolii aia care ies la ora fixa... Sub el e un alt remainder: un cimitir evreiesc din acelasi oras cu pietre de mormant atat de inghesuite ca nu poti sa nu te intrebi cata odihna si-au gasit totusi oamenii aia. In stanga e o alta imagine pragheza, cea cu catedrala Sf Vitus, care pana anu trecut era cea mai monumentala biserica pe langa care m-am invartit. Tot un reminder asupra motivelor pentru care ar trebui sa ma reintorc s-o vizitez pana la capat.

In continuare spre stanga, am doua imagini artistice: una biblica (ceva icoana misto cu Intrarea in Ierusalim) si una rationalista (omul vitruvian) alaturi de portretul lui da Vinci. Le tin alaturi pentru a-mi reaminti ca nu exista raspunsuri ci doar alegeri sau optiuni. Mai sus am doua harti medievale reduse la carti postale cu Rosenauer Burg (Rasnov) si Schassburg (Sighisoara). Memento asupra vechimii si frumusetii Transilvaniei. Langa ele o panorama cu Domul si Catedrala din Pisa, complet lipsite de turisti, indicatoare subtile ale faptului ca ele vor ramane acolo multa vreme dupa cei ce le vor vizita.

Ceva mai sus privirea mi-o opresc asupra celei mai misto statui vazute in Florenta, Perseu de Cellini. E din marmura neagra si-l infatiseaza pe erou cu capul Meduzei intr-o mana si sabia in cealalta. Victoria (supra)omului asupra fricii care iti ingheata oasele. Langa el, o priveliste cu galeriile Uffizi, cel mai ticsit adapost pentru arta din Florenta. Te face sa te intrebi unde o sa mai dosim atata mostenire artistica. Dupa ea vad o biserica din Dresda facuta una cu pamantul in bombardamentele aliate din ‘45, laolalta cu intregul oras, insa reconstruita dupa caderea zidului Berlinului in forma originala partial din pietrele ramase intacte. In ea descopar masura spiritului uman.

Mai la dreapta am o suita de fotograme de peste ocean, privelisti urbane de la nivelul strazii. Vegas, San Francisco, Brooklyn, Manhattan, pictate in culori ireale, artificiale, ca visul american. Locuri unde nu cred ca am sa ajung vreodata. Sub ele una din cele mai puternice imagini de razboi, un post de paza din Berlin cu arhicunoscutul panou: you are leaving the american sector. And we are... dar nu inainte de a zabovi pe chipul tulburator al lui Audrey Hepburn. Ma intorc pe meleaguri locale in doua cadre cu Pelesul, un loc magnific pe care oricine din tara asta trebuie sa-l viziteze inainte sa plece din ea... gustul amar se va mai indulci un pic.

In jos e un mesaj simplu: la poesie est dans la rue! E valabil mai ales cand se intampla street delivery. Langa el stau in asteptare locuri in care inca n-am ajuns dar la care visez cu ochii deschisi: o faleza din Sevilla, un chei portuar venezian, niste dune tunisiene peste care paseste o caravana de camile si-o gravura color cu London Tower Bridge. Sunt capatul spiralei, cum ar veni, indepartate, intangibile, insesizabile, gata de a fi inlocuite, pe masura ce m-apropii, cu alte destinatii...

19 februarie 2012

Poem ultragiant


de Geo Bogza

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi când
m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.
Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă
să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide
şi automobile
Aici eram numai eu şi servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.
Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş
murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jartiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lenjeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

Ps. imi place omul asta... Geo Bogza.

18 februarie 2012

Partea intunecata a proprietatii intelectuale

Probabil il stiti pe Kirby Ferguson. Sau macar scurtele sale montaje (vizionabile aici) in care demonstreaza cum tot ceea ce ne inconjoara este "remix", tragandu-si seva din idei mai vechi, idei transformate, combinate via ingenioziatea spiritului uman. A dovedit-o in ce priveste muzica, literatura, filmul, tehnologia iar acum le inglobeaza pe toate in "cultura", tragand in acelasi timp semnalul de alarma in privinta sufocantelor si excesivelor protectii ale "proprietatii intelectuale".

