Cum, pirateria ne sărăcește pe toți?

"The cost of making every member of society pay to gain access to information – what seems to be an obvious implication of copyrights – is outweighed by the benefits that society receives by providing that information for free... How is a library buying one copy of a book and then distributing it to multiple individuals any different from one individual buying a book and distributing it to multiple individuals online?" (Andrew T. Forcehimes - ESSAY: A DEFENCE OF STEALING EBOOKS, 2013).

Ce-i cu citatul de mai sus? Ei bine, pe lângă faptul că face parte dintr-un eseu interesant pe tema “pirateriei” online scris de un doctorand, îl voi folosi drept bază în argumentația pe care o pornesc la adresa articolului “Cum pirateria ne sărăcește pe toți”.

Probabil că aș fi tăcut dacă textul omului era mai puțin didactic și acuzator la adresa românului neaoș, “hoț” de când muma și pământul. Tehnic, în viziunea bloggerului, “Există în român o nevoie viscerală de a fura”, sau cu alte cuvinte toți românii sunt cleptomani din naștere, toți fură de dragul de a fura, și nu doar unii din ei și pentru diferite foloase materiale. Ok, sa-l lăsăm pe cel care nu fură să arunce primul piatra. Dacă are dreptate nimeni nu i-o va returna. Sau, din contra...

Subiectul articolului menționat nu era însă hoția la români ci … pirateria. Mai precis piratarea online a carților electronice.

“Azi vreau să scriu un articol pentru toți acei flower-power care cred că faptul că ei piratează cărți e încurajat de autori și nu îi afectează pe aceștia.”

Să uităm pentru câteva minute că e inutil să te lupți cu pirateria și că dacă un lucru e piratat asta mai degrabă e un indiciu că oamenilor le place mult acel lucru decât că aceștia fură din principiu.

După ce ani de zile adunase zeci de mii de cărți electronice, autorul articolului a avut la un moment dat revelația că ceea ce face e un lucru greșit, că nu e arhivar și că toți gigabiții ăia sunt inutili. Prin urmare i-a șters. Perfect de acord. În ziua de azi nu mai e nevoie să stochezi cantități uriașe de informație (text, audio-video, etc) în propriul PC întrucât Internetul este exact acea arhivă unde să cauți ceea ce îți trebuie.

Nu vreau să intrăm în prea multe detalii cu privire la distincția furt - piraterie - file-sharing, dar se impun câteva precizări. Cei care jonglează cu drepturile de autor vor să șteargă liniile de demarcație dintre aceste situații diferite pentru a-și proteja interesele financiare legate de un anumit tip de afacere (se recomandă citirea articolului Future of copyright, care argumentează de ambele părți ale baricadei). Așa se explică retorica “furtul e furt, oricum i-ai spune” pe care și-au însușit-o și alții. Nu e chiar așa. Mie asta îmi pare un mod de a gândi simplist și conservator. Există motive pentru care furtul e în formă simplă sau calificată, pentru care distingem între evaziune fiscală și însușire de foloase necuvenite etc. Trebuie cercetate natura faptei, intenția autorului, prejudiciul cauzat, gradul de periculozitate socială, etc

Dacă intru într-o librărie și iau o carte fără s-o plătesc, e furt. Dacă achiziționez o carte și ți-o dau s-o citești, e împrumut. Dacă facem mai mulți asta e schimb de cărți. Dacă fac o copie xerox și încerc s-o comercializez e “încălcarea dreptului de autor (copyright)”, nu furt de proprietate intelectuală (ca sustragerea patentului unei tehnologii). Dacă cumpăr un ebook și-l transmit online unuia sau mai multor anonimi (inclusiv pe torrenti) e file-sharing. Dacă stochez sute de mii de ebook-uri protejate de copyright, administrez o comunitate care să contribuie la creșterea arhivei, introduc un sistem de abonament sau facilități premium, vând publicitate etc, atunci e piraterie. Sau măgărie. Dar dacă fac toate astea cu cărți aflate în domeniul public (sau open licence) și fără scop comercial se numește Gutenberg Project, și e absolut legal.

Deci da, unele situații intră sub incidența legii, dar nu toate și nu discreționar. Unii scriitori și partizani ai copyright-ului în formă extremă merg până acolo încât să privească chiorâș împrumuturile de cărți, uitând că e dreptul meu suveran de a dispune de proprietatea obiectului cumpărat! Când cumpăr o mașină, un televizor sau o pereche de bocanci, lucrurile îmi aparțin și pot dispune de folosirea lor cum doresc. Le pot împrumuta sau distruge după bunul meu plac, indiferent câtă originalitate sau inovație a fost pusă în realizarea lor. Valabil pentru un film sau un joc PC. Cartea nu e diferită iar digitalizarea ei nu a făcut decât să ușureze atât schimbul cât și posibilitatea de duplicare a ei. Dar și fotocopiatul făcuse același lucru în urmă cu niște decenii.

Darius face în articolul său un adevărat recurs la morală, explicându-ne cu patos cât de laborioasă e munca unui autor, câți oameni sunt implicați în realizarea acestui lybros prețios purtător de adevărată cunoaștere și cât de fragilă e industria de carte. Cum noi toți care “piratăm” cărți online suntem vinovați de scăderea vânzărilor și cum asta ar afecta o grămadă de oameni (editori, traducători, tipografi, librari, marketeri, hamali!), chiar economia națională și, implicit, bună-starea unei țări. Ba merge până acolo încât pirații literari sunt responsabili pentru erodarea ecosistemului.

“Necumpărînd cărți, nimeni nu va avea motiv să planteze la nivel industrial copaci și, implicit, natura și calitatea aerului înconjurător are de suferit.”(sic!).

E clar că omul are o anumită nostalgie pentru cartea în forma ei tradițională, cu copertă și pagini de hârtie. O împărtășesc și eu. Dar de la o simplă nostalgie până la victimizarea jenantă a unei categorii profesionale și acuzarea fără fond și naivă a câtorva oameni e cale lunga. Piața de carte suferă mai degrabă din cauza schimbărilor de comportament ale consumatorului de cultură și divertisment dar și, mai sever la noi, si a analfabetismului și a degradării sistemului de valori. Nu degeaba avem glume virale gen "cititul te face neprost", "Mă-ta are cratimă" sau "Iei nu iei BAC-ul". 

Înainte să ne panicăm că economia va merge prost pentru că scade piața de carte poate ar trebui să reflectăm la hârtia consumată aiurea de niște fabrici de diplome pentru șomeri. Apoi să nu uităm că hârtia e doar una din multiplele întrebuințări ale lemnului. Cea principală e drept combustibil, apoi vin construcțiile, mobilierul, hartia etc. Iar una din cauzele majore ale despăduririi este tocmai creșterea consumului mondial de hârtie (cu 400% în ultimii 40 de ani, 35% din lemnul tăiat fiind utilizat în această industrie). În plus, impactul în mediu al împăduririlor industriale (monoculturi) este deja o problema ecologică.

O fi de bine așadar că vânzarea cărților tradiționale e în picaj dar asta nu se întâmplă datorită pirateriei “care sărăcește” ci datorită unei chestiuni mult mai crude - progresul tehnologic. “Digitalul omoară analogul” e lecția pasată de caseta audio la CD și mp3 și de VHS la DVD și stream-ul HD. Singura vină a progresului e că-i lipsit de sentimente. În urmă cu peste 500 de ani Gutenberg punea în funcțiune prima tiparniță, livrând la 1455 primele copii accesibile ale Bibliei. Ce-a însemnat asta? Păi, înainte de toate, fiecare putea acum citi și comenta singur cartea sfântă. În al doilea rând o lovitură dată monopolului scribilor și clericilor care copiau manuscrise străvechi pe bani mulți. Ce s-a mai auzit de dânșii apoi? S-au reconvertit profesional sau au rămas artiști?

