Goya - Saturn devorandu-si copilul |
De cand ma stiu una din chestiile care-mi produceau disconfort psihic era, dupa oamenii morti, ideea de oameni care mananca alti oameni. E o chestiune care si acum imi repugna, in principiu, ceea ce face si mai inexplicabil faptul ca pot sa privesc seriale ca Hannibal si sa salivez pe ascuns. E ca si cum creierul meu blocheaza detaliul aparent neimportant ca mesele gatite de sinistrul doctor Lecter sunt, dincolo de mizanplasul spectaculos si apetisant, demn de o emisiune gastronomica, un festin absolut grotesc. Am senzatia ca pentru prima data in cultura populara canibalismul nu mai e prezentat (doar) ca ceva deviant, abominabil, socant si exploatativ, ci, indeosebi, ca ceva preponderent frumos, in ciuda perplexitatii pe care o provoaca. Siguri, “vinovati” pentru asta sunt realizatorii si simtul lor estetic deosebit, talentul artistic pe care-l au in construit scene evocative, atentia pentru detalii, buna cunoastere a psihologiei voyeurului etc. Sunt constient ca sunt manipulat si nu pot renunta la asta pentru ca manipularea imi satisface si curiozitatea, socandu-ma si intrigandu-ma deopotriva.
Lasand insa deoparte fantezia si fiorurile sale comerciale am fost mult mai surprins cand ascultand o lectura audio a unui profesor de istorie si antropologie despre principalele idei care au influentat omenirea (idee in sensul de “concept, notiune, reprezentare generala si abstracta care se formeaza in constiinta omului in legatura cu un obiect sau un fenomen”) prima si prin urmare cea mai veche a fost ideea de canibalism. Nu imblanzirea focului, nu limbajul sau, vezi doamne, roata, ci ideea de a-ti manca semenii, despre care exista dovezi vechi de 400 000 de ani si pe care o gasim raspandita pana in vremurile moderne pe aproape intreaga planeta si in aproape toate culturile.
Desigur ca profesorul Felipe Fernández-Armesto nu avea in vedere canibalismul ca model de dieta bazat pe carne de om, lucru pe care-l regasim la Hannibal impodobit cu toate excentricitatile unui gurmand si garnisit cu o sticla de Chianti. Si nici canibalismul de subzistenta, cand indivizi sau grupuri de indivizi sunt pusi in situatii exceptionale care-i forteaza sa depaseasca repulsia innascuta pentru a supravietui. El vorbea de canibalismul in scop ritual, cand indivizi sau comunitati isi consumau membrii sau dusmanii din considerente morale sau pentru a le asimila indemanarea, forta vitala. Inca din zorii umanitatii, cand oamenii preistorici traiau prin pesteri lipsite de curent si internet, pana sa le vina prin cap sa-si ingroape mortii sau sa-i arda pe rug, acestia ii consumau in tihna, fie pentru a-i “tine aproape”, fie pentru a nu atrage pradatori prin aruncarea lor. Asta era o Idee. Cineva s-a gandit la asta, a reflectat cu creierul lui inapoiat de atunci, si cu variatii minore ideea s-a perpetuat pana in secolul XX cand triburi din Papua Noua Guinee isi puneau nevestele sa-si devoreze sotul mort pentru a nu-l spurca pamantul si viermii.
Asa ca toate miturile si legendele in care zei isi mancau odraslele sau regi nebuni serveau carne de om musafirilor naivi si toate istoriile “salbaticilor” din toate colturile lumii si ale sacrificiilor umane pe care le efectuau (multe insotite de consumul sangelui sau carnii umane) au un fundament, cred, destul de solid. Canibalismul n-ar fi fost o chestie atat de raspandita daca nu era sadita in chiar radacinile civilizatiei noastre, rasarind in cele mai neasteptate locuri si momente ca o buruiana imposibil de starpit. Asta inseamna ca privind suficient de mult inapoi si cu oarecare detasare si amuzament toti putem avea un stra-stra-stra-stramos canibal. Ceea ce-i ok. E omenesc... si, totodata, inuman.