Vlogging: de la divertisment la educatie (conferinta)

Ultima oara cand am pus mana pe o carte ca sa invat ceva era prin 2003 cand studiam pentru licenta devorand alaturi de ceilalti studenti miile de pagini de drept civil si penal, ingroziti de perspectiva de a ne rata viitorul cu 4 ani inainte sa intram in Europa. Evident ca viitorul si Europa erau chestiuni vagi in capul meu de atunci, un amalgam de informatii disparate culese la un loc din cartile de istorie si romanele SF. Lipsit de un calculator personal pana la primul meu job, informatia ajungea la mine filtrata de putinele surse traditionale la care aveam acces: cartile, TV-ul si presa scrisa, prima, relativ costisitoare, ultimele doua, cu o politica editoriala. Accesul neingradit la informatia (mai mult sau mai putin) relevanta si nefiltrata mai trebuia sa dureze pana sa devina o realitate, consecinta a (r)evolutiei tehnologice.

Convins si azi ca pentru a te dezvolta, atat ca fiinta umana cat si ca membru activ al societatii, trebuie sa inveti continuu (practic sau “din carti”) am asistat din curiozitate la conferinta organizata saptamana trecuta la Timisoara, Educatie in Ctrl: Vlogging, de la divertisment la educatie, cu toate ca nu sunt un consumator de vlog-uri. Evenimentul, moderat de Teo de la Sector 7, a decurs fara incidente si a adunat in fata unui auditoriu pestrit atat vloggeri si specialisti in (“unelte” moderne de) comunicare, cat si oameni din invatamant si chiar un reprezentant (curajos) de la Ministerul Educatiei. Subiectul? Invatamantul non-formal, educatia alternativa, si batalia dusa de acestea pentru captarea atentiei elevului de azi, folosind drept punct de plecare vlogger-ul si relevanta acestuia in educarea tinerilor, dat fiind ca pare a deveni canalul principal de informare pentru generatia Z.

Primul panel de discutii i-a cuprins pe: Anne-Marie Chelariu (Vlog-ul de Marti), Ionut Bodonea (10lucruri), Matei Psatta (Leo Burnett Group), Monica Jitariuc (The Practice) si Andrei Ungureanu (Coca-Cola) urmarind definirea unor notiuni ca vlogging-ul (video-jurnal) si educatia, abordandu-l pe primul ca forma de divertisment si opunandu-l celei de-a doua. A fost o sectiune introductiva destul de interesanta in care s-a trasat distinctia intre vlogger si creatorul de continut online (tutoriale, edu-tainment), s-a vehiculat ca fiecare face educatie pe segmentul lui si s-a sugerat ideea unei anumite responsabilitati, brusc impusa atunci cand publicul needucat solicita sfaturi fie de natura mai delicata (referitoare la educatia sexuala) fie care depasesc aria de pricepere a autorului. Atunci am realizat ca nu fac parte din publicul tinta al vlogger-ului (13-18 ani) si inclin mai degraba spre cel al creatorului de continut online.

Cel de-al doilea panel de discutii, E-learning si resurse online pentru educatie alternativa in Romania, a fost introdus chiar de lansarea Estudent.ro, o platforma menita a gazdui cursuri video, si a unui proiect special de vlogging educational, Zece inventatori romani. Invitatii Andrei M. Craciun (Ministerul Educatiei), Stefan Szakal (Estudent), Irina Anghel-Enescu (SEEPEA) si Coralia Sulea (UVT) au abordat problema invatamantului din Romania, aflat intr-o ampla criza si permanent in cautarea reformei salvatoare. Prins la colt, reprezentantul Ministerului a incercat sa justifice impasul invocand dimensiunea sisifica a problemei si insuficienta resurselor (oamenii din interior) care sa realizeze schimbarea. Trezit la realitate de Irina, “copii de azi vor avea joburi neinventate inca” si atacat de Stefan (“educatia alternativa vine sa umple un gol lasat de educatia traditionala”), Andrei a capitulat diplomatic: “presiunea generata de cei care creeaza continut educational de calitate va duce la schimbari in sistem, fie ca va fi o treaba politica sau doar sociala.”

O solutie a venit, evident, de la o profesoara, Coralia Sulea accentuand ca “trebuie realizata conexiunea intre elevi si cunostintele pe care le au profesorii, folosind tehnologia moderna”. O alta ar fi insa aceea ca “studentii sa devina generatori de continut”, impartasind informatii altor studenti prin platformele de invatare online. Toti insa au fost de acord ca e-learning nu se rezuma doar la platformele in sine ci e nevoie de oameni care sa le intretina si, mai ales, de dorinta elevului de a invata (si) de acolo. Faptul ca exista nenumarate cursuri online si ca multi le incep dar foarte putin le termina e graitor: “Platformele doar amplifica mesajul, bun sau prost, relevant sau nerelevant.” (Stefan Szakal).

Al treilea panel a cuprins prezentarea a doua studii de caz menite sa ilustreze componenta educationala in vlogging. Astfel Codin Pop de la Creative Monkeys a trecut in revista istoria de “niste ani” a inventatorilor serialului cu Robotzi, acel carlig “miselesc” cu care, folosind satira si umorul nerecomandat minorilor, au reusit sa atraga publigul larg in zona educationala a tutorialelor video pe care autorii le realizau in paralel. Daca te saturi de animatiile cu Robotzi poate iti vine chef sa afli cum se realizeaza, caz in care ai la dispozitie aprox 72 de ore de “lectii” video predate intr-un stil non-conformist.

Tot studii de caz a oferit si Alex Cotet de la Sector 7 in prezentarea sa ‘LOLs vs Brains’, explicand cat de delicat e sa introduci cei cativa bitzi de informatie relevanta sub forma unui mesaj subversiv ce taxeaza impostura, agramatismul sau prostia din jur, intr-un continut video amuzant orientat catre un public cat mai larg. Pornind de la principiul “nu CE sa inveti, ci DE CE sa inveti?” acestia au realizat cateva clipuri virale (Cărți! Te fac neprost!; Mă-ta are cratimă, etc) in care nu ironizau direct lipsa de educatie ci aratau ca e cool sa fii destept, cultivat, informat.

Conferinta s-a incheiat cu o dezbatere asupra relevantei vlogging-ului pentru educatie la care au participat toti vorbitorii de pana atunci. Rezumand ce am inteles eu vlogger-ul e un formator de gusturi care poate educa numai in masura in care poate impacheta informatia in ceva “cool”, ce “merita” sa fie preluat. Cum bine spunea un vorbitor, daca publicul tau te miroase ca vrei sa-l inveti ceva, ai pus-o. In schimb, creatorii de continut online educational au ceva mai multa autoritate, atribuind surse verificabile in scop de aprofundare si investind mai mult timp, efort, bani in realizarea clipurilor. Motiv pentru care edutainment-ul suscita o atractie atat de mare (vezi Crash Course, Sci-Show, Kurzgesagt – In a Nutshell etc).