Tiparnița a adus însă mai mult decât ușurarea și eficientizarea muncii scribilor, eliberând înformația din mâinile celor care o acumulaseră. Bibliile tipărite costau inițial aproximativ 30 de florini, cât un salariu de funcționar pe 3 ani, însă asta era oricum mult mai ieftin decât un manuscris. Iar tehnologia abia se dezvolta, urmând ca o competiție sănătoasă să ducă la crearea unei industrii a tiparului. Și, desigur, la un alt monopol pe care diverși “hackeri” și pirați medievali îl tot fentau. Din 1450 și până la sfârșitul secolului XVI în Europa se tipariseră deja 200 de milioane de volume iar până în 1800 cca 1 miliard. Cu ce-a coincis această perioadă de afluență publicistică? Păi cu Renașterea, Revoluția Științifică și Epoca Luminilor. Ieșirea din Evul Mediu a fost facilitată și de mașinăria lui Gutenberg iar Internetul și digitalul sunt acum uneltele unei noi epoci a luminilor.

sursa

Am multă stimă pentru scriitori. Îi admir (pe unii) și-i invidiez (pe alții), mă bucur de orele de lectură pe care mi le oferă și încerc să-mi deschid mintea citind paginile lor. Sunt un cumpărător avid de cărți tradiționale și, totodata, posesor de kindle dar asta nu m-a împiedicat să caut o variantă “pirat” a unor cărți pe care mi le doream iar pretul era cam piperat. Nu fac stocuri albe pentru zile negre dar nici nu am mustrări de conștiință pentru asta. Totodată cred că principala teamă a unui autor nu e legată de exploatarea cărtilor sale ci de rămânerea lor în obscuritate, iar gestul de a cumpăra o carte vine ca o confirmare a valorii sau a notorietății de care se bucură acesta. În același timp, cunoașterea chiar și gratuită a unei cărți e utilă în virtutea publicității pe care i-o poate face un cititor satisfăcut.

Piratarea online a cărților este o non-problemă. Există statistici care arată că autorilor împortanți (ca J.K. Rowling) le-au sporit vânzările de carte tradițională în urma lansării versiunilor digitale ale titlurilor lor, asta în pofida piratării lor. Realitatea e că dacă nimeni nu e interesat să pirateze cărțile tale nimeni nu e nici dornic să le cumpere. Iar dacă ești bun întotdeauna vor fi mai mulți dispuși să plătească ca să te susțina. Cât privește autorii la început de drum, aceștia pot răzbate mai ușor datorită digitalului și internetului, atacând fără mașinăria publicitară a unei edituri mari care încasează grosul profitului justificând costurile unei industrii învechite. Există acum multiple soluții de self-publishing, scriitorii se pot vinde singuri, în format ebook sau în sistem pay-per-view, pe capitole, pot intra în colecții “bundle”, stimulând publicul cu cauzele nobile atașate, făcându-i să cumpere mai mult, să plătească cât cred că merită sau cât iși permit, ba să se simtă și generoși după. Apoi să nu uităm, majoritatea cititorilor încă merg în librării (chiar și online) sau biblioteci pentru a face rost de material pentru lectură.

În incheiere aș vrea să mai supun atenției un infografic, cred eu, edificator pentru a lămuri treaba cu sărăcia provocată de piraterie. E o alarmă falsă: e mai simplu să contabilizezi statistici drept profit nerealizat decât să întrevezi efectele pe termen lung ale unei societăți (mai) informate.

Crucificarea: fapte, nu glume

In fiecare an in preajma sarbatorilor de Pasti are loc o intensificare a glumelor cu Iisus si o avalansa a celor mai noi si mai ireverentioase interpretari ale iconografiei crestine, in special a ipostazei crucificarii. Nu o spun intr-un mod acuzator ci doar constat acest fapt in urma timpului extrem de mare pe care-l petrec pe canalele de social media, acolo unde, nu-i asa, se naste, se propaga si moare cultura populara. Luat de valul sacrilegiului si al demitizarii m-am trezit ascultand un podcast deosebit de interesant despre crucificare realizat de sub-divizia istorica a binecunoscutului site... howstuffworks.com(sic!). Discutia, bine documentata de pe wikipedia, era purtata pe un ton usor jovial de doua dudui cu accent britanic bine intentionate si lasa impresia de funfacts & truestories intrerupta din cand in cand de o reclama la sponsor. Nu ma deranja acest format insa dupa o vreme am inceput sa sesizez contrastul frapant dintre lucrurile serioase supuse discutiei (crucificarea nu e o chestie ‘draguta’) si modul casual in care ele erau punctate.

Acum, eu si Biserica nu ne prea intersectam. Asa ca nu ma leg de aspectul religios al crucificarii, care, daca a existat, nu inseamna ca a imbracat forma sub care ne-o imaginam acum influentati fiind de arta bisericeasca sau cinema. Ma voi lega de crucificare ca metoda antica preferata de ucis si schingiuit oameni. Vreme de cel putin 1000 de ani, dinainte de secolul V BC, cand a fost atestata de Herodot la atenieni (imprumutata de la persanii “barbari”) si pana in secolul IV AD cand imparatul Constantin a abolit-o, crucificarea sub diferitele ei forme a fost o pedeapsa capitala eficienta ca metoda de control social, aplicata celor vinovati de oaresce crime (hotii, tradari, omucideri, etc). Reprezenta o moarte lenta si plina de suferinta pentru victima si o forma eficienta de insuflat frica maselor de oameni prin faptul ca cel executat era expus in public, pentru spectacol, o anume perioada de timp.

Indiferent ca erai batut in cuie pe o cruce, pe un stalp, pe o poarta, pe-un copac etc rezultatul era acelasi: o agonie a carei durata depindea de rezistenta ta sau de factorii de mediu (frig, corbi, sobolani s.a.) la care erai supus. Victima putea suferi si zile intregi, lucru care putea fi intentionat ca o metoda de pedeapsa extrem de cruda pentru o ofensa oarecare. Nu se faceau autopsii pe vremea aceea pentru a descoperi cauza exacta a mortii. Ori daca se faceau, birocratia era mai putin scrupuloasa. Se presupune ca una din ele era sufocarea provocata de pozitia imposibila a victimei, atarnata fiind, de a respira. Mai probabil era infarctul in urma socului si a epuizarii sau septicemia. Mila sau simpatia imbracau atunci forma unui baros pentru rupt picioarele sau a unei impunsaturi de sulita, desi, mai probabila era justificarea ca soldatii de garda, dorind sa-si astampere setea la o taverna, grabeau moartea condamnatului ca sa poata parasi perimetrul.

Intr-un mileniu e greu de apreciat cate persoane si-au gasit moartea in felul asta. Prometeu a fost probabil primul rastignit, pus in lanturi pe-o stanca sa-i mance vulturii ficatul pentru grava ofensa adusa de el zeilor. Mai aproape de pamant insa fiecare conflict razboinic din lumea greaca apoi din cea romana par sa se fi incheiat cu rastigniri. Alexandru a crucificat 2000 de supravietuitori la cucerirea Tyrului. In Cartagina era practica de stat sa-ti pedepsesti astfel deopotriva dusmanii si cetatenii. La Roma crucificarea era doar pentru straini si sclavi, fiind considerata o forma extrem de dezonoranta. Cetateanul roman avea astfel dreptul sa fie amendat, exilat, sugrumat sau … aruncat de pe stanca Tarpeiana pentru tradare sau paricid. Crassus in schimba a rastignit vreo 6000 de sclavi dupa ce l-a invins pe Spartacus, marcand astfel drumul de la Capua la Roma pentru a potoli alte ganduri de rebeliune. Iar in Ierusalim era cum bine stim o practica extrem de folosita.