Argumentul sau poarta denumirea de evolutie sociala. Intocmai cum viata s-a dezvoltat si a evoluat pe baza a trei reguli simple (copiere, transformare/mutatie, combinare a materialului genetic) in acelasi mod si cultura a ajuns atat de diversificata. Prin acelasi mecanism: copiere, interpretare/transformare si combinare a asa numitelor meme, adica a ideilor, comportamentelor sau aptitudinilor.

Problema intrevazuta in acest moment e aceea ca sistemul nu accepta acest tip de evolutie, ori natura derivativa a ideilor, incercand sa le inchida intre zidurile unei protectii intelectuale, lucru care nu face decat sa impiedice circulatia lor libera si, deci, sa afecteze creativitatea indreptand evolutia sociala catre un impas cultural.

Daca ma intrebati pe mine cred ca filozofia asta face sens. De urmarit episodul.


17 februarie 2012

O zi memorabila

Dupa o tura de job destul de linistita insa la fel de obositoare ca orice alta pierdere de noapte fortata ieri am fost integrat intr-un joint venture al diversilor astri care guverneaza ceea ce se poate numi viata. Parca s-ar fi pus toate de acord sa-mi dea o zi memorabila in care sa simt ce inseamna sa fii intr-adevar un pic coplesit. E greu. Nu-s obisnuit cu atata atentie. 

Anyway, dupa ce-am pierdut dimineata cu niste treburi prin tribunal - o lume minunat de anosta, in speta - am facut ceea ce orice barbat de treaba ar trebui sa faca: mi-am dus mama la o cafea. In Mokum, ca-i loc sigur. I-o placut, asa ca mi-am mai spalat un an de pacate. Al 33-lea.

Seara am tinut impreuna cu Luci o proiectie, zic eu, misto in Cuib d'Arte - editia The Crossing nr 2 - unde am prins aproape la fel de multe reflectoare ca si invitatul serii, Boris Gaza, actorul din cele doua scurt-metraje proiectate, iar asta numai si numai pentru ca aproape tot baru' aflase ca-i ziua mea. Nu, prieteni, n-a fost premeditare, a fost o coincidenta fericita, noi hotarand ziua din saptamana fara sa privim in calendar. Dar poate nici coincidentele nu sunt ceea ce par... In fine, poate si de aia, evenimentul a fost unul relaxat si destul de interactiv, cu o lunga sesiune de q&a la final. Le multumesc tuturor pentru prezenta si suport tehnic, moral, etc si le promit ca vom continua.

Ca si cand nu era suficient de epic totul, 'colegiul profesoral' al Scolii de Blog a programat o sedinta de cancelarie tot aseara, imediat dupa proiectie. Ca sa punem pe roti detaliile urmatoarei editii, lucru de care chiar aveam nevoie, dat fiind ca skill-uri didactice n-a posedat niciodata, eu bazandu-ma mai mult pe niste ani de scris p-aici.. Evident ca nici ei (adica Alex, Cristina, Corina si Dan) n-au evitat subiectul Richie's B-Day asa ca



direct din mainile fetelor Tourmaline Boutique. Cica e voie a se consuma bere din ea. Accept provocarea.

Halba branduita n-a fost singurul cadou al serii. Luci mi-a imbogatit colectia de dvd-uri (cu The Crow) si cea de comics (cu Elabuga), colectivul sirb.net (o familie din care simt ca fac si eu parte) mi-a innoit garderopa cu un tricou caraghios, doi prieteni dragi mi-au oferit o bere speciala si un suport foto de perete iar maratonistul Catalin mi-a adus o cruciulita tocma' de pe muntele Athos. Sunt bine primite :). Iar voi toti care m-ati coplesit cu urari de bine si cadouri sunteti niste oameni minunati. Uneori uit asta (insuficient RAM) sau accentuez lucrurile mai triste care ma tulbura... Sorry fot that... some things are worth having and some people are worth loving... others just don't. Va sunt indatorat ca mi-ati reamintit unde mi-e locul. 