Ca o concluzie la toata discutia am luat opinia ca daca ar exista o viziune clara asupra educatiei autorii de e-learning s-ar putea dezvolta mai usor. De partea cealalta, sistemul ar accepa o mana intinsa din partea promotorilor educatiei alternative in dezvoltarea invatamantului online non-formal. Subiectul... ramane deschis.

foto credit: Flavius Neamciuc

Goldie la Sabotage Festival 2015

Am fost cam surprins sa aflu cu doar cateva zile inainte de startul Sabotage ca Foreign Beggars, headliner-ii, nu mai ajung la Timisoara "due to unforseen reasons outside of the artist and festivals control". Nasol dar nu chiar dezamagitor, nefiind fan infocat al lor iar line-up-ul de anul asta ramanand destul de interesant chiar si fara ei. Cu totul sunt 23 de artisti intre care WhoMadeWho, Max Cooper, Premiesku, Subcarpați, Kalabrese, On-the-go, Brum, Exit Oz, BAB, Open Source Trio și alții.

Vestea buna e ca vine in loc Goldie (Clifford Joseph Price), un adevărat pionier pentru scena muzicii drum and bass din Marea Britanie, fost Metalheadz si inițiatorul tehnicii de time streching. A colaborat cu artiști precum David Bowie, Noel Gallagher și KRS-One, are opt albume la activ și reprezintă un puternic veteran pentru industria muzicii electronice. Va presta sambata, 3 octombrie, la Halele Fructus.

Pana una alta, Fest-ul e gata sa inceapa chiar azi de la 21 fix. Doua scene, un labirint smecher intre ele, o zona de lounge si un pop-store/magazin de obicte promo si artwork unde expun si prietenii timisoreni de la Super Smooth Studio (co-autori alaturi de Balamuc ai identitatii vizuale a Ceau Cinema). De cercetat,

Apropo, biletele de festival vor fi disponibile la intrarea evenimentului. Biletele pentru o zi sunt 39 de lei, iar pentru ambele zile sunt 69 de lei.

Coming soon: Sabotage Festival III

In cateva zile incepe Sabotage Festival (2-3 octombrie) si sper ca incepand cu aceasta editie festivalul timisorean sa impamanteneasca locul si perioada de desfasurare. Un semn bun este ca organizatorii revin in 2015 la Hala Fructus, locul de debut, cu un concept nou, de labirint muzical indoor, astfel ca anul acesta Sabotage reprezintă singurul festival indoor din Timișoara care include două scene și două nopți de concerte și show-uri electronice. Evenimentul are un program ce-i include pe Foreign Beggars, WhoMadeWho, Max Cooper, Subcarpați, Premiesku, On-the-go, Brum, Kalabrese, Open Source Trio plus altii.

Foreign Beggars este o trupa din Anglia care promovează muzica hip-hop și dubstep. Având opt albume la activ, formația este compusă din patru membri: Orifice Vulgatron (MC), Metropolis (MC), DJ Nonames și Dag Nabbit (producător). Orifice Vulgatron și Metropolis s-au alăturat legendarului grup Noisia pentru albumul “I Am Legion”, care a fost lansat in 2013. Inainte de asta Foreign Beggars au câștigat titlul Best New Act în Marea Britanie la Hip Hop Awards 2004 și titlul Lyric Pad Hip Hop în 2005.

WhoMadeWho este o formație a genului pop-experimental înființată în 2003. Trio-ul danez îmbină mai multe influențe muzicale, de la psychedelia anilor ’60 la rock-ul anilor ’70 sau de la disco la electronica anilor ’90. WhoMadeWho a concertat împreună cu mulți artiști de top, precum Daft Punk, Soulwax, Hot Chip, Justice și LCD Soundsystem. În decursul carierei, formația a lansat șase albume. Ultimul, “Ember”, a apărut în 2015.

Max Cooper este un producător de muzică techno și electronica. Resident Advisor îl clasifică în Top 20 Live Acts 2011 și 2012. În 2014 artistul aduce pe scena muzicii electronice albumul “Human”. Cooper a lansat peste șaptezeci de piese originale, dintre care peste douăzeci sunt acompaniate de material video.

Subcarpați & band reprezintă un proiect de muzică electronică și hip-hop, îmbibat cu influențe din folclorul românesc. Genul muzical abordat este considerat folclor underground și constă în reinterpretarea unor piese din folclorul românesc utilizând ritmuri moderne. Subcarpați a concertat la toate festivalurile mari de muzică electronică din țară în 2015, precum Electric Castle, Untold, Airfield, GreenSounds și altele. Formația se încadrează în topul celor mai căutate trupe din România.

Premiesku reprezintă un proiect muzical 100% românesc, format din Livio, Roby şi George G. Proiectul analogic a ajuns să fie foarte apreciat peste hotare, iar băieții sunt membrii de bază pentru casa de disuri Desolat. Grupul se caracterizează pritr-un mix de stiluri care aparțin muzicii electronice 4/4, precum deep-house, Detroit techno si tech-house.

Kalabrese este considerat unul dintre cei mai influenți producători din scena muzicii electronice din Zurich. Stilul muzical combină elemente de funk organic cu electro. Albumul de debut “Rumpelzirkus” a fost răsplătit cu recenzii bune în întreaga lume pentru scena muzicii dance.

Exit Oz s-a născut în 2011 din „energiile mlaștinilor locale” și reprezintă un proiect muzical de jazz contemporan din Timișoara. Odată cu lansarea primului album, "Împământenit", în luna mai 2014, grupul a creat o temă identitară axată pe elementul “pământ”. Eticheta descriptivă care se potrivește cel mai mult muzicii lor este dark jazz.

On-the-go tinde să fie cea mai bună trupă independentă din Rusia la ora actuală. De-a lungul carierei, a reușit să obțină susținerea muzicienilor Tesla Boy și Pompeya. Trupa a concertat toată țara în cadrul celor mai importante festivaluri de muzică. Datorită ultimului album “Young Heart” lansat în 2014, On-the-go a concertat într-un tur european precum și național. 

Brum este binecunosutul trio experimental cu influențe electro din Timișoara. Genul muzical combină stiluri moderne cu bas și tobe live, chitare și sinthuri agresive, precum și voci minimale bine încadrate în aranjamente spațiale. La sfârșitul anului 2014, cei trei muzicieni au fost nominalizați la categoria “Best Electro”, la prima ediție a Premiilor Revistei Sunete.

Open Source Trio este alcătuit din Momchil Atanasoff (pian), Rayleymon Janga (bass) and Juri Schewe (tobe). Ei provin din medii muzicale diferite, ale căror influențe sunt fuzionate prin improvizație. Compozițiile trupei sunt influențate de muzica jazz, clasică, funk, latino, folclor, rock și electronică. Proietul muzical a luat naștere în Rotterdam, Olanda în anul 2010 iar albumul de debut s-a lansat in 2014.

Abonamentele pentru festival, în valoare de 49 de lei, sunt disponibile în Timișoara la punctele de vânzare partenere: U-man Store, Aethernativ, Ambasada și Scârț Loc Lejer. Abonamentele online se comercializează la prețul de 59 de lei și sunt disponibile aici.

