30 martie 2013

ALB: un performance cu cod vestimentar

Pe actorul Eugen Jebeleanu l-am vazut prima oara acum 5 ani la TNT in Boala Familiei M unde-l juca pe tanarul si iresponsabilul Giany, mezinul familiei. Pe regizorul Eugen Jebeleanu l-am cunoscut aseara la Calpe Gallery (Bastion) unde s-a pus, nu in scena ci pe masa, un spectacol cu cod vestimentar: ALB. Descris ca un “experiment intim, senzorial si chiar terapeutic” ALB s-a dovedit a fi exact ce se recomanda, o poveste cu 3 personaje asezata in cadrul intim al unei mese de protocol cu 28 de invitati gata sa serveasca din meniul tragi-comic al piesei scrise de Elizabeth Egloff. Un spectacol/performance senzorial, in masura in care zidul imaginar dintre actori si public a fost inlaturat, si cu efect destul de terapeutic, cel putin pentru mine care venisem cam obosit si apatic iar la final am plecat plin de energie si optimism.


ALB este o poveste cu 3 personaje, 2 barbati si o femeie. Alina Ilea joaca rolul Dorei, o femeie parca destinata sa-i piarda pe toti barbatii din viata ei. Trecutul ei e presarat cu despartiri tragice si decizii neinspirate. Cel mai recent partener e laptarul Kevin (jucat de bucuresteanul Stefan Huluba), un amant insurat si mult mai rational decat ea cu care intra in conflict atunci cand “adopta” in apartamentul comun o lebada cu chip de om. Acest al treilea personaj, Bill (francezul Yann Verburgh la primul rol in lb romana) e ca o foaie alba in jurnalul Dorei, una pe care o poate umple cum crede de cuviinta. Prin urmare Bill va evolua de la o pasare frumoasa dar muta la un barbat nobil si capabil de iubire, spre gelozia amantului Kevin.


Piesa e destul de amuzanta, cu replici inteligente si uneori pline de umor subtil, si cu o intentie vizibila de a integra auditoriul in jocul scenic. Fiind o metafora pentru felul in care deseori ego-urile stau in calea comunicarii reale, scopul experimentului pare a fi inlaturarea barierelor si prejudecatilor care ne orbesc, fie ca vorbim de relatie public-actori, fie ca ne referim la barbati-femei. Prin urmare, nu de putine ori eu si alti spectatori am fost ‘interpelati’ de personajele din fata noastra iar undeva la jumatatea piesei a avut loc un contact vizual prelung cu fiecare din noi, chestie destul de stranie prin ineditul ei dar pe care am tratat-o dezinhibat si cu umor.


Ar mai fi de mentionat muzica ilustrativa (The Name Game mi-a ramas in cap) urmata de jocul de cuvinte “Uita-te la el! Nu e A-Dora-Bill?’ si efectul savuros al replicilor pronuntate de Yann intr-o romana usor stalcita, cu dezacorduri si modulatii de influenta straina, dar in perfecta armonie cu situatia propusa: o pasare care invata sa fie om. Astfel pronuntat, discursul poetic usor abstract al barbatului-lebada, pare mai putin recitat ci realmente sincer si improvizat pe loc, si, deci, mult mai autentic.

Inchei cronica cu invitatia de a merge sa vedeti spectacolul Compagniei 28 (proiect teatral nascut din prietenia franco-romana a lui Yann si Eugen). ALB se mai joaca si asta seara, tot la Calpe Gallery (Bastion) de la ora 19:30. Un bilet costa 25 de lei iar rezervarile se pot face pe mail (28.contact@gmail.com) sau telefon: 0740 761170.

27 martie 2013

30 de secunde de faima cu byron

Trupa byron revine la Timisoara. Nu oricum ci cu un concert de lansare al celui mai nou album, 30 de secunde de faima/30 seconds of fame. E un album muncit, un album conceptual, ce contine 13 piese realizate in doua versiuni (romana si engleza), chestie care spune multe despre nivelul de maiestrie artistica atins de trupa. Personal, dupa ce am ascultat single-urile lansate deja, se pare ca prefer versiunile in engleza desi nici cele in romana nu suna deloc rau. E o chestie de obisnuinta, probabil.