Prin urmare, stiind cat de oribila e o asemenea moarte, cat de multi au fost supusi in istorie acestor chinuri, de ce ne simtim atat de confortabil cand vorbim despre o crucificare/rastignire in care nu prea credem? E putin cam bizar. Nu vad prea multe misto-uri despre spanzurati, arsi pe rug, electrocutati, decapitati sau alti condamnati la moarte executati prin diferite metode (oarecum mai “blande”) in lungul drum al societatii noastre de la barbarie de modernism. Nimeni nu rade pe seama unei torturi celebre, pe seama regilor Frantei ghilotinati, pe seama unor impuscati la zid. Sunt prea recente? Crucificarea inca se mai practica in Iran. Si nu e ca-n icoane. Isi aminteste cineva decapitarile facute de Al'qaeda? Putem face o caricatura pe seama lor? Cum am reactiona la un social joke artistic cu Gheorghe Doja schingiuit dar subtitrat “rest in pieces”? Ar fi asta… amuzant? Intreb pentru ca ma intreb. Poate ca am devenit desensibilizati la niste chestii.. Sau poate necredinta unora trebuie afirmata la fel de tare prin doborarea reperelor celorlalti. Pe ideea ca “uite ce cred eu despre mantuitorul tau…” Poate se vrea "deturnarea" iconografiei crestine in vedearea comunicarii unei ideologii proprii, anti stiu eu ce.. Asta ar fi o chestie de discutat… Dar dincolo de asta, cred ca atunci cand luam la misto niste lucruri chiar nu avem in minte exact dimensiunea reala a acelor lucruri. Doar amprenta lor palida lasata in cultura populara de-a lungul secolelor. Stiti voi, iepurasi pufosi si oua colorate...

Francisco Goya, Ororile razboiului (gravura, 1810-1815)

Afisul de film nu a murit

E plin internetul cu articole care incrimineaza cliseele prezente in afisele moderne de film, de saituri care ofera instrumente si sfaturi de design pentru creatori dar si de liste anuale cu cele mai bune sau mai proaste afise de film. Cu toate astea cand mergi la cinema deasupra casieriei te intampina unele dintre cele mai plictisitoare si formulaice afise, imagini fotosopate care in ciuda faptului ca reprezinta o carte de vizita a filmului, nu folosesc limbajul vizual decat pentru a transmite titlul, numele si fetele protagonistilor. Asta nu inseamna ca afisul de film a murit. Din fericire gasesc de multe ori versiuni alternative si neoficiale realizate de artisti si designeri sub forma de omagiu pentru un titlu clasic sau din pasiune pentru arta aceasta.

La Muzeul de Arta se poate vedea zilele acestea (pana in 11 mai) o expozitie de afise de film originale realizate de studentii scolilor de arta din Cehia si Romania. E vorba de o colectie de 36 de postere adusa in Timisoara de Centru Ceh, Terry Posters si Universitatea de Vest in care se poate observa ce iese atunci cand imaginatiei i se da frau liber iar artistul nu e constrans de un 'brief' sa puna cu orice pret pe afis chipul actorului. Cateva din aceste afise (Blue Velvet, Dogville, Snatch) pot fi vazute si in Mokum Cafe gratis. Pentru restul se plateste bilet de intrare la muzeu. Mergeti sa le vedeti. Cateva dintre ele sunt extrem de reusite si ar putea decora foarte bine o locuinta de cinefil.

Arme de expunere in masa

La Bastion s-a deschis de vreo doua zile in cadrul Festivalului Baroc Timisoara o expozitie de arme din secolul XVIII, cu focus in special pe cele de provenienta austriaca si turca, aceste doua natiuni avand o influenta istorica covarsitoare asupra orasului asta. Bun, expozitie e un pic exagerat spus, fiind vorba de o sala cu cateva sabii, pusti si pistoale plus niste vechi instrumente muzicale. Fara a incerca sa minimizez valoarea lor culturala vreau doar sa precizez ca ma enerveaza saracia unei astfel de expozitii. Ma asteptam ca numarul de exponate (aduse de la Muzeul Banatului, care se lauda ca ar avea o colectie impresionanta de arme) sa fie cel putin dublu, daca nu triplu... Un vis..

In sinea mea gasesc expozitiile de arme, tehnica militara, inginerie medievala etc la fel de fascinante ca cele de picturi sau sculpturi. Chiar as fi mult mai dispus sa platesc ca sa vizitez asa ceva in locul unei colectii de mari maestri pentru simplu fapt ca nu cunosc prea multe despre marii maestri... La fel cum nu cunosc prea multe nici cei care viziteaza colectii de arta din snobism, fara a avea o tangenta cu pictura ori sculptura. Intorsi acasa insa pot sa spuna ca au vazut niste lucrari de Van Gogh si sa para chipurile mai cultivati decat unul care s-a zgaiat la o armura de cavaler din sec XIV..

In fine, ce vreau sa spun e ca genul asta de expozitii ar putea primi mai multa atentie. Armele sunt mai accesibile, mai simplu de inteles, apreciat si cred ca prezentate cum trebuie dezvaluie la fel de multe despre epoca din care provin. Prin urmare pot atrage un numar mai mare de vizitatori, inclusiv copii, din medii diferite social si indiferent daca au sau nu preocupari culturale. Ceea ce poate fi un castig pentru ambele parti.

Ce-am gasit in sala ADETIM de la Bastion?
- doua pusti cu cremene, una austriaca "Lorenz" (stanga) si una otomana, destul de afectata de vreme. Ar fi fost utila o placa explicativa referitoare la precizie, forta de penetrare, distanta la care erau eficiente etc.. Si mai utila ar fi fost permisiunea de a le atinge..

- doua sabii de cavalerie austriece (stanga) si doua sabii otomane Kilij. Ca observatie personala, cele turcesti si-au pastrat ascutisul pana azi... puteai taia fara probleme o franzela. Cele austriece fie erau cam tocite fie erau de parada.

- 2 pistoale otomane foarte elegante, ornamentate cu alama pe care erau incrustate modele destul de artistice, si 2 pistoale austriece, masive si fara vreo urma de ornament pe ele. in drepta se aflau doua iatagane cu maner de (os sau fildes?) insa fara vreo alta descriere.

Trebuie mentionat ca expozitia de arme a fost insotita de una de instrumente muzicale (niste ocarine, o vioara de la sf sec XVIII si un patefon de la 1920), o expozitie de heraldica cu steme si simboluri ale localitatilor din Banat realizate de artistul Petru Galis, una de stampe istorice ale Timisoarei si una de uniforme militare (ilustratiile din ultima fotografie). Suna a ceva amplu dar la fata locului si in lipsa unui ghid care sa te tina la povesti, in 10 minute ai terminat turul. Si e pacat pentru ca asemenea obiecte ascund o gramada de povesti.. multe din ele intunecate.