Mai multe detalii despre eveniment pe pagina facebook.

Festivalul va avea loc în data de 2 și 3 octombrie la Hala Fructus din Timișoara, iar muzica va rasuna între orele 21:00 - 06:00 #panadimineata.

Cititori pe biciclete!

Cititori pe biciclete? Cum, adica te sui pe bitza si citesti? Ce fantasmagorie... Desi, mai nou, cu tehnologia asta ai putea asculta o carte in timp ce pedalezi dintr-un loc in altul. Sau... sa asculti niste oameni inteligenti discutand despre o carte, sigur, daca gusti acele podcasturi literare. Dar ca sa citesti cu ochii tai... iti trebuie un scaun, o banca ceva, un loc al tau, confortabil. Un parc, poate, in care sa ajungi pedaland.

Pe cei de la Verde pentru Biciclete, responsabili cu campania 'Cititori pe biciclete', astfel de ganduri ii anima.

Bicicliștii sunt oameni deschiși, dornici de cunoaștere și de dezvoltare personală. În acest sens, ne adresăm timișorenilor și lugojenilor cu precădere, amatori ai mersului pe bicicletă și iubitori ai cărților. Dorința noastră este aceea de a încuraja cititul ca activitate culturală obișnuită în rândul bicicliștilor timișeni, prin oferirea unui cadru plăcut și stimulant și a unor exemple de bună-practică. Dorim să ne implicăm în educarea culturală a unor potențiali și actuali consumatori de carte. 

Asadar, echipa “Verde pentru Biciclete” are plăcerea de a vă invita la duminică, 6 septembrie 2015, la Cititori pe bicicletă.

Intâlnirea bicicliștilor va avea loc începând cu ora 10:00, pe platforma Timco (Str. Circumvalațiunii). Ca de obicei, se vor distribui numere de bicicletă și baloane. De la ora 11:00 vom parcurge împreună următorul traseu: Platforma Timco - Strada Gheorghe Lazăr – Bd. Republicii- Gara de Nord – Bd. Iuliu Maniu - sens Kaufland - Calea Șagului - Bd. Liviu Rebreanu- Bd. Dr. Iosif Bulbuca - sens AEM - Calea Stan Vidrighin - Str. Ștefan cel Mare - Str. Ștefan Octavian Iosif – Str. Baba Dochia- Str. Andrei Șaguna - Calea Dorobanților - Str. Simion Bărnuțiu -Bd. Take Ionescu- Punctele Cardinale – Piața Mărăști - Str Gheorghe Dima – Parcul Botanic.

Vom poposi în Parcul Botanic, unde vor avea loc:

- Lecturi urbane, cu sprijinul Bibliotecii Județene Timiș care va pune la dispoziție cărți pentru bicicliști

- Ediția din luna septembrie a grupului ”Schimb de cărți Timișoara”

- Dezbateri și concursuri, recomandări de carte

- Info-point al Asociației Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021

- Stand de hidratare cu produse Fresco

- Donații de cărți de către participanții la eveniment

- O primă lecturare de manuscris, a cărui autoare este o tânără scriitoare – Paula Aldescu care a lansat recent campania-provocare #poartaocarte; 3 dintre participanții la prima lecturare de manuscris vor primi câte un exemplar al cărții ”Un vis de o zi” al scriitoarei.

- Tombole cu premii care constau în cărți /accesorii pentru citit oferite de către Librăria Cărturești, voucher pentru recondiționarea bicicletei în cadrul Atelierului Bicicle TeMe oferit de către Fundația Bega, vouchere care constau în abonamente full-fitness de o lună oferite de către SmartFit Studio, căni oferite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021.

În Lugoj, evenimentul Cititori pe Bicicletă va fi organizat de Lugojul Pedalează în cadrul pedalării aferente lunii septembrie. Lugojul Pedalează organizează plimbări pe bicicletă în fiecare primă duminică din lună.

Pariul Exit cu Timisoara: Revolution Festival

Dupa 5 ani in care diferite experimente festivaliere de nisa au incercat (cu sau fara succes) sa-i convinga pe timisoreni sa iasa din case si sa plateasca un bilet de intrare iata-ne in sfarsit in faza in care ne va fi testat potentialul de a gazdui germenele unui festival ceva mai amplu si mai diversificat in line-up, orientat catre un public regional dar cu potential de crestere international.

Plantat in urbea noastra de creatorii EXIT Fest (Best Major European Festival in 2013) si ai Festivalului Sea Dance din Muntenegru, Get Exited Revolution Festival va beneficia de contactele si experienta lor de 15 ani. Asta-i intotdeauna un lucru bun cand incepi ceva de la zero. Prima editie se va desfasura la Muzeul Satului Banatean in 30-31 mai, va aduce nu mai putin de 100 de artisti si va avea 6 scene.

În prim-plan este scena principală care portă numele de Music Guru, urmată de Electric Apex, scenă de unde vor răsuna cele mai tari sound-uri electronice. Ritmuri de salsa, mambo, samba sau rumba se vor găsi la Cubalkan, care se află sub tutela cubanezului Choma Sumbu Garcia, care este responsabil pentru faimoasa scenă latino de la EXIT. Petru cei care doresc vibrații pozitive și sunete reggae, dub și dancehall, scena Zion Love este locul ideal de la Revolution Festival. Cei care vor să danseze pe muzică aleasă chiar de ei vor putea face acest lucru, purtând căști, în cadrul petrecerilor silent disco. Acestea se vor ține în ambele zile ale festivalului, fiind găzduite la scena Ghost Music. Arta cinematografică își va avea locul la Videorama, zona unde se vor proiecta cele mai spectaculoase showuri live filmate la EXIT și Sea Dance. Revolution Festival va găzdui și zona Foodinon, unde petrecăreții vor putea să-și încarce bateriile pentru a putea să danseze toată noaptea.

Ivan Milivojev, fondator EXIT, spunea la conferinta de presa ca Revolution Festival e gandit pe termen lung. Faptul ca acum stiu mai bine ce au de facut le va permite sa sara cativa pasi in dezvoltarea festivalului iar Timisoara sta ceva mai bine ca potential turistic decat Novi Sad-ul anilor 2000. Totodata sub umbrela Get Exited aceasta va fi promovat alaturi de celelalte evenimente produse de ei in Serbia si Muntenegru.

Numele anunţate pentru prima ediţie a Revolution Festival sunt Noisia, DJ Fresh, Modestep, Sabaton, Eyesburn, Dubioza Kolektiv, Partybrejkers, DJ Marky and Stamina MC, Implant Pentru Refuz şi mulţi alţii. Vor fi si cateva surprize, "chestii" artistice conexe menite sa faca evenimentul o experienta cat mai interesanta. Programul se va derula in fiecare seara de la ora 19 la 6 dimineata dar nu vor exista posibilitati de campare. Biletele costa in prima faza 49 de lei ("early-brid" disponibile pe eventim.ro si myticket.ro) urmand ca dupa epuizarea primelor (1000?) pretul sa urce la 69 de lei. Parerea mea e ca sunt foarte accesibile.