In fine, chiar daca nu ascult obsesiv muzica baietilor, sunt la curent cu albumele vechi iar concertele la care am fost deja m-au convins ca o seara cu byron nu e de ratat. Prestatiile live sunt electrizante si te scot imediat din amorteala. Iar fiindca se afla in turneu de promovare le anunt si eu prezenta in oras si mesajul ca sunteti asteptati sambata, 30 martie, de la 20, la Casa Studentilor pentru cateva ore de muzica buna. Fanii inraiti se pot intalni cu trupa si la Carturesti Mercy, tot sambata, de la 15, pentru un warm-up cu ceai si muzica acustica.


Biletele de concert se gasesc pe site-ul eventim, in magazinele Germanos, Vodafone, Domo, Orange, la Carturesti si la The Note Pub, locul unde se va intampla un after-party. Pretul unui bilet e de 35 de lei dar sa nu uitam ca in deschidere canta si Persona si ca pana in 27 martie (adica azi) exista niste oferte speciale de 2+1 gratis (sau 1+1 gratis pt studenti).

Si pentru ca tot vorbim de gratuitati va dau si eu un bilet moka daca faceti ceva pentru mine: povestiti intr-un comentariu o intamplare in care ati avut parte de 3, 5 sau 25 de secunde de celebritate. Ori mai multe. Aveti timp pana vineri la 12:00.
In rest, distrati-va ireprosabil!

20 martie 2013

Spicuiri din Casa molimei

M-am familiarizat cu Jim Crace in urma cu mai multi ani, citind un roman construit destul de interesant pe nume In Clipa Mortii, din care am tras concluzia ca autorului ii plac la nebunie descrierile intunecate, chiar morbide, avand o abordare a lor aproape clinica. Am cautat aceeasi pasiune in Camara diavolului, labirint metaforic format din 64 de retete-ghicitori alegorice poftelor umane, dar rezultatul nu a fost pe masura asteptarilor. Am regasit insa acel apetit pentru detalierea minutioasa a cadrului narativ in cel mai recent roman al lui Crace, Casa molimei (aparut la Ed. Allfa in 2012), o ‘drumetie’ post-apocaliptica printr-o America decrepita si cenusie.

In Casa molimei Jim Crace imagineaza o lume a viitorului imposibil de fixat in timp in care societatea asa cum o stim s-a erodat primejdios datorita unei epidemii care a curatat mare parte din populatie. Supravietuitorii (sau urmasii lor) au mostenit o lume devastata comparabila cu evul mediu, lipsita de electricitate, cu resurse putine, pamanturi pustiite, bande de talhari si in care metalul e la mare pret. Asta e America iar visul ultimilor sai locuitori e sa emigreze peste ocean in vechea Europa. Prin urmare ideea centrala e aceea a exodului masiv al oamenilor catre un nou taram al fagaduintei, un caz particular al tipului de drumetii care se regaseste in multe alte lecturi post-apocaliptice (amintesc acum doar Drumul lui Cormac McCarthy).

Primele pagini ale romanului sunt foarte eficiente in crearea unei atmosfere sumbre, lipsita de speranta. Toti oamenii dintr-un sat de pe malul unui rau mor subit dupa ce o alunecare de teren elibereaza niste gaze otravitoare de pe fundul unui lac aflat in imediata apropiere. Singurii supravietuitori sunt Franklin, un fermier tanar pornit cu fratele lui spre tarmul Atlanticului dar care, fiind accidentat, nu mai putuse cobori in sat si Margaret, o femeie infectata de “molima” pe care familia o izolase intr-o cabana din varful dealului. Descoperita si ingrijita de Franklin, Margaret se vindeca si, realizand nenorocirea care daduse peste satul ei, apuca si ea drumul spre ocean alaturi de Franklin.

