Andrew "Ender" Wiggin, personajul principal din
Jocul lui Ender (
recenzie aici), e un nume tot atat de cunoscut in lumea SF ca si
Paul "Muad'hib" Atreides, figura centrala in jurul careia se invarte universul
Dune creat de
Frank Herbert. Vorbesc strict de notorietatea pe care o au aceste personaje in memoria impatimitilor acestui gen de literatura, nu incerc sa fac o paralela intre ei.
Ender, nume foarte sugestiv pentru deznodamantul cartii care-l poarta, semnifica pur si simplu
"Cel care sfarseste" iar
Jocul sau este in fapt lupta umanitatii impotriva extinctiei vazuta prin ochii unui copil-geniu. E cartea pe care am citit-o atunci cand aveam exact varsta potrivita pentru a indragi o astfel de carte, perioada adolescentei. Nu despre ea vreau insa sa scriu ci despre o alta, care chiar daca prezinta in linii mari aceeasi poveste, o face dintr-o alta perspectiva si are in centrul ei o alta figura, aparent identica sclipitorului Ender, dar in realitate fundamental diferita. Exact ca o umbra. La 14 ani dupa ce
Orson Scott Card publica
Jocul, recompensat cu cele mai mari premii din lumea SF -
Hugo si
Nebula - autorul regaseste pofta de a scrie inca o data aceasi poveste dar
altfel. O provocare remarcabila as zice. Cum sa-mi trezeasca interesul cu o carte care spune acelasi lucru. Ei bine a reusit, pentru ca defapt nu spune aceasi poveste ci una complet noua, povestea paralela a lui
Bean, cel care va deveni
Umbra lui Ender.
Bean este un copil al strazii, ratacit prin ghetourile din Rotterdam, incercand sa supravietuiasca foamei si batausilor. La 4 ani arata ca unul de 2 ani, mic si pricajit, si singurul lucru care-l ajutase in cei trei ani de "boschetarie" a fost intelectul sau precoce. Necunoscandu-si originea realizeaza ca pentru a supravietui mai departe are nevoie de protectia unei gasti. Cea care-i intinde mana, de fapt un pumn cu alune mucegaite, e Poke, o tanara baietoasa, sefa unui grup de copii aciuiti in preajma unui adapost unde primeau supa. Cu istetime o convinge pe
Poke sa atraga un huligan in capcana si sa-l determine sa li se alature in schimbul pastrarii vietii, asigurand astfel protectie intregului grup. Mogaldeata nu se opreste aici. Sfaturile sale de o logica foarte exacta determina o organizare stricta la nivelul strazii pe un sistem familial format dintr-un huligan si o gloata de copii carora le asigura protectie, impreuna beneficiind de mesele gratuite de la adapost fara pericolul de a fi batuti.
Geniul sau incipient atrage atentia unei calugarite care recruta copii cu un intelect iesit din cumun in vederea testarii aptitudinilor lor pentru a-i recomanda spre
Scoala de Lupta. Aceeasi scoala in care sosise Ender in prima carte de care vorbeam, locul in care erau antrenati comandantii destinati a conduce
Flota Internationala in lupta finala cu Gandacii, specia insectoida care ameninta existenta umanitatii cu un al treilea atac devastator.
Piciul evident ca intra la Scoala de Lupta, chiar cu cel mai mare scor din istorie, depasind pana si recordul lui Ender, dar statura sa minuscula il va face victima tuturor ironiilor tipice. Colegii il tachineaza si-l invidiaza iar profesorii il studiaza, nedumeriti de puterea sa de analiza, de reticenta lui la conformismul militaresc al Scolii. El nu se joaca, el studiaza. Nu vorbeste, asculta. Nu divulga ceea ce stie, dar memoreaza totul. E siret, afla tot ce i se ascunde, de cele mai multe ori folosind logica si puterea analizei pornind de premise insuficiente pentru un om normal. Profesorii insa il studiaza si ei si, treptat, se concretizeaza faptul ca cei mai buni potentiali conducatori vor fi Ender si Bean. Ender insa avea prima sansa fiind mai uman in viziunea profesorilor, Bean neputand fi clasificat, existenta sa fiind un miracol divin sau un accident genetic. Inclusiv piciul dezvolta o obsesie pentru Ender a carui situatie la sosirea in scoala o traieste la randul sau.
Cei doi eroi ai cartilor paralele se cunosc in sala de lupta unde Bean ajunge sub comanda lui Ender in cadrul Armatei Dragonilor. La inceput este frustrat de asa-zisa
obtuzitate a comandantului sau, care pare sa nu-i recunoasca abilitatile intelectuale, insa aceeasi putere de analiza ii dezvaluie ca in
marea schema a lucrurilor, Ender a fost ales sa conduca pentru aptitudinile sale, dar mai ales pentru ca oamenii il urmeaza, iar rostul sau e acela de a-l ajuta sa castige cu orice pret, oferindu-i sprijin tactic si astfel facandu-se remarcat. Scopul final e acela de a fi pregatiti pentru lupta cu Gandacii, unde nu se accepta jumatati de masura sau ezitari, si nu adunarea de puncte intr-un clasament ca urmare a victoriilor din sala de antrenamente.
Umbra lui Ender e in mare parte o introspectie a lui Bean, o analiza logica a rolului sau in Jocul respectiv, a rostului sau in marea schema, a planurilor profesorilor extrem de atenti cu orice scurgere de informatii. E si o carte despre transformarea lui Bean dintr-un copil al strazii ce lupta pentru supravietuire intr-un soldat-copil, comandant si analist militar capabil sa dezvolte niste strategii care sa conduca la victorie pe cei de sub comanda lui, dintr-un piticut sicanat de toti ceilalti pentru prapastia existenta intre statura si inteligenta sa, intr-un membru de valoare al armatei de copii, respectat, chiar daca nu si iubit, in acel dispozitiv fail-safe atat de necesar in cazul in care Ender nu ar fi implinit asteptarile. In acelasi timp cartea e si o lectie despre eroism si sacrificiu predata unor minori netrecuti inca de pubertate.
Umbra lui Ender e prima dintr-o noua serie de romane, 4 la numar, care continua cu
Umbra Hegemonului, Umbra Marionetelor si
Umbra Uriasului si a caror actiune se situeaza cronologic in perioada dintre Jocul lui Ender si continuarile sale firesti,
Vorbitor in numele mortilor, Xenocid si
Copiii Mintii.