O chestie faina e ca cei cu bilete de EXIT pot intra cu acestea si la Revolution Fest fara a mai plati inca o data.

Teatru: Anna Karenina

La mai bine de la 1 an de la premiera pe scena Teatrului National Timisoara am ajuns si eu la spectacolul Adei Lupu, Anna Karenina, adaptare post-moderna de Helen Edmundson dupa arhi-cunoscutul roman al lui Lev Tolstoi. Nu mi-e familiara lucrarea rusului, am vazut doar o singura ecranizare a povestii (filmul lui Joe Wright de acum 2 ani) asa ca am foarte putina autoritate (alta decat a spectatorului) in a judeca critic ceea ce am vazut. O prima impresie ar fi ca e un spectacol lung (3 ore si jumatate cu pauza) si ca acest lucru se simte. O a doua impresie ar fi ca montarea a fost foarte artistica, aproape cinematica, cu o mizanscena si o lumina deosebit de placute ochiului.

Bineinteles ca asta se datoreaza conceptului de puzzle cu tablouri din viata unui personaj constient de soarta sa fatidica, de sfarsitul sau tragic, care, prins intr-un limbo cu aspect de hala industriala este invocat sa lase memoria sa-si verse din nou cursul evenimentelor. Momente-tablou aluneca elegant in scena, pe roti sau pe sine, trase de masinisti/lucratori la cai ferate si asamblate de mana regizorala intr-o poveste care trebuie sa comprime inteligent 900 de pagini de roman. Unele dintre ele sunt prin urmare profunde si evocative in vreme ce altele nu le pot considera decat balast narativ care ingreuneaza piesa. Apreciez intentia de a oferi fiecarui personaj sansa de a straluci insa unele dintre acestea nu sunt chiar atat de interesante.

Scenariul urmareste mai atent doua dintre personaje, Anna (Claudia Ieremia) si Levin (Victor Manovici), amandoi supusi capriciilor iubirii si disperati sa-si gaseasca fericirea. Anna, personajul titular, are insa un destin aparte, pe care-l exploreaza acum prin spatiile necunoscute, tenebroase ale fiintei sale populate cu framantari, impulsuri carnale si decizii irationale. Un artificiu regizoral a personificat insa toate aceste temeri si framantari intr-o umbra sau un demon(!?) jucat de Catalin Ursu, insotitor permanent al Annei, si, uneori glas al gandurilor ei. Consider neinspirata aceasta gaselnita intrucat oricat l-as admira pe Ursu pentru rolurile din Revizorul sau Romeo si Julieta, in Anna Karenina a fost un permanent element de distragere si, mai mult, a slabit eroina principala facand-o astfel temperata in emotii, detasata si... detasabila.

Ar fi posibila o justificare pentru acea sfasiere a personajului: piesa sa nu se petreaca intr-o lume reala ci, asa cum ziceam, intr-un purgatoriu al sufletelor unde Anna, eliberata de cele lumesti, deconstruieste complotul sortii pentru a se cunoaste mai bine si a se impaca cu sine. Dar, in acelasi timp, pentru a ma impresiona vroiam sa vad acel personaj puternic framantat de slabiciuni, care sa invinga sau sa esueze in lupta sa cu destinul potrivnic si cu tarele societatii. Anna Claudiei Ieremia valseaza contemplativ dintr-un tablou in altul, descriind piruete nostalgice  in jurul celorlalte personaje si reflectand la propria poveste dupa ce aceasta devenise roman. Placut ochiului, subtil si complex narativ dar fara prea multa substanta care sa invite la empatie.

Mai reusiti imi par cuplul Levin - Kitty al caror ‘du-te vino’ capricios are si umor si tandrete si o doza buna de imprevizibil. Acestia chiar dau impresia ca-si scriu singuri destinul in vreme ce drumul Kareninei merge drept si sigur intre sinele de tren. Muzica excelenta a lui Cari Tibor nu uita sa ne aminteasca acest lucru prin introducerea repetata a sirenei trenului ca pericol iminent, imposibil de evitat. Altfel, decoruri excelente, coregrafia masinistilor impecabila, costume superbe (Claudia Ieremia schimba vreo 6 rochii) dar prea putin suflet pentru o asemenea ampla drama.

Rețete bănățene gătite de profesioniști și amatori

Vineri primesc un telefon de la Cristina in care mi se dorea/oferea participarea la o runda de gatit in grup. Eu, ca un amator intr-ale gatitului, eram consternat dar si nerabdator sa-mi testez cartofii prajiti cu ochiuri pe o gasca pestrita de necunoscuti. “Nu, ca e o chestie cu retete traditionale banatene!” avertizeaza Cristina. “Si mai bine” ma gandesc. “Intotdeauna am fost curios cum gateau banatenii cartofii prajiti. Bafta mea”. Abia duminica trecuta am aflat cum stateau lucrurile in realitate.

Intalnirea organizata impreuna cu Asociatia Timisoara Capitala Culturala 2021 facea parte din campania Timisoara in orice colt de tara si consta intr-un eveniment culinar al carui scop era (re)descoperirea si promovarea unor retete traditionale banatene prin cel mai simplu mod posibil: realizarea si degustarea lor. Altfel spus gastronomia locala ca o componenta a programului cultural atacata ambitios de bucatari, profesionisti sau amatori, din presa si blogosfera timisoreana. Locul de desfasurare: bucataria Hostelului Costel, modesta ca suprafata dar primitoare si in care 16-20 de oameni au invatat foarte repede importanta expresiei “suge burta” trecand pe langa oale incinse si mese pline cu ulei, faina, zahar si alte ingrediente.

Retelele au fost propuse de bloggeri culinari (vezi Retete ca la mama sau Awfully Tasty) ori de simpli comentatori pe facebook iar unele din ele au ridicat niste sprancene in prealabil (mancare de brozbe, la tine ma gandesc). Au fost organizate echipe, in principiu pentru a ne asigura ca cel putin un om stie ce e de facut, si ne-am primit retetele. Mie mi-a cazut in sarcina sa fac niste clătite bănățene, mult mai bățoase si mai sofisticate decat restul clatitelor din tara, in special cele din capitala. Am realizat acest lucru putin mai tarziu cand am primit si pagina 2 din reteta, cumva ratacita printre restul hartiilor cu cotlete bănățene, zupa dje ludaie, plăcinte, langoși, tășcuțe si crofne. Se cerea ca dupa ce prajeam 20 de clatite sa realizam o crema de branza, un sos de vanilie si o bezea din 9 albuse de ou. Nimic prea complicat. Noroc insa ca in echipa eram cu prietenul Oanei, Alex, un tip cu o oarecare inclinatie catre gatit si care a preluat initiativa imediat.