Gura tigancii cand te pizduieste...

tot norocul ti se risipeste. Nu e o vorba din batrani dar ar putea deveni. Am inventat-o in drum spre o cafea dupa o intalnire 'apropiata' cu o reprezentanta a etniei de culoarea romului. Imi vedeam de treaba mea pedaland voiniceste spre Unirii cand am dat de un semafor functional intr-o intersectie pe care de obicei o traversam fara pierderi de viteza. Am decis sa astept si, in clipa in care s-a inverzit organu', io si inca o masina ne-am imbulzit sa ne luam drumu'. Dar la fel de repede ne-am desumflat pentru ca pe zebra abia inrosita se deplasau ilegal niste morcovi, oameni de la salubritate cu portocaliile lor etichete. In fruntea lor o piranda fara fusta se misca ca o adevarata bulibasa, in ritm de promenada de parca ar fi adunat mai devreme toate gunoaiele de pe malul Timisului. 

Luand act de mina mea dispretuitoare si incordarea tipica unui sprint pe doua roti blocat in fasa, mi-a adresat cateva vorbe de duh ce sunau a propunere de cunnilingus cu partile ei private si, foarte probabil, usor iritate. E posibil sa fi zis si ceva de ochelarii mei de soare dar n-am luat-o personal. Dat fiind ca nu cunosc jargonul de ghena m-am prins cu intarziere ca mie imi erau adresate politeturile si, catarandu-ma de zor pe soseaua ciuruita, am strecurat in sertarul cu injuraturi inca una proaspata. O suta de metri mai incolo mi-a cazut aripa la bicicleta si era sa mi-o calce un autobuz. Coincidenta, pesemne... 

Unde ma vezi peste cinci ani?

Oamenii par parca tot mai interesati sa te intrebe pe tine de planurile de viitor, sperand, probabil, ca in sfarsit vor da peste cineva cu o agenda bine structurata, cu un plan cincinal viabil care, cu mici modificari, ar fi usor de implementat in vietile lor mizerabile. Ori poate vor doar sa faca misto de niste vise ridicole si fanteziste atunci cand decid plictisiti soarta cv-ului celui in prealabil interogat. E, fara indoiala, una din cele mai detestate intrebari. "Unde te vezi peste cinci ani?" "Pai, stii, sincer, oricat m-as stradui, nu ma pot gandi mai departe de ziua regularizarii facturii de gaz sau cea cand e programata plata ratei la banca.. Chiar nu pot. Odata am reusit sa ma gandesc pana la sarbatori dar in ultimii ani am renuntat la asemenea efort. E complet inutil."

Ar fi nespus de interesant sa lasi pe altcineva sa raspunda la asemenea intrebare. "Prietene, ia zi tu mie unde ma vezi pe mine peste 5 ani? Si fara periaj, ok?" Si sa-ti zica tovarasu asta fara ocolisuri: "Ba, io te vad tot la aceasta masa, tot cu mine si tot cu doua beri sub nas.. Ca astia suntem, pula mea.." Sau: "Amice io cred ca tu si gagica aia aveti ceva aparte. Io va vad luati si cu prunc in cinci ani, sa mor io!" Ca stii cum e, uneori prietenii te cunosc mai bine decat crezi. Evident, si ei s-ar putea insela, indusi fiind in eroare de propria ta duplicitate in relatiile cu ei... Patesti. Nu poti pretinde sinceritate daca nu oferi sincerite... Dar, in majoritatea cazurilor, cred ca ar fi mai constructiv sa afli de la altii ce potential (ai lasat impresia ca) ai. Cata incredere au altii in tine, cat de stimulanta e relatia ta cu ei si cat de mult vor proiecta din propriile lor dorinte in spinarea ta. 

Deci, unde ma vezi peste cinci ani? In garsoniera alor mei jucand counterstrike? batand drumurile ca un carierist neobosit? la televizor? intr-o crasma mazgalind servetele? la scara blocului frecand tablele cu pensionarii? directoras la vreo afacere personala? sclav cu guler alb intr-o multinationala? somer? emigrant?

De ce-i injura pietonii pe biciclisti?

- pentru ca n-au bicicleta
- pentru ca n-au sonerie
- pentru ca n-au primit marcaje din partea autoritatilor
- pentru ca sunt o minoritate care poate fi abuzata
- pentru ca si soferii o fac
- pentru ca sunt niste hipsteri colorati si-o merita?!
- pentru ca par mai fericiti decat pietonii
- pentru ca mersul cu bicicleta e o ‘aroganta’ nu o necesitate
- pentru ca atenteaza la dreptul suveran al pietonului asupra trotuarului, fie el si vopsit sau marcat corespunzator.
- pentru ca interpreteaza gresit un claxon ca pe-o injuratura
- pentru ca se tem de ceea ce nu inteleg(!?)
- pentru ca nu inteleg de ce biciclistii nu se tem
- pentru ca au fost si ei, la randul lor, agresati verbal de biciclisti
- pentru ca au o zi proasta iar biciclistii suporta mai bine o descarcare nervoasa.

Dincolo de orizont nu se fac curse regulate

Cand am atins 30 de ani eram deja satul de mers la nunti. Neamuri, prieteni, colegi, multi si-au pus pirostriile intr-un interval destul de scurt, chestie care a inceput sa ma deprime.... Iar viata, parca citind in sufletul meu, a inceput sa ma trimita din ce in ce mai des pe la inmormantari. Si atunci am inteles ca prefer sa "sufar" 10 nunti intr-un an decat o singura inmormantare, ca-i mai lesne sa-ndur oboseala unei nopti cu lautari si clinchet de pahare decat o ora de tacere intre priviri cernite... si ca-s mai putin stanjenit la niste petreceri cu manele decat la orice 'nunta muta', a unui om fain cu nefiinta sa. Dar vietii nu-i pasa de mofturile mele...

24 de ore de inot in obscuritate

Din ce in ce mai des mi se intampla sa nu pot sa-mi explic niste lucruri. Azi e vorba de lipsa de interes a publicului, mediei sau cui vreti voi fata de o idee care daca stai putin si-o gandesti e de un potential interesant. Un club de inot din Timisoara organizeaza un maraton de inot. Nu un maraton de urmarit seriale, baut bere sau mancat chipsuri (nu ca as avea ceva impotriva unor asemenea activitati). Un maraton ce presupune oaresce efort fizic si pregatire si care celebreaza taria fizica si mentala a omului. Asta, pe langa faptul ca indeamna la o activitate sportiva cu impact vizibil in mentinerea tonusului muscular sau in dezvoltarea armonioasa a trupurilor in crestere.

Deci, niste oameni se pregatesc sa inoate - in echipa - 24 de ore. Dupa cum e organizat concursul (anul asta ajuns la a doua editie) daca echipa are 8 oameni ar veni pentru fiecare din ei o repriza de jumate de ora la fiecare 4 ore. Nu e usor deloc. De fapt e foarte dificil. Vorbind aseara cu un prieten care a participat anul trecut, omul fiind inotator cu diplome si medalii, competitia te darama fizic. E epuizanta. Iar cei care o termina, indiferent de locul pe care se afla, sunt demni de aplauze. La fel ca dupa un maraton de alergat, unde participarea e mai importanta decat finishul.

Si acum revin la ceea ce ma framanta. Se pare ca un asemenea eveniment nu preocupa pe nimeni in afara de cei care il organizeaza, in speta Clubul de inot Masters Timisoara, o organizatie non-profit. Daca arunc un ochi spre comunicatele de presa publicate in 2012, ele au trecut aproape invizibile in online. Nici un like, nici un twit, nici o postare de blog. Articolul de pe tion are 10 recomandari pe facebook. Atat. Anul asta nu gasesti nici o prezenta in presa desi inscrierile au inceput iar maratonul are loc in 23-24 martie. Din interior mi s-a spus ca nu li se publica comunicatul de presa... Habar n-am daca chiar asa stau lucrurile. Poate presa e mai inceata cu stirile care nu sunt breaking sau nu contin nume de notorietate. Dar publicul? Daca poate iubi alergatura si mersul cu bicicleta, nu poate indragi si inotul?

