27 octombrie 2014

Teatru: Anna Karenina


La mai bine de la 1 an de la premiera pe scena Teatrului National Timisoara am ajuns si eu la spectacolul Adei Lupu, Anna Karenina, adaptare post-moderna de Helen Edmundson dupa arhi-cunoscutul roman al lui Lev Tolstoi. Nu mi-e familiara lucrarea rusului, am vazut doar o singura ecranizare a povestii (filmul lui Joe Wright de acum 2 ani) asa ca am foarte putina autoritate (alta decat a spectatorului) in a judeca critic ceea ce am vazut. O prima impresie ar fi ca e un spectacol lung (3 ore si jumatate cu pauza) si ca acest lucru se simte. O a doua impresie ar fi ca montarea a fost foarte artistica, aproape cinematica, cu o mizanscena si o lumina deosebit de placute ochiului.

Bineinteles ca asta se datoreaza conceptului de puzzle cu tablouri din viata unui personaj constient de soarta sa fatidica, de sfarsitul sau tragic, care, prins intr-un limbo cu aspect de hala industriala este invocat sa lase memoria sa-si verse din nou cursul evenimentelor. Momente-tablou aluneca elegant in scena, pe roti sau pe sine, trase de masinisti/lucratori la cai ferate si asamblate de mana regizorala intr-o poveste care trebuie sa comprime inteligent 900 de pagini de roman. Unele dintre ele sunt prin urmare profunde si evocative in vreme ce altele nu le pot considera decat balast narativ care ingreuneaza piesa. Apreciez intentia de a oferi fiecarui personaj sansa de a straluci insa unele dintre acestea nu sunt chiar atat de interesante.


Scenariul urmareste mai atent doua dintre personaje, Anna (Claudia Ieremia) si Levin (Victor Manovici), amandoi supusi capriciilor iubirii si disperati sa-si gaseasca fericirea. Anna, personajul titular, are insa un destin aparte, pe care-l exploreaza acum prin spatiile necunoscute, tenebroase ale fiintei sale populate cu framantari, impulsuri carnale si decizii irationale. Un artificiu regizoral a personificat insa toate aceste temeri si framantari intr-o umbra sau un demon(!?) jucat de Catalin Ursu, insotitor permanent al Annei, si, uneori glas al gandurilor ei. Consider neinspirata aceasta gaselnita intrucat oricat l-as admira pe Ursu pentru rolurile din Revizorul sau Romeo si Julieta, in Anna Karenina a fost un permanent element de distragere si, mai mult, a slabit eroina principala facand-o astfel temperata in emotii, detasata si... detasabila.

Ar fi posibila o justificare pentru acea sfasiere a personajului: piesa sa nu se petreaca intr-o lume reala ci, asa cum ziceam, intr-un purgatoriu al sufletelor unde Anna, eliberata de cele lumesti, deconstruieste complotul sortii pentru a se cunoaste mai bine si a se impaca cu sine. Dar, in acelasi timp, pentru a ma impresiona vroiam sa vad acel personaj puternic framantat de slabiciuni, care sa invinga sau sa esueze in lupta sa cu destinul potrivnic si cu tarele societatii. Anna Claudiei Ieremia valseaza contemplativ dintr-un tablou in altul, descriind piruete nostalgice  in jurul celorlalte personaje si reflectand la propria poveste dupa ce aceasta devenise roman. Placut ochiului, subtil si complex narativ dar fara prea multa substanta care sa invite la empatie.

Mai reusiti imi par cuplul Levin - Kitty al caror ‘du-te vino’ capricios are si umor si tandrete si o doza buna de imprevizibil. Acestia chiar dau impresia ca-si scriu singuri destinul in vreme ce drumul Kareninei merge drept si sigur intre sinele de tren. Muzica excelenta a lui Cari Tibor nu uita sa ne aminteasca acest lucru prin introducerea repetata a sirenei trenului ca pericol iminent, imposibil de evitat. Altfel, decoruri excelente, coregrafia masinistilor impecabila, costume superbe (Claudia Ieremia schimba vreo 6 rochii) dar prea putin suflet pentru o asemenea ampla drama.