In mare parte romanul este unul despre maturizarea celor doua personaje centrale. Crace reuseste de minune sa-i creioneze ca pe doua fiinte slabe si naive imbarcate pe “corabia sperantei” ce vor gasi unul in celalalt cele necesare pentru a supravietui aventurii. Franklin e un natarau de 2 metri, impunator ca statura dar bland si timid ca o fecioara, care crescand in umbra fratelui sau mai vrednic, Jackson, n-a avut nevoie sa-si asume riscuri prea multe. Margaret e o fata mare de 30 de ani careia propria inocenta i-a devenit un fel de inchisoare. Stie destul despre muncile casei dar n-are habar de lumea de afara.

Iar lumea imaginata de Crace e cruda, fiecare zi petrecuta in salbaticia ei fiind o lupta pentru supravietuire. Cei doi tineri sunt separati unul de celalalt inca din primele zile, cand grupul lor de calatori e ravasit de o banda de talhari. Franklin e luat in sclavie iar Margaret scapa doar datorita urmelor de ‘molima’ de pe chipul ei, mai exact, lipsa parului. Acest detaliu minor devine din ce in ce mai semnificativ cand femeia intelege ca daca intr-o comunitate spectrul bolii e o anatema, cand esti pe cont propriu poate face diferenta dintre viata si moarte. E primul pas pe care ea il face spre maturizarea absolut necesara. Al doilea pas va fi luarea in grija a unui copil nou-nascut care-i va activa instinctul matern facand-o si mai determinata sa supravietuiasca. Franklin isi are propriul parcurs, marcat de batai si umilinte care-l vor mai inaspri putin. Principalul sau motivant va fi insa dragostea pentru Margaret, femeia in care vede deopotriva o mama si o sotie.

Cea mai interesanta idee a cartii mi s-a parut cea legata de un ordin pseudo-religios, ‘Baptistii Mainii’, un fel de congregatie post-apocaliptica fondata pe ura fata de fierul vechi aducator de moarte. Acestia propovaduiau o cultura pre-industriala a muncii si ajutorului reciproc in miezul careia sedeau un sobor de “sfinti neajutorati” care nu-si foloseau nici macar mainile. Desi nobili in cauza lor baptistii nu se dovedesc decat o mana de idealisti naivi, incapabila sa realizeze situatia lor exceptionala, drept pentru care va fi retezata imediat de prima banda mai respectabila de hoti de fier vechi.

Luata la bani marunti, Casa molimei nu e o lectura extraordinara. Sunt putine idei interesante (rezistenta spiritului uman, maturizarea prin iubire, iluzia salvarii prin mila altora), putina actiune iar singurul atu e forta descriptiva a cadrului narativ. Personajele sunt simpatice dar interactiunea lor e redata stric prin gandurile unuia despre celalalt. E foarte posibil ca Jim Crace sa nu iubeasca dialogul sau sa-i lipseasca spontaneitatea si naturaletea in replici. Se imputa asadar un ritm cam scazut al povestirii si un oarecare formalism. In plus, daca ai luat deja contact cu lumea distopiilor post-apocaliptice, o carte ca asta poate parea usor simplista. Lumea creata de Crace nu e nici atat de complexa nici atat de infioratoarea pe cat ti-ai fi dorit.

Ps: cronica face parte din campania vALLuntar initiata Grupul Editorial ALL cu sprijinul Romsilva. Daca adun 15 comentarii diferite - on topic - plantez un copac in cinstea cititorilor mei! Am zis!!

14 martie 2013

Antreprenoriat gastronomic cu produse de la tara

Se dau urmatoarele premize:
- depopularea satelor si migrarea populatiei la oras sau prin tari straine.
- nostalgia romanului dupa o vreme nu prea indepartata cand isi facea zacusca si carnatii in propria batatura din ingredientele crescute sau cultivate cu mana lui.
- neincrederea justificata in etichetele de pe rafturile supermarketurilor care ne vand mancarea moderna cu tot felul de aditivi, coloranti si conservanti.