15 februarie 2012

Alo, Stirile, ne potolim?

Era o vreme cand stirile cele mai impresionante erau buletinele informative de pe euronews intitulate nocomment. Fara comentarii. Doar filmari naturale, neregizate, obiective si relevante despre un dezastru, o criza la bursa, un razboi, o lansare culturala, spatiala sau un record sportiv. Pentru un om dotat cu o minima ratiune atat era suficient ca sa discearna aspectul pozitiv sau negativ al stirii, latura ei dramatica sau, poate, fericita. Ma uit la urgia comercializat-televizata si ma intreb ce-i cu tambalaul asta? Chiar e nevoie de accentuari atat de grosiere, de teatrale? Deodata, reporterul nu mai e jurnalist, e actor in rol de jurnalist. Operatorul nu mai e un om cu camera de filmat e director de imagine, capabil de unghiuri de filmare inventive care sa fie apoi montate dramatic pe muzica apocaliptica, pe tanguieli storcatoare de lacrimi reptiliane si cu subtitrari de tabloid. SOC SI GROAZA.

Ma intreb acolo la televiziune lucrurile astea se fac dupa vreun manual? Exista cineva care chiar o studiat fenomenul si psihologia masei targetate si-a scris apoi un manual "breaking news for dummies" dupa care sa se faca stirile moderne? As vrea sa stiu cum decid stiristii ca "acolo bagam slo-mo, apoi facem zoom pe ochii inlacrimati ai bunicii iar la secunde 12 intra laialala aia din LOTR." As vrea sa stiu cum o ard ei intelectual in regie. Se felicita dupa un montaj de felul asta? Is cumva propusi pentru proiecte mai ambitioase, gen, o stire lung-metraj? Isi arunca unii altora complimente si bezele laudative ("coae ce m-o atins aia cu mosu ala de iesea pe burta din bordei. e de Oscar scena!!"). Stie cineva?

N-am nimic cu cercetarea individuala, cu cautarea unui simt estetic in lumea inconjuratoare. Ea exista si se cheama fotojurnalism. Sau film documentar, fratele ei (mai) tridimensional. Dar ele reflecta pozitia cuiva anume fata de "stire" iar cand privesti esti constient de asta. O imbratisezi sau o descalifici ca pe ceva de prost gust sau cu care nu esti de acord. Iar asta poti s-o faci identificand obiectul cu autorul sau. O stire la tv are foarte rar un autor in spate. E un construct artificial branduit cu o sigla de productie dar care nu poate fi atribuita nici unei maini creatoare. Nu de consumatorul obisnuit, cel putin. Ca un burger de la Mec. Nu stai deloc sa te gandesti ce bucatar l-o facut. Il inghiti repede pentru ca ti-e foame sau pofta de el si-apoi iti vezi de treaba. Fast-food, fast-news, same shit, different colors

As vrea sa urmaresc o stire fara eticheta Senzational! capsata de un regizor cu veleitati pseudo-cinematice.
As vrea un jurnal de stiri nu un spectacol de varietati. Lumea e o scena reala nu o realitate scenarizata. N-am nevoie de impresia unui sef de departament despre ce se intampla in ea si cum ar trebui io sa reactionez. 

Ps. in sprijinul celor zise sau pentru a le da o culoare de umor negru va las o mostra de spirit investigativ din partea unei reporterite tv. luandu-i un interviu unui sofer de tir presupus beat care a lovit niste militari inr-un Aro, omorand pe unul din ei, cucoana arunca perla: "ne spuneti si noua ce-ati baut?" Acum, as putea sa mai scriu cateva pagini despre irelevanta etichetei de pe sticla cu alcool probabil bauta de autor dar care ar fi rostul? Nu va schimba nimic... la fel cum nici mortul n-ar fi mai putin mort daca in sticla era tuica si nu palinca de maramu'...