Despre sponsori ce sa zic.. premiile au constat in diplome anul trecut. Cand ma gandesc cate lucruri fara substanta sunt bugetate in orasul asta, cate parteneriate se incheie cu o simpla strangere de mana, fara a putea cuantifica avantajele de pe urma lor. Chiar atat de banal ni se pare efortul fizic al unor sportivi de a-si depasi limitele, de a oferi exemple de tarie psihica si spirit competitional. Refuz sa cred ca sunt singurul care vede un potential latent in aceasta chestie. Refuz sa cred ca un sponsor (magazine sportive, producatori de bauturi racoritoare, corporatii de IT-isti care-si trimit oricum angajatii sa faca fitness) n-are 100 de lei si dorinta sa-si asocieze brandul cu un eveniment sportiv atat de inedit ca un maraton de 24 de ore de inot.. E absurd... Dar, probabil, absurdul e deja parte din cotidian..

Pustanii de azi, infractorii de maine?

Stiu ca ne-am cam saturat de stiri senzationale dar sa ne gandim doua minute la pustii aia din Medias de-or sarit cu paru' la un batran. Sau cu tuburile de confetti, ce dracu erau, de i-or spart capu'. Sa uitam vina cea mai evidenta, a "statului" care prin autoritatile pe care le detine nu-i in stare sa rezolve nici problema oamenilor strazii, nici a cazurilor sociale si nici pe cea ordinii publice. Sa ne concentram doar asupra noastra, ca oameni de rand care observam o chestie ce nu e normala si care ar trebui macar sa ne revolte un pic asa, la modul instinctiv. Pasivitatea asta nu e chiar ok. Lipsa de reactie nu e chiar ok. Trecutul cu vederea nu e chiar ok. Absolut nimeni pe strada aia n-a putut sa-i mustre pe dracii aia de 10 ani? Macar un sofer sa se fi dat jos la ei sa-i alerge un pic cu suturi in fund. Pai daca ei vad ca lumea din jur, societatea, cei care ar trebui sa functioneze ca un exemplu - fie el si imperfect - le tolereaza asemenea iesiri, de ce sa nu continue pe panta asta? Adica, pana la urma, Portocala Mecanica nu a fost chiar o fantezie... nu? Lasat de capul lui outsiderul (sau neintegratul) poate aluneca foarte usor intr-o zona gri societatii, una in care morala nu mai face doi bani, iar anarhia de dragul anarhiei e distractiva.

The closest thing to Ade's heaven

Ce sfarsit de saptamana... aproape ireal... joi seara eram la teatru... o piesa teribil de deprimanta, toata mustind de suprarealism, de fascinatie morbida... inventatorul iubirii de Gherasim Luca... poet roman sinucis la Paris. e greu sa nu iesi un pic amprentat de la o asemenea chestie... seara s-a lungit si o parte consistenta din ea s-a invartit in jurul doamnei in negru... zau, parca era ceva in aer... vineri dimineata un mesaj in asteptare... si am avut un presentiment, bizar... ca fata mov ne-a parasit.

If I stop, the world stops. anunta twitterul Adelinei. No, dear, we simply pause for a moment and cringe...  Apoi roata se invarte mai departe. Online-ul in care erai atat de colorat prezenta s-a imbracat ieri in doliu mov... sau violet, whatever. Ti-ar fi placut. Si presei i-a placut. A speculat imediat momentul si-ai fost celebra pentru cateva minute... Vezi ce lume parasesti? Una in care valoarea unui om e masurata abia dupa ce nu mai e... but, you loved it anyway... 

Multora nu le vine sa creada... bai, si tinerii mor la fel de usor... indiferent ca ai 25 sau 85 exista cate-o moarte pentru fiecare... nu-i pasa ei cat de plin de viata esti.

Cei care te-au cunoscut pot explica mai bine cat de plina de viata erai... eu n-am stiut decat ca iubeai advertisingul si culoarea asta mov. La inceput am crezut ca avem oricand timp sa recuperam la capitolul social iar apoi vartejurile vietii ne-au pus pe orbite diferite. N-o sa uit insa cum ti-am cantat noi, blogerii, acum niste ani piesa aia de la timpuri noi... cine-ar fi crezut ca vom ajunge sa n-o mai putem canta niciodata fara sa ne posomoram..

Unul din lucrurile sharuite pe tumblr ar fi placut biografilor:

I have a feeling that this is the closest thing to heaven.

Campuri de lavanda din Franta. Ireal. Ca un rai mov...

Ei bine, Ade, ai ocazia sa afli... si vezi tu, keep it simple...

Alo, Stirile, ne potolim?

Era o vreme cand stirile cele mai impresionante erau buletinele informative de pe euronews intitulate nocomment. Fara comentarii. Doar filmari naturale, neregizate, obiective si relevante despre un dezastru, o criza la bursa, un razboi, o lansare culturala, spatiala sau un record sportiv. Pentru un om dotat cu o minima ratiune atat era suficient ca sa discearna aspectul pozitiv sau negativ al stirii, latura ei dramatica sau, poate, fericita. Ma uit la urgia comercializat-televizata si ma intreb ce-i cu tambalaul asta? Chiar e nevoie de accentuari atat de grosiere, de teatrale? Deodata, reporterul nu mai e jurnalist, e actor in rol de jurnalist. Operatorul nu mai e un om cu camera de filmat e director de imagine, capabil de unghiuri de filmare inventive care sa fie apoi montate dramatic pe muzica apocaliptica, pe tanguieli storcatoare de lacrimi reptiliane si cu subtitrari de tabloid. SOC SI GROAZA.

Ma intreb acolo la televiziune lucrurile astea se fac dupa vreun manual? Exista cineva care chiar o studiat fenomenul si psihologia masei targetate si-a scris apoi un manual "breaking news for dummies" dupa care sa se faca stirile moderne? As vrea sa stiu cum decid stiristii ca "acolo bagam slo-mo, apoi facem zoom pe ochii inlacrimati ai bunicii iar la secunde 12 intra laialala aia din LOTR." As vrea sa stiu cum o ard ei intelectual in regie. Se felicita dupa un montaj de felul asta? Is cumva propusi pentru proiecte mai ambitioase, gen, o stire lung-metraj? Isi arunca unii altora complimente si bezele laudative ("coae ce m-o atins aia cu mosu ala de iesea pe burta din bordei. e de Oscar scena!!"). Stie cineva?

N-am nimic cu cercetarea individuala, cu cautarea unui simt estetic in lumea inconjuratoare. Ea exista si se cheama fotojurnalism. Sau film documentar, fratele ei (mai) tridimensional. Dar ele reflecta pozitia cuiva anume fata de "stire" iar cand privesti esti constient de asta. O imbratisezi sau o descalifici ca pe ceva de prost gust sau cu care nu esti de acord. Iar asta poti s-o faci identificand obiectul cu autorul sau. O stire la tv are foarte rar un autor in spate. E un construct artificial branduit cu o sigla de productie dar care nu poate fi atribuita nici unei maini creatoare. Nu de consumatorul obisnuit, cel putin. Ca un burger de la Mec. Nu stai deloc sa te gandesti ce bucatar l-o facut. Il inghiti repede pentru ca ti-e foame sau pofta de el si-apoi iti vezi de treaba. Fast-food, fast-news, same shit, different colors. 

As vrea sa urmaresc o stire fara eticheta Senzational! capsata de un regizor cu veleitati pseudo-cinematice.