Cele ce banuiam ca vor fi vreo 2 ore de schimb de retete in jurul unei mese s-au transformat treptat in 6 ore de agitatie intr-o bucatarie cat o camera obisnuita. Motivul vanzolelii a fost singurul aragaz disponibil fapt care ne-a obligat la o anume repezeala in miscari dar si un pic de organizare si mult fair play. Chestia misto a fost ca toti cei implicati s-au dovedit de mare angajament, luandu-si rolul in serios, oferind sau acceptand sfaturi ori cate o mana de ajutor cand nevoia o impunea. Iar gazdele s-au dat peste cap sa ne puna la dispozitie sculele necesare unei asemenea intreprinderi. Toate retetele au iesit astfel delicioase, majoritatea primind si complimente sincere de la invitati, cum au fost cotletele banatene sau placintele cu varza si ludaie. Inclusiv clatitele noastre, duse la bun sfarsit dupa vreo 4 ore, au produs exclamatii de incantare.

Eu m-am distrat pe cinste si din cate am observat la colegii de bucatarie, intalnirea le-a picat si lor foarte bine, i-a relaxat si cumva i-a motivat sa o repete in viitor. Asta e, unora le place foarte mult sa gateasca. Mie… imi place sa mananc. Dar nu ma eschivez sa pun mana nici pe cratita.

poze

O lansare (de) la mare înalțime

În ceea ce-a fost probabil una din ultimele zile frumoase ale unei veri(!?) prelungite și capricioase (27 septembrie), Cramele Recaș au scos pe piața cel mai nou vin produs de ei, vinul dulce pentru desert Conacul Ambrozy, o premieră pentru podgoria timișeana și unul din puținele vinuri de acest tip din țară. Pe cât de diferit e noul vin pe atât de inedită a fost lansarea în sine, organizată în tandem cu firma Dinner in the sky Romania, unicul deținător al licenței pe România pentru exploatarea conceptului belgian de “dineuri la mare înălțime”. 

Venirea lor în Timiș e o premieră pentru zona asta a țării și-ar putea fi chiar o raritate, programul lor fiind foarte încărcat în ciuda prețului piperat (200 Euro/loc) pe care-l impune toată desfășurarea logistică. Printr-o serie de concursuri organizate pe facebook de Cramele Recaș și PRbeta Agency 20 de persoane au caștigat invitații la #brunchinthesky, numele mediatic sub care se deghiza degustarea nou-venitului Ambrozy. Aventura urma să se petreacă în mijlocul Cramelor, printre dealurile cu viță de vie unde o macara de 60 de metri urma să ridice masa-platformă cu invitați la o altitudine cât mai apropiată de ambițiile celor din Recaș.

Împreună cu alți bloggeri și oameni din presa locală am urcat și eu la “masa zburătoare” - o instalație de 6,8 tone cu 22 de locuri pe scaune, pupitru pentru DJ, hamuri pentru fotografi, acoperiș de plexiglas și capabilă să reziste la vânt de 20 m/s - și m-am lăsat în mâinile sigure ale macaragiului. Vă spun sincer, la macarale mărimea chiar contează. Monstrul care ne ridica pe noi abia dacă incăpea în vreo poza însă comenzile erau atât de fine încât nici la ridicare nici la coborâre n-am simțit vreo smucire. Departe de senzația dintr-un roller-coaster, levitarea noastră era mai degrabă un balet la mare altitudine.

În total am petrecut cam trei sferturi de oră sus în aer, la vreo 50 de m de sol, iar senzația și priveliștea sunt greu de descris. Hectare întregi de vie la picioare (10 km2), un cer albastru cu foarte puțini nori și un soare de amiază, tomnatic și deloc dogoritor. Chiar și legat cu vreo 3 centuri de siguranță faptul că picioarele-ți atârnă în gol e de natură să-ți lase un gol în stomac. Gol pe care însă l-am încălzit repejor cu niște Ambrozy, asortat desigur cu aperitive potrivite.

Întâlnirea a fost prezidată chiar de directorul general al Cramelor Recaș, dl Ioan Georgiu, singurul șef de podgorie pe care l-am auzit spunând că 2014 a fost un an bun, în ciuda vremii schimbătoare. Nu extraordinar, dar bun. Despre vedeta întâlnirii ne-a spus câteva vorbe somelierul oficial al Cramelor, dl Stelian Ștefan, specialist de tradiție, cu șorț și lanț de breaslă de care atârna nelipsitul tastevin. Conacul Ambrozy, care poartă numele unui conac din Remetea Mare, este un Sauvignon Blanc dulce și parfumat de culoare aurie, bogat în arome și foarte lunecos pe gât în jos. Am fost surprinzator de încântat de el iar pretul care se vehicula (100 de lei/sticlă) m-ar putea convinge să-l consum la ocazii speciale.

Foto: Radu Badoiu (PRbeta) si Seba Tataru.

Concert Andries: cronica unei vizite anuntate

Nu m-am numarat niciodata printre fanii artistului pentru simplul motiv ca nu l-am descoperit la timpul potrivit iar cand muzica sa mi-a ajuns pe la urechi ritmul vietii mele era altul. Asta insa nu m-a impiedicat sa ma bucur impreuna cu aproape 500 de timisoreni de concertul de re-lansare al albumului Interioare ca de o prestatie live cu muzica de calitate din partea unui om care nu prea are nevoie de prezentare. Cred ca sala de spectacol a fost locul potrivit unde sa-l ascult pe Andries caci acolo intrumentele si vocea au sunat intr-un mod cu care am putut rezona si eu. Am incercat acasa sa-l reascult dar pur si simplu nu am mai avut rabdare iar asta ma pune pe ganduri.

Revenind la concertul Interioare, am avut un motiv serios sa ma duc. Vizitele la Timisoara ale dlui Andries sunt despartite de decenii intregi nu de ani sau luni, ca in cazul altor artisti, asa incat cu gandul ca prezenta sa e una rarisima, am dat curs invitatiei PRbeta la spectacol. Si ce spectacol. Acompaniat de Maria Mantulescu, Berti Barbera si Sorin Romanescu, Alexandru Andries a revizitat piesele de pe primul sau album, cu un sound proaspat si cu toate improvizatiile tipice unui spectacol live. L-am remarcat indeosebi pe Berti Barbera, percutionist-vrajitor inarmat cu o serie impresionanta de obiecte capabile sa scoata sunete, plus gongul Filarmonicii si o muzicuta. Chitara lui Romanescu a furat de cateva ori prim-planul, starnind aplauze, iar vocea Mariei, cand discreta, la dublaj, cand clara si puternica, ne-a cucerit. Memorabila si plina de haz interpretarea variatiei bahice a piesei 'Imi place Gelu' transformata in "Imi place vinul foarte mult."