13 februarie 2012

Stargazer



Cover your tracks, little star,
your trail is hot and I’m a hunter. 
I’m a twisted young pulsar, 
sweeping through the black water 
of space and all eternity that passed - 
patiently spiralling the dream 
of our merging yet to come. 

And if I ever come to grasp 
your burning arms of stellar dust 
I'd kiss them with my flaming lips 
so that you'd fall in cosmic sleep 
and let my ray drift for a while. 
Time will pass faster than 
a crystal meth addiction.

12 februarie 2012

Magazinul de sinucideri

“Stiati ca din 150.000 de persoane care incearca sa se sinucida, 138.000 dau gres? Oamenii astia raman handicapati, in scaune cu rotile, desfigurati pe viata. Pe cand cu noi... Sinuciderile noastre sunt garantate. Mori sau primesti banii inapoi!”

Magazinul de sinucideri e o brosura de vreo 100 de pagini scrisa de Jean Teule, un exercitiu de umor negru francez care se bucura de o faima respectabila. E comparabila cu Familia Addams din pricina scenelor grotesti si a personajelor bizare care o populeaza, fiind in principiu povestea unei familii de negustori de moarte care detin un magazin ce comercializeaza metode de sinucidere. Magazinul e plasat intr-un viitor apocaliptic incert, cand pamantul e cam poluat si omenirea lipsita de speranta. Clientii magazinului sunt oameni deprimati din Cartierul Religiilor Uitate care vin la usa lui Mishima Tuvache ca sa-si puna capat zilelor intr-un mod artistic. In schimbul a cativa euro-yeni primesc diverse obiecte cu scop bine definit ca pistoale cu un singur glonte, funii cu latul pregatit, bune doar de pus la gat, lame ascutite si un pic ruginite ca in caz ca-ti tremura mana macar un tetanos tot sa iei, bolovani de legat la gat, otravuri sau kit-uri de seppuku (sabie + chimono + instructiuni).

La dezvoltarea acestui meniu divers de sinucideri teatrale si personalizate contribuie sotia Lucrece si cei doi copii Vincent si Marilyn -toti botezati dupa sinucigasi celebri- care impartasesc ideile lui Mishima in privinta lipsei de sens a vietii. Ceea ce-i impiedica pe ei sa si-o incheie e tocmai rostul gasit in afacerea de familie ajunsa la a 6-a generatie. Trebe sa recunosc ca personajele sunt descrise intr-un fel ce-mi aminteste de Tim Burton (mai ales slabanogul Vincent). Toate sunt intunecate si mustesc de replici sumbre aruncate cu dezinvoltura unui slogan publicitar: “V-ati ratat viata? Cu noi moartea e un succes!

Factorul perturbator in toata povestea e mezinul Alan, o aschie sarita foarte departe de trunchi - fapt explicabil prin conceperea sa accidentala cu ajutorul unui prezervativ gaurit - si care se prezinta ca un omulet de un optimism de-a dreptul nesanatos. Mare parte din umorul negru tine de incercarile parintilor de a-l face om normal, adica pesimist si deprimat. Samburele si morala acestei povesti reiese tocmai din efectul pe care acest pusti il produce asupra magazinului si familiei lui, cartea lui Teule dovedindu-se o lectura vioaie, optimista si o satira reusita.