As vrea un jurnal de stiri nu un spectacol de varietati. Lumea e o scena reala nu o realitate scenarizata. N-am nevoie de impresia unui sef de departament despre ce se intampla in ea si cum ar trebui io sa reactionez. 

Ps. in sprijinul celor zise sau pentru a le da o culoare de umor negru va las o mostra de spirit investigativ din partea unei reporterite tv. luandu-i un interviu unui sofer de tir presupus beat care a lovit niste militari inr-un Aro, omorand pe unul din ei, cucoana arunca perla: "ne spuneti si noua ce-ati baut?" Acum, as putea sa mai scriu cateva pagini despre irelevanta etichetei de pe sticla cu alcool probabil bauta de autor dar care ar fi rostul? Nu va schimba nimic... la fel cum nici mortul n-ar fi mai putin mort daca in sticla era tuica si nu palinca de maramu'...

O lectie de supravietuire

Citind articolul lui Maka despre barbatul care a murit inzapezit in propria masina, pe DN5 la vreo 15 km de Bucuresti, am simtit ca nu-s de acord cu tonul sau cu felul in care era zugravita situatie, ca si cand tipul a luat decizia tampita de a astepta salvarea si s-ar fi "sinucis". In plus, mai era si twitul ala malitios "cum plm ajungi la 27 de ani daca reusesti sa te sufoci in masina?" de la un anume @teniescu. Intrucat comentariul meu s-ar fi lungit am revenit la mine pe blog sa ma desfasor in liniste.

In primul rand inteleg nevoia de a-i mustra pe cei mai nefericiti dintre noi, fie ei si morti, cand observam ca deciziile lor, privite retrospectiv, le-au fost nefaste. I get that. Noi suntem mai instruiti si mai norocosi, dovada fiind faptul ca suntem in viata. Iar noi intr-o situatie similara am fi procedat exact invers si prin urmare am fi supravietuit, corect? Nu fratilor, nu e asa. Puneti-va un moment in locul tipului ala.

Esti in camp intr-o masina inzapezita, impreuna cu o femeie, poate nevasta sau prietena, iar afara un crivat ucigator aseaza troiene cat stalpii. Ce faci? Te iei de nebun pana la civilizatie? Poate, ca o ultima solutie. Dar pana acolo lucrul destept pe care-l poti face e sa stai la adapost si sa ceri ajutor. Pentru ca, nu-i asa, autoritatile sunt obligate sa vina in sprijinul tau cand esti la ananghie. Ai o masina, ai combustibil si poti sa te protejezi de frig. Crezi ca luand-o la picior prin zapezi fara haine potrivite, fara lumina (presupun ca era noapte), fara sa fii capabil sa te orientezi si la o temperatura de -10 grade si cu o femeie dupa tine e lucrul destept? E o chestiune de sansa sa nu te ratacesti in primul km si sa nu ingheti in primii doi. Dovada ca in Galati unul a facut exact acest lucru si a murit inghetat. 

Nefericitul de pe DN5 a avut pur si simplu ghinion: a adormit. Pericolul la o masina pornita si inzapezita e sa ti te acopere esapamentul cu zapada si astfel gazele sa intre in interior si sa te omoare. De aia trebuie din cand in cand sa iesi ca sa dezapezesti spatele masinii... atat. Au fost salvate cateva mii de persoane in tara. Omul asta a avut ghinion. N-a murit la semafor asteptand sa-i dea cineva verde, a murit intr-o situatie dificila, care cerea judecata limpede, reponsabilitate si un pic de cunostinte de supravietuire.

Maka nu-si pune increderea in salvatorii patriei pe motiv ca-s romani si n-au utilaje, metode, experienta. S-avem pardon. Nici americanii sau japonezii n-au 100% eficienta. Iar daca pompierii, salvamontii, salvamarii si restul echipelor de interventie in situatii de urgenta nu sunt oameni de incredere pentru ca-s "niste straini", ce-ar mai fi de spus... Nu cred ca Maka chiar gandeste asa... a vrut probabil sa spuna ca in primul rand trebuie sa te bazezi pe tine. Asta e ok, zic eu, daca e vorba de un proiect la birou, nu intr-o situatie dificila ce tine de supravietuire. Sincer, noi ca oraseni nu suntem echipati instinctual pentru asa ceva, iar daca iesim la capat e fie noroc pur fie munca in echipa a celor care ne scot din cacat. Asa ca ne punem increderea pe buna dreptate in ei. Daca ne spun stati pe loc pana venim la voi o fac pentru ca in cele mai multe cazuri asta e lucrul care functioneaza. Insa mai tre sa stii si tu ca in cazuri de frig extrem ti se mai spune si "sa n-adormi cumva!"

De ce-a picat Megaupload?

Pai se pare ca vroiau sa se apuce si ei de afaceri curate si sa intre in legalitate. Problema e ca s-ar fi transformat din dusmanii industriei muzicale americane in competitori directi si legitimi. Megaupload asta era ca un mare dulap cu jucarii in care fiecare isi putea stoca chestii lasand apoi cheia sub pres. Asa ca jucariile se imprumutau gratis si in ciuda fabricantilor de jucarii. Normal ca proprietarii Megaupload faceau o gramada de bani din abonamentele pentru conturile de utilizatori premium si din publicitatea de pe site. Aveau in maini al 13-lea site din lume ca trafic, cu 180 de milioane de utilizatori inregistrati si 50 de milioane de vizitatori zilnici. Ca ei isi luau doza de porn, muzica, filme sau software, e o alta problema. 

Tragedia lui Kim Dotcom (ce nume si la asta), fondatorul dulapului magic, e ca s-a gandit sa-si deschida un magazin de jucarii legal. In decembrie se anunta lansarea platformei Megabox, un potential concurent pentru iTunes si un promitator sut in vintrele gastii vesele formata din casele cele mai importante de discuri din State - RIAA. Megabox oferea artistilor (inca) independeti sansa de a-si vinde singuri muzica, pastrand aproape 90% din castiguri. Sau s-o dea gratuit primind totusi bani printr-un alt sistem numit de ei Megakey. Ba chiar tinteau si industria de film urmarind sa lanseze Megamovie care sa ofere filme premium gratuit. Cu asemenea ambitii Megaupload ar fi putut deveni un jucator important pe piata de continut digital, asa cu conditia sa-si fi convertit milioanele de utilizatori in abonati legitimi. Poate ca parteneriatele cu Rovi si Amazon chiar la asta ar fi contribuit.

In fine, restul e deja istorie. Megaupload a picat fulgerator, patronii sunt arestati, hacktivistii anonymous (enervati si de SOPA, PIPA si alte proiecte de ingradire a filesharing-ului sub numele stoparii pirateriei) au declansat contra-ofensiva punand jos (temporar) vreo 20 de situri "dusmane" iar noi, romanii, inca avem cea mai buna(?) viteza de download din Europa. Megaupload era doar unul din dulapurile de jucarii. Mai sunt si altele. 

Dreptul la Topor

Daca Romania va urma si mai indeaproape modelul Statelor Unite, tara ale carei valori le cauta si replica cu obstinatie (indiferent daca-i vorba de analfabetism, Mos Craciun sau retele sociale, crize politico-economice sau consum excesiv de seriale TV) probabil ca nu va dura prea mult pana cand se va procopsi cu o Asociatie a Proprietarilor de Topoare si vreo cateva ONG-uri enervante care sa militeze pentru scoaterea Toporului din magazinele de bricolaj, introducerea de autorizatii si permise sau nelasarea lui in mana copilului, nebunului, sau, doamne feri, betivului.