Ceea ce am sesizat insa in mod special au fost caldura prieteniei dintre cei 4 muzicieni, confortul pe care-l simteau pe scena, jovialitatea contagioasa a lui Andries si cheful de joaca a lui Berti. Publicul cred ca i-a relaxat destul de bine pe artisti, chiar daca reintalnirea n-a fost lipsita de emotii. Poate chiar emotia.. sau anii care trec.. l-au incurcat temporar pe artist la una din piese. N-a fost bai, s-a reluat de la inceput cu un Andries ca un copil abia stapanindu-si rasul de parca facuse cine stie ce boacana. As vrea sa-mi pastrez acea usuratate a fiintei cand si daca ajung la varsta omului. Ar fi extraordinar. Altfel, a fost peste o ora de muzica buna, cu cantece despre oameni, iubire, femei si fericire, onorata de 3 bisuri, ultimul din ele la muzicuta chiar de catre Andries. Sper ca maine in Cluj sa ofere la fel de mult! Turneul Interioare continua...

foto: Flavius Neamciuc

Alexandru Andrieș reînnoiește 'Interioare'-le la Filarmonica

În 1984 Alexandru Andrieș lansa albumul de debut Interioare la vestita casă de discuri Electrecord. Pe vinil, cum era moda. 30 de ani și vreo 3000 de concerte mai târziu, Andrieș relansează albumul Interioare într-o ediție aniversară, remasterizat la nivelul tehnicii de azi și pornește într-un turneu prin țară al cărui prim popas va fi Timișoara. Așadar, săptămâna viitoare, pe 24 septembrie ora 20:00, la sala Capitol a Filarmonicii Banatul, vocea lui Andrieș (ne) va umple din nou interioarele, așa cum a făcut-o acum mulți ani împreuna cu Pro Musica. Anul ăsta vor urca pe scena cu solistul și Maria Ioana Mîntulescu (voce), Berti Barbera (percuţie şi muzicuţa) și Sorin Romanescu (chitara).

Evenimentul este organizat de PRbeta Agency și având încă proaspătă amintirea concertului Nicu Alifantis & Mozaic organizat mai devreme înclin să cred că va fi foarte mișto. Biletele costa 40, respectiv, 60 de lei și încă se mai găsesc pe Eventim.ro, în magazinele Orange, Germanos, la casieria Teatrului Național Timișoara si cea a Filarmonicii Banatul și, bineinteles, în librăriile Cărturești.

Panik, panik, a plouat cu muzica buna la Muzeul Satului

Ca viata e o tombola ne-au dovedit-o din plin Manu Chao si Radio Bemba, formatia care l-a insotit pe scena nou-amenajata la Muzeul Satului de rezidentii Plai in vederea concertului aventuros care s-a intamplat aseara. Dupa ce cu o zi inainte o furtuna teribila tabarase in micul paradis verde de la marginea orasului, trasnind un copac care in cadere a distrus o gospodarie ucraineana (un semnal ca politica (va) ucide mai departe?) si plasand o umbra de indoiala asupra conditiilor de spectacol din ziua urmatoare, iata ca evenimentul de miercuri s-a scurs fara probleme majore dar insotit de cateva peripetii care sa-l faca mai memorabil pentru participanti.

Pusi la racoare de o aversa de ploaie cu bulbuci oprita ca un robinet cu 40 de minute inainte de concert vreo 2000 de iubitori de muzica (intre care si multi straini) au atacat inarmati cu pelerine si umbrele incinta de la muzeu asteptand nerabdatori sa inceapa recitalul La Ventura promis de artistul franco-spaniol. Manu Chao n-a ezitat sa-si faca aparitia, concertul incepand imediat dupa ora 21. Si a fost frumos, aproape magic, cu o energie de invidiat de ambele parti ale scenei. Pentru mine cred ca a fost primul concert la care am stat pe uscat, neconsumand licori bahice din prea multa dragoste pentru permisul auto. Asta nu inseeamna ca n-am fost udat, totusi.

Nu stiu daca a fost o interventie de sus, de la regia de platou sau doar o simpla coincidenta despre care sa amintim in scris, cert e ca dupa Rainin' in Paradise s-a luat curentul pe scena si in cateva minute a venit si ploaia. Episodul a fost tratat galant de spectatori, fara fluieraturi sau huiduieli, ba cu fredonarea neintrerupta a refrenului melodiei pe care trupa o interpreta unplugged (vezi aici). O data restabilita energia - oare si-a pus cineva iphonul la incarcat la unul din chioscuri supralicitand reteaua? - concertul a continuat neintrerup de alte incidente, cu un public din ce in ce mai frenetic (s-au inregistrat momente de crowd surfing) si o trupa tot mai bine-dispusa. Fara exagerare s-a cantat aproape 3 ore in cap, cu doua sau trei bisuri (nu pot aprecia exact caci Manu Chao tot zicea de vreo ora ca 'La revedere sunteti absolut nebuni!!') semn ca artistul obisnuit cu stadioane pline s-a simtit bine la Timisoara in fata a doar catorva mii de oameni. Poate data viitoare vom fi mai multi, chiar si aducand fiecare clandestin cate-un imigrant de la Tijuana...

foto: Radu Badoiu

Manu Chao, în premieră la Timișoara. Me gusta!

A venit si momentul ala din an cand la Timisoara se intampla un eveniment cu sigla Plai, adica un concert mai cu staif care din anumite motive n-a putut fi legat de Festivalul Plai. Anul acesta vine Manu Chao, unul din cei mai eclectici si mai apreciati muzicieni europeni, pe care tin minte ca doreau de mult timp sa-l aduca in Romania si care iata ca va ajunge in nici 3 zile. E unul din momentele alea in care intrebari, altfel destul de pertinente, ca "de ce nu vine Robbie Williams la Cluj/Timisoara/alt oras decat Bucuresti?" isi pierd importanta pentru ca uite, ai parte de vizita unui nume, poate mai putin popular (la noi) si mai putin mainstream, dar pe care de-alde Robbie Williams sau Lily Allen il certifica drept 'influent' interpretandu-i piesele (Bongo Bong/Je ne t'aime plus). In definitiv vorbim de un tip cu 30 de ani de experienta muzicala (20 de ani de cariera solo) care canta in 8 limbi diferite (franceza, engleza, spaniola, catalana, portugheza, galiciana, araba si wolof) amesteca rockul cu reggae, ska-ul cu sansoneta franceza si salsa si are un mesaj puternic social-politic. Un punker modern, romantic, subtil si sofisticat. De ce n-ar fi influent?

N-am absolut nici cea mai mica idee cati timisoreni asculta Manu Chao sau cati si-au luat bilete la concertul din 25 iunie ca sa-l vada pe viu. Pretul biletelor e accesibil (75 lei) si va asigura ca doar cei interesati de muzica omului se vor deplasa la Muzeul Satului. Dat fiind ca e prima oara cand vine in Timisoara inclin sa cred ca experienta de acum va fi hotaratoare pe viitor asa ca sper sa fim multi. Pe langa concert insa sunt curios sa vad cum s-a reamenajat scena. N-am mai fost pe-acolo din 2013. Sper ca voluntarii au facut o treaba buna, ca de obicei.

Bilete se gasesc (inca) pe eventim sau la Librariile Carturesti si magazinele Germanos, Orange si Vodafone. Asociatia Ceva de Spus, partenerii din acest an ai celor de la Plai, ofera acces gratuit pe baza de acreditare persoanelor cu dizabilitati, ceea ce e inca o premiera in oras. 