In curand ar trebui sa apara si ecranizarea animata in regia lui Patrice Leconte

11 februarie 2012

Muzica noua: David Lynch


Acel David Lynch raspunzator pentru filme ca Mulholland Drive, Lost Highway sau Twin Peaks. Acel Lynch care ne-a scos din zona confortabila cu povestile sale paranoice. Acel Lynch care de cand a descoperit meditatia transcedentala nu pierde o zi fara sa acorde o juma de ora mantrelor. Omul nu e doar un regizor ci un artist polivalent. Are un album proaspat conceput si lansat, Crazy Clown Time. Va indemn sa-l incercati. Va provoc chiar. E superb de 'nelinistitor'. Un preview mai jos.


09 februarie 2012

Trenul asta merge mai departe decat ti-ai dori

Amice, trenul vietii tale e un personal nenorocit plecat acum vreo 32 de ani dintr-o gara materna si-n care periodic esti prins fara bilet dar niciodata coborat. Probabil are de-a face cu aerul tau de om (prea) serios. Ce sa-ti fac daca te-ai pricopsit cu un set de gene melancolice... In trenul asta e un singur nas adevarat si ala e sistemul. Din cand in cand te mai controleaza de acte si bani dar ca orice sistem infometat nu-i da mana sa te coboare. Are nevoie de tine. Si tu ai nevoie de el si de caile lui infierate. Daca ai avea insa un strop de viziune si ceva mai mult curaj te-ai da singur jos si-ai astepta un altul, mai rapid. Ce-i? Te sperie gandul sa nu ramai definitiv in camp? Ai lipsit de la cursul de orientare carieristica?

Vezi tu, afurisitul asta de tren in care te afli nici nu pare sa aibe vreo destinatie clara. Nici macar un itinerariu cu statiile prin care urmeaza sa treaca. E ca o calatorie pe mare fara busola si compas. In bataia vanturilor. Ai putea merge o viata fara sa-ti dai seama c-ai facut ocolul pamantului de mai multe ori decat ti-ai fi dorit. N-ar fi o totala si iresponsabila pierdere de vreme?

Un lucru insa in toata aceasta calatorie e binevenit: mai sunt si alti pasageri. Pe unii ii stii, pe altii ai vrea sa-i cunosti. Unii te insotesc pentru scurt timp dar iti lasa urme adanci in suflet, pe altii abia daca-i poti atrage intr-un duel al privirilor. Par foarte ocupati de propriul lor drum, de propriul lor itinerar, la fel de obscur, dar care uneori coincide pe o mica distanta cu al tau. Sunt atat de focusati incat iti vine sa-i iei de guler, sa-i arunci intr-un compartiment si sa le cari o serie de pumni in timp ce le zbieri in ureche: e un cacat de tren, ai ceva bun de citit?

Dar n-ai face asta niciodata in realitate. Te stiu eu. Esti prea in control. Mr nice guy, always on the brightside... E nevoie de multa presiune pentru a-ti rupe barierele puse natural in calea impetuozitatii teribiliste si a spontaneitatii. Sau macar niste alcool care sa ti le corodeze temporar. Ori sa-ti unga rotitele alea si sa destepeneasca ecluzele conversationale acolo unde vointa personala ti-e anesteziata de un esec decizional. Dar cu grija sa nu declansam alarmele alea conservatoare si sa dispari in micul tau panic room. Ala care explica acele evadari temporare (temporale?) pe care le faci cand suvoiul emotional ameninta sa-ti rupa digurile autocontrolului. Unde pleci? In tine, unde altundeva... 

M-am intrebat deseori de ce-ai ales un tren asa de personal. M-am gandit mult si la raspuns. Cred ca, intr-un anumit moment al vietii ai constientizat ca pentru un tren rapid ai nevoie de un oarecare pedigree social pe care nu-l posezi iar acceleratul iti cerea niste sacrificii pe care nu erai dispus sa le faci. Am dreptate? Am. Privind retrospectiv nu crezi ca poate n-ai luat cea mai inteleapta decizie? Stiu, privelistea e incantatoare si parca drumul e cel care conteaza nu destinatia, dar totusi, nu e nitel cam lung pentru un singur om?