Pentru ca in ultimii 20 de ani am inceput sa remarc un trend mai mult mort decat viu. In vreme ce Pusca are o semnificatie adanca doar in cultura de peste ocean, dainuind din timpuri vest-salbatice cand lipsa uneia insemna pierderea scalpului, la noi, Pusca nu a fost niciodata mai mult decat un motiv intr-o balada despre o anume curea lata. Prieten de nadejde, judecator, calau si sceptru legiuitor in batatura romanului este, fara indoiala, Toporul. Fara topor, romanul e gol. Chel. Fiul ploii. E lucru stiut ca fiecare roman, nu doar cei de pe la sate, are cate un topor undeva prin garaj, in debara sau pe balcon. Ca nu se stie niciodata cand se duce sa taie un copac. Sau un vecin, daca-i pan-aci.

Ma gandesc daca n-ar fi acum momentul, daca tot se revizuie Constitutia, sa plasam un amendament acolo, pentru nepotii nostri, sa nu ne trezim peste 2 generatii ca vor face unii mitinguri sa nu mai aruncam cu topoare cand ni se pune pata. Ceva simplu, de genul “statul garanteaza dreptul la topor fiecarui roman.” Ca e cam tarziu sa completam poruncile biblice cu “cinsteste-ti toporul tau si nu ravni la toporul altuia!” Intreb si eu nu dau cu... parul...

Ps: daca pare ca glumesc reflectati la importanta macetei in America subecuatoriala sau a katanei japoneze si-apoi ascultati versurile Adei Milea:

Hai sa dam topoare la popoare/
Sa sculpteze fiecare-n fiecare.

Astia suntem.

Informatii gratuite si nesolicitate

Traind intr-o tara cu tot mai multi fripturisti si piscotari - perceptie la formarea careia si blogerii contribuie activ - m-as simti indeptatit sa cred ca romanilor le place cam orice vine pe gratis. Constatarea ar putea fi valabila insa azi am descoperit ca in ce ma priveste exista o exceptie: nu-mi plac sfaturile nesolicitate, informatiile gratuite, ajutoarele de bine pe care daca le refuz sunt tratat ironic. Astea sunt la fel de utile ca spam-ul. Uneori te fac mai informat dar nu-ti aduc vreo reala utilitate.

Cele mai "nepretuite" sunt acelea care vin din partea unor oameni cvasi-necunoscuti care, motivati de cine stie ce brusca nevoie de a da o mana de ajutor, cauta de fapt sa se urce pe sine intr-o pozitie usor autoritara. Si care cand le refuzi ajutorul se stropsesc sau scuipa printre dinti o "impolitete". Dupa modelul babei care atunci cand iesi din casa isi semnaleaza prezenta si autoritatea cu un "vedeti ca ploua!!" iar cand tu ii spui "multam, am gluga" traduce instinctiv adversitatea ta intr-o chestiune personala: "Aaa. pai daca nu-ti pasa de hainele tale.." Iar tu esti cu o spranceana cel putin ridicata..

O chestiune de genul asta am patit in statie la RATT. Ma duc sa-mi incarc portofelul electronic ca un calator responsabil ce-am devenit dupa ani de blat si spaga si, dupa ce-i comunica functionarei de chiosc textul descriptiv (10 lei pe portofel), dansa imi replica dupa cateva secunde: Stiti ca iesiti in pierdere asa. mai bine imi dati inca 50 de bani si aveti o calatorie in plus. Pentru clarificare sa facem calcule:

o calatorie RATT = 2 lei, deci 10 lei pe E-portofel imi cumpara 5 calatorii

1 bilet cu 2 calatorii = 3.50 lei deci 10.50 lei imi cumpara 6 calatorii.

Sfatul ei era logic dar eu l-am refuzat. Din motive care pentru mine nu tin de bani. Am agreat portofelul electronic tocmai pentru ca e un card magnetic care nu necesita o grija prea mare. Cumuleaza mai multe calatorii, e destul de rezistent, nu trebuie sa-l scot din portofel decat daca vreau sa-l reincarc etc. Accept ca ma costa un pic mai mult pe termen lung dar imi da un anumita independenta fata de orarul chioscurilor in care se vand bilete. Circul mai mult seara si n-am chef sa-mi fac un stoc de bilete pe care sa am grija unde si cum le pastrez. Asa ca i-am multumit RATT-istei si i-am sugerat sa faca ce i-am cerut. Replica ei - nepretuita:

- Daca aveti bani de aruncat...

Insulta e atat de subtila ca nici n-o simti... o iei ca o gluma. Doamna in cauza era insa "doar" zeflemitoare sugerand de fapt ca mi-as administra mai prost finantele decat dansa si oarecum pozand intr-o pozitie de superioritate. Eu sunt fraier ca dau mai multi bani Regiei care o plateste pe ea sa stea-n cusca aia de 2x2 si sa dea sfaturi destepte. Fabulos.

Gandul zilei: Unde-i Adevarul in (punct)ro?

Uneori te apuca asa un sictir de presa asta romaneasca ca-ti vine sa vomiti. Aproape regret ca cele mai multe ziare au iesit de pe print. Daca nu ma insel cea mai buna utilitate a lor era aprinsul sobei in odaile comuniste. Acum le-au luat locul pliantele de supermarket, alti manipulatori de texte. Iti vine sa-ti iei lumea gura tevii si s-o trimiti intr-un loc mai bun. Si totusi nu renunti sa speri la o... minune?

Românii sunt oameni pre(a)ocupati

de imaginea lor in lume. Iar cand spun generic Românii nu vorbesc de vreo institutie a carei treaba chiar asta ar fi ci de oameni obisnuiti cu probleme obisnuite, cu job-uri, facturi, familii, copii, colegi sau sefi idioti dar care in toate astea mai gasesc timp sa se macine sufleteste in legatura cu imaginea noastra ca popor in lume. Nu spun ca asta ar fi un lucru bun sau rau, e doar o constatare. Probabil ca e bine sa te intereseze felul in care altii vorbesc despre tine, ca sa fii informat, dar nu vad de ce ai pune vreun pret pe parerile lor. Sau mai mult, ai vrea sa le inseli.

Na, acum eu nu sunt om cu studii in domeniul marketingului, dar mai recunosc si eu una alta. Campania asta a ciocolatei ROM de convingere ca “româniisuntdestepti” e buna pentru ei intrucat polemizeaza pe marginea unei sensibilitati romanesti si astfel isi cresc notorietatea brandului. Ceea ce sustine campania e insa gresit. Daca era doar o satira mai intelegeam dar oamenii par setati pe influentat google pe principiul muncii chinezesti: mii de mânuţe sa tasteze lucruri bune despre români ca sa ne spalam onoarea de a nu fi tigani. Zau asa....

Pe langa ca daca metoda ar functiona mi-as pierde increderea in google, mai e si o problema de ‘overacting’. Ne concentram eforturile in cele mai aiurite directii doar pe baza unei reactii emotionale. Ne asumam responsabilitati nationale cand tot ce ar trebui sa ne intereseze sunt cele individuale, de cetatean care munceste, plateste taxe si se exprima vehement cand e prost reprezentat. Daca te deranjeaza imaginea poporului din care faci parte e o problema pe care n-ai cum s-o rezolvi. Poti eventual sa influentezi un mic grup din jurul tau prin propriul exemplu. Daca te enerveaza felul in care autoritatile gestioneaza aceasta criza de imagine ai parghii ca sa-l rastorni. Trebuie doar sa fiti destui cei care trageti de ele.