Rezulta o piata a consumatorului modern care ar vrea sa manance sanatos, ca pe vremea parintilor, cand culoarea mancarii spunea totul despre continutul si prospetimea ei. Pentru asemenea ratiuni ma gandesc ca au aparut si initiativele unor intreprinzatori care-si propun sa acopere falia dintre mancatorul suspicios si producatorul traditional si independent care nu-si desface marfa la supermarket.


Am fost aseara la o degustare de produse traditionale romanesti in Carturesti, o Seara gastronomica romaneasca organizata de foodcrew.ro care au invitat magazinul online produsedelatara.ro sa-si goleasca camara cu bunatati pentru noi. Am mancat din vreo trei feluri de carnati banateni afumati, niste cas cu ridichi, ceva sunculita dementiala, infinit mai gustoasa decat ce-am cumparat din magazine si, ca desert, am atentat la niste dulceturi fantastice (portocale, pere si o combinatie trasnita de pe la Buzau, lapte si cafea).

In ce ma priveste nu aveam nici o indoiala ca produsele vor fi fara cusur. Rezervele mele sunt insa legate de comportamentul de cumparator cam suspicios al romanului. Cat de deschis e el sa cumpere online ceva ce nu a vazut cu ochiul lui, n-a gustat cu gura lui? Bineinteles ca odata incredtintat asupra marfii nu mai e o problema. Dar cum il atragi prima oara? Posibil cu asemenea seri de degustare.. Nu stiu cati din cei prezenti vor deveni si cumparatori insa eu, daca n-as avea o mama casnica aka producator independent de mancaruri traditionale, m-as gandi serios sa umplu cosul lunar cu niste costite de la tara... Numa’ privindu-le iti lasa gura apa. Insa presimt ca in curand cosul de cumparaturi umplut cu carti de ocazie va face loc unuia umplut cu mezeluri, tot de ocazie.


sursa foto

*****

Tot aseara, dupa ora gastronomica, s-a proiectat documentarul clujeanului Dan Curean, Cai salbatici (Gone Wild), in care s-a urmarit de-a lungul a 5 ani viata cailor din Delta Dunarii pana la episodul foarte controversat de acum 2 ani, cand au fost aproape dusi la abator. Un demers cinematic interesant, cu o anume poezie a imaginii destul de sensibila, narat de Florin Piersic Jr, dar care afirma o pozitie partizana mentinerii cailor in zona Letea fara a ataca problema impactului lor asupra rezervatiei. Un deget acuzator si pe alocuri chiar moralizator. Insa, daca as fi pus in fata incompetentei si lipsei de sensibilitate a autoritatilor, probabil ca as lua aceeasi pozitie. Caii nu sunt o specie de daunatori pe care s-o extermini pentru ca ti-a “infestat” padurea, astea-s animale inteligente si nobile, capabile sa se adapteze. Exista solutii pentru ocrotirea lor si sper ca acum sunt organizatii care se ocupa de treaba asta...

11 martie 2013

Lecturi bizare

Ascultand un podcast in care doi autori si o editoare discutau despre cele mai ciudate povesti citite, multe din ele intrand in categoria SF si weird fiction, mi-a fost imposibil sa nu reflectez la randu-mi asupra celor mai bizare lecturi de care am avut parte. In aprecierea lor am tinut cont de o precizare mentionata tot in discutia 'tocilara' la care asistasem, si anume, ceea ce considera fiecare ciudat sau iesit din comun depinde doar de modul in care el priveste lumea, realitatea, si de propria sa experienta. Cu alte cuvinte bizarul unuia poate parea obisnuit altuia. Si invers.