06 februarie 2012

Eşti sofisticată, mă


Eşti ironică şi profund discreţionară,
Eşti imposibil de ambiguă şi de amară
Plină toată de coincidenţe fericite
Şi de o mie de principii diferite,
Eşti ba hazard, ba bine-stabilită.

Eşti doxă de frustrări şi mă terorizezi non-stop
Eşti pretutindeni, mă, şi n-oboseşti deloc!
Pari amorală şi nu pui la suflet
Dar incitantă arzi când te resimt în cuget.
Te-arăţi spontană şi total imprevizibilă
Fragilă, sacră şi ireversibilă,
Nedreaptă, crudă şi făr' de memorie,
Nu dai o ceapă degerată pe istorie.

Eşti dulce şi frumoasă, dar cam surdă,
Înşelătoare şi râvnită ca o curvă.
Eşti când plină de rutină şi plictisitoare
Când efervescentă sau adormitoare...
O, intriganto, nici nu ştiu de unde vii,
Eşti oarbă, mută şi habar n-am cât mai ţii. 
Eşti complicată, mă, şi ai o droaie de aspecte
Dar adorabilă când plină de defecte.
Dai dependenţă şi nimeni nu ţi-o regretă;
Eşti sofisticată, mă, viaţo... 
Chiar imperfectă.

02 februarie 2012

D-ale carnavalului hotelier

Saptamana trecuta parca Ministerul dnei Udrea ii anunta pe hotelieri ca vor trebui sa-si instaleze ceva soft inventat de ei pentru a tine evidenta turistilor si a combate evaziunea fiscala. Era vorba de Sistemul National de Evidenta al Turistilor (deocamdata proiect de HG) prin care s-ar putea stabili in orice moment unde se afla un turist in tara asta. Poate functiona si ca o statistica in timp real a gradului de ocupare din unitatile de cazare ori o metoda de depistare a persoanelor certate cu legea care-si permit sa traga prin hoteluri. Dar sa nu ne amagim. E decat o metoda de control intr-un stat politienesc caci gestiunea datelor cadea in curtea Ministerului Administratiei si Internelor. 

Raspunsul Federatiei Hotelierilor a fost un NU hotarat si pe buna dreptate intrucat s-ar incalca dreptul la confidentialitate al clientilor si ar prejudicia relatia cu cei de buna credinta. Nimeni nu vrea sa se cazeze intr-un hotel stiind ca imediat ce-a intrat un soft a trimis tuturor celor interesati datele si locatia lui. Exista deja lege care obliga clientul sa-si ofere datele personale la check-in. Se completeaza fise de cazare, se fac copii dupa acte, daca e nevoie, dar nu alearga nimeni la Politie cu ele. In cazuri exceptionale ele pot fi puse la dispozitia autoritatilor de control: atunci cand se suspecteaza infractori, au avut loc incidente, cazuri de dezastre naturale etc... Altfel, nu vad rostul realizarii acestui timeline hotelier pentru fiecare turist in parte. E treaba lui pe unde umbla si unde doarme.

Ok, si-acum daca am incheiat spectacolul burlesc sa va dau din casa cateva chestii din domeniu meu de lucru:

- sejurul hotelier incepe la 14 si se termina la 12. informatiile astea sunt sau trebuie afisate la vedere si comunicate clientului in momentul rezervarii. desigur politica hoteliera le poate fixa si singura dar formula 14-12 e cea mai uzitata. asa ca ziua hoteliera nu tine chiar 24h ca mai trebuie sa si cureti camera iar daca vii inainte de 14 nu ai de ce sa faci scandal oricat de vedeta ai fi tu. din contra, daca primesti camera la 9 dimineata ar fi misto sa fii recunoscator pentru amabilitatea lor.

- seiful pentru depus valori e obligatoriu in toate unitatile de cazare. acum, un hostel va avea un dulap cu cheie nu un seif dar de la 4 stele in sus fiecare camera tre sa aibe seif.