Nu cred ca românii sunt mai prosti sau mai urati decat alte popoare. Google nu spune intotdeauna adevaraul ci numai o parte a lui. Google stie mai multe despre tine ca utilizator decat despre lumea pe care o descoperi cu ajutorul lui. Si, mai ales, românul nu-i el chiar atat de afectat de ce cred alte popoare despre el dar ii cam place sa se victimizeze ori sa dea episodic rateuri zgomotoase de patriotism. Eu, personal, n-am auzit un român sa se planga ca-i român. Da, se plange ca tara-i naspa si lucrurile nu merg cum trebuie, ca tiganii sunt români in Europa, dar nu ca era mai bine sa fie EL neamt. Ceilalti sa fie nemti da. El nu.

Probabil pentru ca, daca te iei dupa Google, “germans are cold, weird, arrogant and rude”, la fel cum “americans are dumb” iar “italians are black”. Ne plac filmele cu irlandezi poate tocmai pentru ca “irish are racists, drunk and impervious to psychoanalysis”. Rezultatele astea nu caracterizeaza o natiune ci arata felul in care lumea ii percepe pe unii din reprezentantii ei. Iar dupa cum bine stim, cei mai multi dintre noi judecam gresit oamenii. Pana ii cunoastem.

Ce vreau eu sa spun e ca ar trebui sa fim ai dracu de bucurosi ca suntem români. Da era mai bine sa fim io stiu, nemti, francezi sau olandezi, dar Soarta, D-zeu, Universul si-a dat silinta sa nu ne trimita in China, India, Bangladej sau Africa. Traim intr-o tara la cateva ore de buricul Europei, unde n-avem amenintari de tsunami, pradatori naturali, serpi veninosi in casa, foamete si SIDA pe toate strazile sau canibalism. Am avut o istorie crancena, ne-au tras-o unii si altii prin toate orificiile, am dezamagit si noi si-am mancat amaraciune pentru asta dar acum avem o pagina noua. Sa n-o umplem cu “românii sunt” ci cu “românii fac”.

Feriti linia, domnilor alesi

Cand ajung in Timisoara cu trenul, de la gara am doua solutii ca sa ajung acasa: fie un taxi, fie tramvaiul 8. Aseara am ales tramvaiul si m-am cufundat in motaiala pana la destinatie trecand nestiutor prin Iosefin, locul unde cu cateva ore inainte o fata de 14 ani fusese calcata de un tramvai asemanator. Am aflat stirea abia azi cand televiziunile si ziarele inca reciclau povestea de ieri cu maximum de detalii vizuale dara fara vreo informatie noua despre cauze si raspundere. Ca vatmanul a trecut sau nu pe verde, ca fetita era langa sau in dreptul trecerii de pietoni cand a traversat, etc.. Se insista insa destul de mult, ca intr-un film pervers in care drama nefiind de ajuns se mai presara si niste actiune, pe faptul ca trupul sfartecat al fetei a fost tarat 30/40 de metri si a trebuit scos de echipa de descarcereare de sub tramvai. Ok, rupem filmul aici ca si mie mi s-a rupt cand am citit ca fata e din Scoala Generala 12, o scoala prin fata careia trecea tramvaiul (trotuarul fiind practic langa terasament despartit de-o pista de bicicleta si niste gazon) si ca inainte de lucrarile de reabilitare a liniilor exista un fel de grilaj de protectie. Care desigur acum nu mai exista intrucat n-a fost inclus in proiectul de reabilitare (logic, nu?) iar apelurile repetate ale directoarei scolii au primit doar flit.

Acum, indiferent cine se scoate vinovat in drama asta, vatmanul ca a mers prea repede, fetita ca a traversat fara sa se asigure sau prin loc nepermis, mama ei ca n-a tinut-o de mana sau oricine altcineva, ramane totusi intrebarea asta simpla: cate clase iti trebuie ca sa conduci Primaria si in care din ele prinzi a sesiza importanta de a preveni accidente de genul asta printr-o mai mare atentie acordata modului in care scoala si traficul se impaca. In cazul copiilor, un "Feriti linia" nu e deloc destul, domnilor alesi locali! 

Cat mai costa un hobby?

Teoretic un hobby e o activitate in afara profesiunii care iti produce pacere si in care esti dispus sa pui pasiune, timp si resurse. Practic destul de multa lume inglobeaza aici cam tot ce le produce placere indiferent de nivelul de implicare. Spre exemplu daca citesti un roman o data la 6 luni e o activitate utila si placuta dar nu un hobby per se, la fel daca iti place sa calatoresti dar mergi doar in concediu la mare o data pe an. La fel si muzica.. ambianta sonora oferita de zecile de giga de mp3-uri care se aud cand esti pe-acasa nu poate fi un hobby real ca, spre exemplu, sa inveti sa canti la un instrument.

Trebuie mentionat aici ca un hobby prin definitie solicita pasiune pentru a oferi satisfactie personala. In acelasi timp este o indeletnicire oarecum de diletant, fara caracter profesional (desi poate ajunge o profesie). Meritul sau e acela de rupere de ritm, oferind relaxare, detensionare, alternative pentru imbogatirea interioara. 

So, cat ne costa un hobby si cati mai avem vreme si bani de ele? 

Nu e cam suparator cand gasesti un lucru ce ti-ar placea sa-l faci si nu-ti da mana sa-l faci? Fie ca timpul nu-ti permite, fie ca implica niste costuri pe care nu le poti ignora, de fiecare data cand incerci un potential hobby ajungi sa-ti faci calcule si sa-ti pui intrebarea “da eu chiar am nevoie de asta?” Iar chestia asta omoara toata pasiunea.

Am reusit sa ma motivez suficient de puternic in cazul catorva hobby-uri astfel incat sa ajung sa investesc si timp si bani si energie in ele culegand doar laurii unei satisfactii interioare. Lectura si filmul ocupa destul mult spatiu … extracuricular, ca sa zic asa, cu toate ca filmul se concretizeaza tot mai mult ca un mod de viata nesanatos :)). Dar teatrul poate fi un hobby incipient... Calatoriile la fel... Am ajuns sa ma gandesc destul de mult la drumetii dincolo de costuri, ideea de a descoperi orase si locuri noi facandu-si loc tot mai adanc in firea mea nestatornica.

Dintre activitatile mai sportive asa am avut multa vreme a atractie pentru ping-pong pe care acum am abandonat-o. Nici nu stiu de ce, timpul, anturajul o fi de vina. Cand am descoperit squash-ul eram hotarat sa merg cel putin lunar sa bat mingea la perete... N-am mai fost din vara. Acum am fost la escalada sa vad cu ce se mananca. M-am catarat pe pereti cu o ravna copilareasca, am simtit niste adrenalina la 5 metri inaltime dar curand am constatat ca am o conditie fizica de neinvidiat.. Antebratele parca imi erau pironite in ace. As mai merge, insa, macar cat sa fac un traseu de fete.

Din fericire unul din hobby-urile cele mai raspandite nu m-a prins foarte tare. Cel de colectionar. Cand eram mai pusti aveam si io timbre. Doua clasoare mai exact. Apoi le-am aruncat pe toate (o crima, nici acum nu inteleg cum am facut-o) si m-am apucat de turbo, ca baietii. Acum mi-a trecut. Adun si eu cateva “nimicuri” - insigne, carti postale - dar nu obsesiv si doar cand mi se nazare. Unele imi definesc personalitatea, altele functioneaza ca amintiri. Si fotografia ar putea fi un hobby daca as avea un set de basic skills si niste scule decente. Dar si aici e o chestie de cat esti dispus sa investesti. Si iar revin la intrebare: cat ne costa un hobby?