La o prima analiza cred ca cea mai iesita din comun lectura a fost Copilul divin de Pascal Bruckner, in care o mama paranoica decide sa-si educe pruncul inca din stadiul embrionar, bombardandu-l cu muzica si literatura elevata prin toate caile posibile si imposibile. Rezultatul bizar e trezirea constiintei pruncului astfel ca atunci cand vine vremea nasterii, odrasla deja informata asupra urateniei lumii exterioare, protesteaza si se baricadeaza in interiorul femeii. Desi absurda si comica in cea mai mare parte, povestea sugarului iluminat e si putin incomoda prin detaliile vizuale pe care le propune relatarea unei vieti in utero.

Alta ciudatenie literara a fost distopia lui Paul Auster, In tara ultimelor lucruri. Acum, distopiile in general par 'din alta lume' chiar daca unele dintre ele ajung sa fie manifestari orwelliene ale unor stari de fapt viitoare. In cazul lui Auster insa lumea e prea fucked up si morbida ca sa mai para plauzibila. Pe scurt, o femeie pleaca in cautarea fratelui ei intr-un oras indepartat pe care-l gaseste in haos si ruina, ca un viitor post-apocaliptic, o societate in care totul putrezeste, cu secte de sinucigasi si vanatori de obiecte rare, cu morti folositi drept combustibil si cuvinte pe cale de disparitie. O poveste destul de cenusie si deprimanta.

Tot din seria distopii bizare vine si bijuteria lui Evgheni Zamiatin, Noi, un fel de 1984 ceva mai transparenta scrisa chiar de un rus pe la 1920. Oamenii traiesc intr-un oras de sticla, nu exista intimitate, doar uniformitate si propaganda. Toti asculta de Binefacator, respecta Tablele orare si pun osul la treaba pentru construirea Integralei, ceva nava cosmica gata sa duca pe alte meleaguri logica Statului Unic. In ce priveste literatura, opera de capatai e Mersul Trenurilor iar sexul se intampla pe durata Orei Personale cu membrul de partid care ti-a fost desemnat. Halucinant.

Alta ciudatenie care mi-a solictat imaginatia a fost Spuma zilelor de Boris Vian, un roman de dragoste oniric in care realitatea era metaforizata pana la absurd. Viata roza a unui cuplu e pustiita imediat dupa casatorie de un nufar care creste in pieptul fetei, boala afectand fizic intregul lor univers. O poveste plina de alegorie si susbtanta lirica.

Nici cu Nick Cave nu mi-e rusine cand e vorba de proza bizara. In carte lui de debut, Si-a vazut asina pe inger, eroul principal, Euchrid Eucrow, e un mut nascut dintr-o mama betiva si un tata sadic intr-o gospodarie de gunoaie si care, crescand intr-un oropsit al comunitatii, formata ce-i drept din muncitori tampiti si sectanti, dar posedat de viziuni angelice si obsedat de cruzime, incepe sa se intrebe daca nu cumva e vreun mesia venit sa-i curete pe toti de ipocrizie. Grotesc in cea mai pura forma.

Tot lecturi iesite din comun mi-au parut si Portocala mecanica a lui Burgess, dar asta in principal datorita tehnicii de scriere care propune un limbaj inventat, ceva jargon englezo-slav (in traducere romano-rus). Din seria nebunii literare care te ametesc ar veni si Substanta M (A Scanner Darkly in orig.) de P.K. Dick, in care paranoia electronica si consumul de droguri gauresc simtul realitatii ca pe-un schwaiter. Si Bukowski are un roman mai bizar, Pulp (tradus De duzina), o meta-fictiune in care autorul face misto de romanele politiste construind o poveste in care un detectiv e angajat de Doamna Moarte ca sa-l caute pe scriitorul francez Celine iar proprietarul unei firme de pompe funebre sa-l scape de avansurile unei ... extraterestre. Rizibil nu-i asa?