La o bere cu Horia Colibășanu

Pe 14 mai 2014 Horia Colibășanu și slovacul Peter Hamor, după aproape doua luni de ședere în Tibet, la altitudine pentru aclimatizare*, porneau în ascensiune pe Everest, cel mai înalt vârf din lume (8848 m). Pe 23 mai cei doi încercau asaltul final, fără oxigen suplimentar și fără șerpași, însă ajunși la 7600 metri vremea rea îi obligă să se întoarcă. Nu a fost o încercare ratată ci o retragere demnă, calculată, cu degetele intacte, din fața unui munte uriaș care te poate ucide la cea mai mică neatenție. În plus, echipa româno-slovacă reușise deja în prealabil să-și treacă în palmares încă un “optmiar”, Shisha Pangma (8027 m), supus în data de 30 aprilie în același stil ‘purist’ adică fără oxigen suplimentar și fără șerpași. Recent Horia a revenit la Timișoara, orașul în care își câștigă pâinea (e de profesie stomatolog), unde se antrenează și unde-l așteaptă familia și prietenii. Vineri, 13 iunie, m-am întâlnit cu Horia la o bere în cortul Timișoreana (unul din sponsorii expediției Everest Summit 2014) și am discutat vreo 2 ore despre alpinism, Tibet, șerpași, oxigen suplimentar, hemoglobină, dopaj și alte lucruri care țin de acest sport extrem de riscant care poate unora le pare doar un hobby puțin cam scump, însa unul plătit în sânge și pierderi de vieți omenești.

Nu e o profesie, nu e un hobby, e un sport desfășurat în condiții extreme, o căutare a propriilor limite și, dacă e să-l credem pe Horia, o pasiune puțin masochistă pentru suferință. Dupa 10 ascensiuni și 7 vârfuri peste 8000 de metri cucerite putem spune că pentru el și pentru familia lui (soția și doi copii, Mihnea și Ștefan) alpinismul montan a devenit un mod de viață: 10 luni în care pe lângă jobul zilnic trebuie să se antreneze, să planifice următoarea expediție, să caute sponsori, să-și asigure logistica s.a.m.d. și apoi 2 - 3 luni petrecute pe munte, rupt de lume, fără știri, filme, muzică, internet și alte banale preocupări cotidiene. L-am întrebat ce și-a dorit cel mai tare la coborârea de pe munte și ne-a răspuns: o bere și o savarină. Savarina n-a putut s-o mănânce, lipsa poftei de mâncare fiind una din problemele cu care se confruntă din cauza altitudinii, iar berea i-a provocat arsuri stomacale și gastrită datorită hiperacidității cu care se întoarce de fiecare dată (alpiniștii iau aspirină pentru a subția sângele îngroșat de creșterea hemoglobinei).

Firesc, următoarea întrebare a fost dacă a putut duce o doză de Timișoreana în rucsac până pe Everest? Mi-a explicat apoi ce înseamnă alpinismul fără oxigen suplimentar și cât de important e fiecare kilogram cărat la peste 8000 de metri. Cifrele vorbesc de la sine: până acum s-au făcut vreo 6000 de ascensiuni reușite pe Everest dar dintre acestea doar 3% s-au desfășurat în forma tradițională, fără mască de oxigen (aerul foarte rarefiat face orice efort de 100 de ori mai dificil) și fără șerpași care să te țină de mână și să-ți care bagajul. Celelalte, deși nu sunt lipsite de riscuri, pot fi comparate cu un zbor amator cu parapanta, legat pachet de instructor, sau cu un safari organizat în care împuști rinocerul dintr-un jeep securizat. Prin urmare ascensiunea fără oxigen suplimentar e alpinism pur. Restul e turism montan de înaltă altitudine.

În asemenea condiții extreme bagajul cu care urci e foarte important. Echipa lui Horia avea aproape o tonă de materiale, majoritatea transportate cu iacii până în tabăra de bază (5300 m). La urcare însa rucsacul lui Horia cântărește undeva între 8 - 10 kg. Cel mai mult a cărat 12 kg. Pentru asta se antrenează zilnic, alergând pe scările stadionului cu 20 de kg de apă în cârcă. La 8000 de metri un trup astfel antrenat poate face cel mult un pas la fiecare 10 secunde, gâfâind din greu pentru puținul oxigen din aerul foarte rarefiat. Nu doar trupul e afectat ci și creierul, aflându-se într-o stare permanentă de hipoxie, expus la confuzie, dezorientare și fiind pasibil să ia decizii greșite care să-i aducă moartea. Pentru cei obișnuiți cu confortul și care nu caută senzații tari la orice pas o asemenea aventură poate părea puțin sinucigașă. Horia însa e un om cu capul pe umeri, atletic, echilibrat și care deși merge în compania doamnei cu coasa nu o sfidează. Lupta lui e cu muntele și cu sine însuși.

foto: Bere Timisoreana

Am vrut să știm mai multe despre conținutul și valoarea rucsacului lui Horia. Cele mai importante lucruri le ține însă pe el: bocancii și costumul de puf. Celelalte sunt cortul (împărțit cu partenerul Peter), salteaua și sacul de dormit. Musai un arzător cu gaz pentru topit zăpadă, oală (de titan) și echipament de cățărare: ham, coardă, șuruburi pentru gheață și piolet. Apoi camera video și telefonul prin satelit. Nu în ultimul rând vine mâncarea. De obicei pe munte mănâncă un kg de alimente pe zi.. Pentru urcușul final ei și-au calculat 250 de g. pe zi. Au reușit să mănânce doar 150g. Dacă aveam impresia că alpiniștii halesc suplimente proteice pe munte ei bine pentru Horia baza e tot slănina cu ceapă, cașcavalul sau șunca. Uneori peștele afumat și ciocolata. Chiar și cu asemenea regim caloric bogat omul tot a slăbit 10 kg.

Nu m-am mirat să aflu că pe Everest nu se poate duce orice cocalar în șlapi c-o plasă de Billa în mână. Era de așteptat. Dar nu pentru că e atât de departe sau pentru că e al naibii de frig (în cort sunt -18 grade C) ci pentru că la urcare lași o garanție de 4000 de dolari pentru ambalaje, obligându-te astfel să nu lași hârtii pe creastă. Prin urmare când cineva se oferă să-ți dea mâncarea lui te gândești de două ori dacă vrei să-i cari gunoiul înapoi.

În Nepal regulile sunt și mai stricte, fiindcă vorbim de o arie protejată. Inclusiv taberele au în loc de budă un butoi îngropat pe care un cărăuș îl duce din când în când la vale asigurându-se astfel ca nimic nu rămâne pe munte. Omul e fără glumă supranumit shit porter și câștigă ceva mai binișor decât porterii obișnuiți cărând butoiul cu rahat pentru un spor (de rușine) de câțiva dolari pe zi. În vreme ce cărăușii câștigă 10-15 dolari pe zi (ok, shit porterul face probabil vreo 20/zi ceea ce e mai mult decât salariul mediu în Romania) șerpașii (ghizi nepalezi care urcă până pe creste) sunt adevărați "munteni", alternând de la proști grămadă ce-ți pierd cortul pe traseu până la vedete locale ce câștigă 10.000 de dolari pe sezon și-și pun fața pe sticla de bere oficială. Ca în orice sport dealtfel.