14 octombrie 2014

Rețete bănățene gătite de profesioniști și amatori



Vineri primesc un telefon de la Cristina in care mi se dorea/oferea participarea la o runda de gatit in grup. Eu, ca un amator intr-ale gatitului, eram consternat dar si nerabdator sa-mi testez cartofii prajiti cu ochiuri pe o gasca pestrita de necunoscuti. “Nu, ca e o chestie cu retete traditionale banatene!” avertizeaza Cristina. “Si mai bine” ma gandesc. “Intotdeauna am fost curios cum gateau banatenii cartofii prajiti. Bafta mea”. Abia duminica trecuta am aflat cum stateau lucrurile in realitate.


Intalnirea organizata impreuna cu Asociatia Timisoara Capitala Culturala 2021 facea parte din campania Timisoara in orice colt de tara si consta intr-un eveniment culinar al carui scop era (re)descoperirea si promovarea unor retete traditionale banatene prin cel mai simplu mod posibil: realizarea si degustarea lor. Altfel spus gastronomia locala ca o componenta a programului cultural atacata ambitios de bucatari, profesionisti sau amatori, din presa si blogosfera timisoreana. Locul de desfasurare: bucataria Hostelului Costel, modesta ca suprafata dar primitoare si in care 16-20 de oameni au invatat foarte repede importanta expresiei “suge burta” trecand pe langa oale incinse si mese pline cu ulei, faina, zahar si alte ingrediente.


Retelele au fost propuse de bloggeri culinari (vezi Retete ca la mama sau Awfully Tasty) ori de simpli comentatori pe facebook iar unele din ele au ridicat niste sprancene in prealabil (mancare de brozbe, la tine ma gandesc). Au fost organizate echipe, in principiu pentru a ne asigura ca cel putin un om stie ce e de facut, si ne-am primit retetele. Mie mi-a cazut in sarcina sa fac niste clătite bănățene, mult mai bățoase si mai sofisticate decat restul clatitelor din tara, in special cele din capitala. Am realizat acest lucru putin mai tarziu cand am primit si pagina 2 din reteta, cumva ratacita printre restul hartiilor cu cotlete bănățene, zupa dje ludaie, plăcinte, langoși, tășcuțe si crofne. Se cerea ca dupa ce prajeam 20 de clatite sa realizam o crema de branza, un sos de vanilie si o bezea din 9 albuse de ou. Nimic prea complicat. Noroc insa ca in echipa eram cu prietenul Oanei, Alex, un tip cu o oarecare inclinatie catre gatit si care a preluat initiativa imediat.




Cele ce banuiam ca vor fi vreo 2 ore de schimb de retete in jurul unei mese s-au transformat treptat in 6 ore de agitatie intr-o bucatarie cat o camera obisnuita. Motivul vanzolelii a fost singurul aragaz disponibil fapt care ne-a obligat la o anume repezeala in miscari dar si un pic de organizare si mult fair play. Chestia misto a fost ca toti cei implicati s-au dovedit de mare angajament, luandu-si rolul in serios, oferind sau acceptand sfaturi ori cate o mana de ajutor cand nevoia o impunea. Iar gazdele s-au dat peste cap sa ne puna la dispozitie sculele necesare unei asemenea intreprinderi. Toate retetele au iesit astfel delicioase, majoritatea primind si complimente sincere de la invitati, cum au fost cotletele banatene sau placintele cu varza si ludaie. Inclusiv clatitele noastre, duse la bun sfarsit dupa vreo 4 ore, au produs exclamatii de incantare.


Eu m-am distrat pe cinste si din cate am observat la colegii de bucatarie, intalnirea le-a picat si lor foarte bine, i-a relaxat si cumva i-a motivat sa o repete in viitor. Asta e, unora le place foarte mult sa gateasca. Mie… imi place sa mananc. Dar nu ma eschivez sa pun mana nici pe cratita.



poze