La mai bine de la 1 an de la premiera pe scena Teatrului National Timisoara am ajuns si eu la spectacolul Adei Lupu, Anna Karenina, adaptare post-moderna de Helen Edmundson dupa arhi-cunoscutul roman al lui Lev Tolstoi. Nu mi-e familiara lucrarea rusului, am vazut doar o singura ecranizare a povestii (filmul lui Joe Wright de acum 2 ani) asa ca am foarte putina autoritate (alta decat a spectatorului) in a judeca critic ceea ce am vazut. O prima impresie ar fi ca e un spectacol lung (3 ore si jumatate cu pauza) si ca acest lucru se simte. O a doua impresie ar fi ca montarea a fost foarte artistica, aproape cinematica, cu o mizanscena si o lumina deosebit de placute ochiului.
Bineinteles ca asta se datoreaza conceptului de puzzle cu tablouri din viata unui personaj constient de soarta sa fatidica, de sfarsitul sau tragic, care, prins intr-un limbo cu aspect de hala industriala este invocat sa lase memoria sa-si verse din nou cursul evenimentelor. Momente-tablou aluneca elegant in scena, pe roti sau pe sine, trase de masinisti/lucratori la cai ferate si asamblate de mana regizorala intr-o poveste care trebuie sa comprime inteligent 900 de pagini de roman. Unele dintre ele sunt prin urmare profunde si evocative in vreme ce altele nu le pot considera decat balast narativ care ingreuneaza piesa. Apreciez intentia de a oferi fiecarui personaj sansa de a straluci insa unele dintre acestea nu sunt chiar atat de interesante.
Scenariul urmareste mai atent doua dintre personaje, Anna (Claudia Ieremia) si Levin (Victor Manovici), amandoi supusi capriciilor iubirii si disperati sa-si gaseasca fericirea. Anna, personajul titular, are insa un destin aparte, pe care-l exploreaza acum prin spatiile necunoscute, tenebroase ale fiintei sale populate cu framantari, impulsuri carnale si decizii irationale. Un artificiu regizoral a personificat insa toate aceste temeri si framantari intr-o umbra sau un demon(!?) jucat de Catalin Ursu, insotitor permanent al Annei, si, uneori glas al gandurilor ei. Consider neinspirata aceasta gaselnita intrucat oricat l-as admira pe Ursu pentru rolurile din Revizorul sau Romeo si Julieta, in Anna Karenina a fost un permanent element de distragere si, mai mult, a slabit eroina principala facand-o astfel temperata in emotii, detasata si... detasabila.
Ar fi posibila o justificare pentru acea sfasiere a personajului: piesa sa nu se petreaca intr-o lume reala ci, asa cum ziceam, intr-un purgatoriu al sufletelor unde Anna, eliberata de cele lumesti, deconstruieste complotul sortii pentru a se cunoaste mai bine si a se impaca cu sine. Dar, in acelasi timp, pentru a ma impresiona vroiam sa vad acel personaj puternic framantat de slabiciuni, care sa invinga sau sa esueze in lupta sa cu destinul potrivnic si cu tarele societatii. Anna Claudiei Ieremia valseaza contemplativ dintr-un tablou in altul, descriind piruete nostalgice in jurul celorlalte personaje si reflectand la propria poveste dupa ce aceasta devenise roman. Placut ochiului, subtil si complex narativ dar fara prea multa substanta care sa invite la empatie.
Mai reusiti imi par cuplul Levin - Kitty al caror ‘du-te vino’ capricios are si umor si tandrete si o doza buna de imprevizibil. Acestia chiar dau impresia ca-si scriu singuri destinul in vreme ce drumul Kareninei merge drept si sigur intre sinele de tren. Muzica excelenta a lui Cari Tibor nu uita sa ne aminteasca acest lucru prin introducerea repetata a sirenei trenului ca pericol iminent, imposibil de evitat. Altfel, decoruri excelente, coregrafia masinistilor impecabila, costume superbe (Claudia Ieremia schimba vreo 6 rochii) dar prea putin suflet pentru o asemenea ampla drama.