Revenind la chestiuni oficiale e important de reținut că o asemenea expediție nu se poate realiza fără bani sau mai corect fără sponsori. Costurile sunt mari, riscurile asemenea. Pentru ascensiunea pe Everest Horia și-a schimbat aproape complet echipamentul căutând să-i reducă greutatea pentru a-și ușura efortul depus. Fiecare gram în minus câștigat l-a costat un euro în plus la buzunar dar i-a oferit un pas în plus pe creastă. Bani costă și transportul sau cazarea în Tibet pe durata sezonului. Totuși există oameni și companii care să creadă în el, să-i susțină visul și să dorească să-și asocieze numele cu o performanță sportivă unică în țară. E lucrul firesc de făcut. Nu pentru poze de pe acoperișul lumii, nu pentru spoturi publicitare sau comunicate de presă ci pentru că e un lucru uman să încurajezi ambiția, determinarea, sacrificiul și foamea de a urca în vârf, de a sparge bariere, de a depăși limite, de a-ți forma caracterul și de a-i inspira pe ceilalți. Chiar dacă Primăria Timișoara nu l-a sprijinit pe alpinist (l-a sprijinit în schimb Primăria Slatina) timișorenii au sponsorizat direct bugetul expediției prin intermediul Asociației Made in TM unde s-au strâns 1500 Euro.

L-am întrebat pe Horia cât timp petrece în vârf odată ce l-a atins. Undeva între 10 minute și o jumătate de oră, mi-a răspuns. Luni de pregătire și de așteptare, zile întregi de chinuri, frig extrem, epuizare și perspectiva iminentă a morții pentru câteva minute de extaz. Nu voi ști, probabil, niciodată ce înseamnă să fii la o asemenea înălțime iar Horia nu va putea să-mi explice ce simte el acolo. E rostul fiecăruia să-și afle propriul abis în care să privească și să rămână apoi demn și hotărât când abisul îl va privi înapoi.

*aclimatizarea este un proces necesar supravietuirii la altitudine si consta in urcari si coborari succesive de pe munte. Aclimatizarea ii permite organismului sa se obisnuiasca cu aerul din ce in ce mai rarefiat. La peste 7.500 de metri – unde incepe asa-numita Zona a Mortii – densitatea aerului este de trei ori mai scazuta fata de nivelul marii. In timpul aclimatizarii, sangele se adapteaza treptat si poate transporta mai mult oxigen.

sursa foto

ANTAGON: 'Ferma animalelor' si 'O noapte furtunoasa'

De cateva zile amatorii de teatru independent, alternativ, de garaj, hostel si curte sau cum i s-o mai zice acum prin oras, alearga de la o scena (Scart Loc lejer) la alta (Electric Theatre, Hostel Costel etc) pentru a nu rata vreun episod din programul festivalului Antagon. Festivalul de Teatru Independent organizat de cei de la Aualeu e in plina desfasurare, cu spectacole jucate atat de ei cat si de artisti independenti veniti din alte orase, si din cate am vazut se bucura de o atentie sporita cu fiecare noua zi. Se joaca cu sala sau sufrageria pline, cu usile si geamurile deschise, cu un un anume soi de intimitate sau complicitate tinereasca, non-conformista, rebela, strans legata intre artisti si prieteni ai jocului. Am reusit sa ajung pana acum la doua spectacole, ambele jucate de Aualeu (i-am ales pentru ca nu-i mai vazusem de-o vreme) si cam ce s-a petrecut cititi mai jos.

Ferma animalelor e un spectacol celebru deja prin oras, construit de cei de la Aualeu dupa satira politica a lui George Orwell si adaptat realitatilor romanesti ale tranzitiei. Imi amintesc ca era la vremea premierei un proiect ambitios in care se depusese mult efort fiind vorba de un musical in care fiecare actor avea si un instrument la indemana pe langa voce. Prin urmare, in rime si pe note muzicale, se relateaza sub forma de fabula moralizatoare drama confiscarii revolutiei animalelor de la o ferma, care, emancipate peste noapte si scapate de jugul omului, se trezesc iar exploatate de oranduirea politica noua reprezentata sugestiv de un porc guraliv. Imbracat la costum si cu un discurs populist pe Dl Porc (Marian Parvulescu) il cam doare la pateu de binele confratilor sai copitati. Anuntata chiar de la inceput ca fiind “50% parodie, un sfert concert si restul belle arte” piesa abunda de energie si umor tragic-comic si transmite o buna dispozitie utila pe final de saptamana. Spectacolul s-a jucat duminica seara, gratuit, in Scart, loc lejer, marcand deschiderea festivalului si bucurandu-se de prezenta unui numar mare de oameni. Oameni care la final au fost imbiati la o degustare de pita & slana cu ceapa verde, in cadrul unui picnic rustic eco-prietenos improvizat in curtea din spatele locului de joc (joaca?).

Marti seara am asistat tot la un spectacol semnat Aualeu, O noapte furtunoasa dupa I.L. Caragiale, jucata de asta data la Hostel Costel intr-un dormitor devenit subit neincapator. Ca-n familie, catarati pe paturi supraetajate sau sezand la masa cu personajele, peste 50 de spectatori au ras cu pofta la montarea inedita si cu titlu omagial a piesei marelui dramaturg roman. Daca vi se pare greu de imaginat o asemenea piesa jucata intr-un spatiu atat de mic sa stiti ca se poate. E nevoie insa de putina elasticitate regizorala si renuntarea la orice fel de formalism. Spectacolul se joaca la lumina lumanarii, intr-un cadru intim, cu spectatori tragand cu ochiul la infidelitatile unei femei, aparent, respectabile (Christine Cizmas) si la framantarile barbatului ei incornorat (Marian Parvulescu). Scena astfel aranjata se infierbanta in momentele de maxim avant, cand Veta isi consuma amorul cu amantul Chiriac si e gata sa fie surprinsa de barbatu-su, ori in caruselul de situatii accidentale creat de aiuritul pretendent al surorii sale. O comedie de moravuri usoare, cu replici ilare, prezentata compact, la obiect si ‘cu cartile pe masa’ printre halbe cu lumanari si sticle cu bere. Personaje colorate ca Zita (Andrea Wolfer) si Rica Venturiano (Armand Iftode) dau un spor de savoare spectacolului cu interpretarile lor furtunoase si pline de podoabele literare ale unor vremuri apuse. Parol!

Cam atat am avut de zis, nu va mai retin ca poate aveti de gand sa va rezervati bilet la urmatorul spectacol. Locurile sunt putine si cererea e mare. Deci “sa avem pardon, scuzati, bonsoir!” - vorba maestrului.

foto credis: Flavius Neamciuc