Probabil cea mai bizara bizara experienta am avut-o insa cu un short story scris de Will McIntosh - Over there - despre un grup de fizicieni care fac un experiment de teleportare si totul merge gresit, rezultand o fracturare a realitatii si o dublare a ei. Avem astfel doua seturi din aceleasi personaje ale caror actiuni trebuie urmarite simultan (pe doua coloane) intrucat se petrec in acelasi timp iar ei sunt constienti de strania situatie in care se afla. Mmm.. inca n-am terminat-o.. e prea weird.

Cam astea-ar fi. Sunt mai curios insa ce carti stranii, bizare ar mai fi pe-acolo, ce lecturi ciudate ati intalnit si recomandati? As putea face o leapsa din articolul asta dar nu vreau sa oblig pe nimeni... Ma intriga insa ce considera altii ca fiind neobisnuit intr-un roman.

07 martie 2013

24 de ore de inot in obscuritate

Din ce in ce mai des mi se intampla sa nu pot sa-mi explic niste lucruri. Azi e vorba de lipsa de interes a publicului, mediei sau cui vreti voi fata de o idee care daca stai putin si-o gandesti e de un potential interesant. Un club de inot din Timisoara organizeaza un maraton de inot. Nu un maraton de urmarit seriale, baut bere sau mancat chipsuri (nu ca as avea ceva impotriva unor asemenea activitati). Un maraton ce presupune oaresce efort fizic si pregatire si care celebreaza taria fizica si mentala a omului. Asta, pe langa faptul ca indeamna la o activitate sportiva cu impact vizibil in mentinerea tonusului muscular sau in dezvoltarea armonioasa a trupurilor in crestere.

Deci, niste oameni se pregatesc sa inoate - in echipa - 24 de ore. Dupa cum e organizat concursul (anul asta ajuns la a doua editie) daca echipa are 8 oameni ar veni pentru fiecare din ei o repriza de jumate de ora la fiecare 4 ore. Nu e usor deloc. De fapt e foarte dificil. Vorbind aseara cu un prieten care a participat anul trecut, omul fiind inotator cu diplome si medalii, competitia te darama fizic. E epuizanta. Iar cei care o termina, indiferent de locul pe care se afla, sunt demni de aplauze. La fel ca dupa un maraton de alergat, unde participarea e mai importanta decat finishul.

Si acum revin la ceea ce ma framanta. Se pare ca un asemenea eveniment nu preocupa pe nimeni in afara de cei care il organizeaza, in speta Clubul de inot Masters Timisoara, o organizatie non-profit. Daca arunc un ochi spre comunicatele de presa publicate in 2012, ele au trecut aproape invizibile in online. Nici un like, nici un twit, nici o postare de blog. Articolul de pe tion are 10 recomandari pe facebook. Atat. Anul asta nu gasesti nici o prezenta in presa desi inscrierile au inceput iar maratonul are loc in 23-24 martie. Din interior mi s-a spus ca nu li se publica comunicatul de presa... Habar n-am daca chiar asa stau lucrurile. Poate presa e mai inceata cu stirile care nu sunt breaking sau nu contin nume de notorietate. Dar publicul? Daca poate iubi alergatura si mersul cu bicicleta, nu poate indragi si inotul?

Despre sponsori ce sa zic.. premiile au constat in diplome anul trecut. Cand ma gandesc cate lucruri fara substanta sunt bugetate in orasul asta, cate parteneriate se incheie cu o simpla strangere de mana, fara a putea cuantifica avantajele de pe urma lor. Chiar atat de banal ni se pare efortul fizic al unor sportivi de a-si depasi limitele, de a oferi exemple de tarie psihica si spirit competitional. Refuz sa cred ca sunt singurul care vede un potential latent in aceasta chestie. Refuz sa cred ca un sponsor (magazine sportive, producatori de bauturi racoritoare, corporatii de IT-isti care-si trimit oricum angajatii sa faca fitness) n-are 100 de lei si dorinta sa-si asocieze brandul cu un eveniment sportiv atat de inedit ca un maraton de 24 de ore de inot.. E absurd... Dar, probabil, absurdul e deja parte din cotidian..