- hotelul insa nu raspunde pentru valorile nedeclarate la receptie in momentul cazarii (sume mari de bani, bijuterii, electronice scumpe) si care s-au evaporat in timpul sejurului pentru ca n-au fost puse in seif. 

- apelul de trezire, chemarea unui taxi (inclusiv pentru persoane ce nu sunt cazate) si caratul bagajelor sunt servicii obligatorii si gratuite.

- lucrurile de valoare uitate in hotel si nerevendicate se pastreaza o vreme apoi sunt donate. e lege. 

- alimentele si chilotii abandonati se arunca (daca nu cumva au apartinut vreunei vedete cand probabil valoreaza ceva pe ebay - glumeeesc)

- nu cred ca mai exista hoteluri fara wifi in Romania dar in caz ca... trebuie sa aibe un loc destinat accesului internet, cu calculator, mouse etc.. oricat de jalnic ar fi.

- ehmm... in holul receptiei nu se fumeaza. teoretic. daca se fumeaza inseamna ca "nu ne pasa de ce spun europenii".

- in spatiile comune legea nu permite jocurile de noroc: table, poker, barbut, risca... 

- directivele europene indeamna a nu se schimba prosoapele zilnic pentru a reduce consumul de detergenti si impactul in mediu. la noi insa parca vad ca fiecare are propria politica asa ca... unii sunt mai zelosi, schimbandu-vi-le de cate ori e nevoie, in vreme ce altora abia daca le pasa.
Cam atat... 

01 februarie 2012

Reguli de scriere a la Neil Gaiman

1. Write.
2. Put one word after another. Find the right word, put it down.
3. Finish what you’re writing. Whatever you have to do to finish it, finish it.
4. Put it aside. Read it pretending you’ve never read it before. Show it to friends whose opinion you respect and who like the kind of thing that this is.
5. Remember: when people tell you something’s wrong or doesn’t work for them, they are almost always right. When they tell you exactly what they think is wrong and how to fix it, they are almost always wrong.
6. Fix it. Remember that, sooner or later, before it ever reaches perfection, you will have to let it go and move on and start to write the next thing. Perfection is like chasing the horizon. Keep moving.
7. Laugh at your own jokes.
8. The main rule of writing is that if you do it with enough assurance and confidence, you’re allowed to do whatever you like. (That may be a rule for life as well as for writing. But it’s definitely true for writing.) So write your story as it needs to be written. Write it ­honestly, and tell it as best you can. I’m not sure that there are any other rules. Not ones that matter.

de aici. (contine si sfaturi de la Henry Miller si George Orwell)

Gandul matinal: barfa e sau nu sanatoasa?

Citeam ieri in ziarul Adevarul (pe care, sa fie clar, nu-l cumpar pentru "adevarul" din paginile sale ci pentru DVD-uri) un articol destul de amplu despre "barfa" si cat de sanatoasa este ea la locul de munca si in anturaj. Adica cum te scapa ea de frustrari atunci cand se intampla vreo promovare nedreapta si-ncepi sa susotesti in pauza de masa, cum socializarea le binedispune pe femei prin cresterea secretiei de progesteron (si scaderea eficientei), tot felul de studii americane care spun ca barfa favorizeaza integrarea sociala si respectul de sine etc. Si-apoi m-a lovit: barfa e supapa de evacuare a potentialului de actiune. Daca ceva ne oftica in loc sa actionam pentru remediere ne descarcam pe gura si gata. Vizibil cel mai bine in socialmedia. Daca e sau nu sanatos, n-am idee. Timpul ne va spune.

Ca fapt divers, cercetatorii britanici (!) au stabilit fara drept de apel: barbatii barfesc mai mult decat femeile. Motivul? Le place mai mult conflictul. Insa statisticile sunt cele care reflecta cel mai bine adevarul: femeile barfesc alte femei, barbatii barfesc alte betii. #truestory