A fost odata un Hobbit

Si daca n-ar fi fost el Tolkien nu era Tolkien, fantasy-ul era mult mai sarac, Peter Jackson nu venea la Hollywood iar Lord of the Rings pur si simplu n-ar fi existat. Nu mai zic de milioanele de copii vaduviti de una din cele mai frumoase si aventuroase povesti. Hobbitul e un exemplar autentic de literatura pentru copii. Mi-as fi dorit s-o citesc pe la 12 ani. Cred ca as fi fost impresionat destul de grav. E un fel de Alba ca Zapada pentru baieti cu un numar dublu de pitici morocanosi si razboinici. Pare cam nepotrivit s-o citesc acum, insa in anticiparea viitorului film al lui Peter Jackson ce altceva am de facut. Limbajul e destul de copilaros, cu multe diminutive (manute, crengute), cantece, dar naratiunea e destul de complexa. Intr-o coaja de nuca e vorba despre hobbitul Bilbo care cu multa vreme inainte de Frodo a avut partea sa de aventura cand s-a alaturat unei trupe de gnomi pentru a-i ajuta sa-si recupereze mostenirea: comoara de aur si nestemate furata de Smaug (asta e un dragon foarte siret si batran care pe deasupra mai si vorbeste). Smaug zace ca un adevarat balaur ce e sub un munte inalt la capatul pamantului, fosta resedinta a gnomilor, pazind comoara de care-i deposedase si prapadind toata zona.

Pana sa ajunga acolo temerarii eroi condusi de Gandalf, Thorin Scut de Stejar (gnom sef de vitza nobila) si mai apoi de Bilbo, hobbit relaxat si fara ambitii devenit hotoman dibaci si curajos, trebuie sa treaca tot felul de incercari periculoase. Povestea e asadar populata cu toata fauna mitologic fantastica din lumea lui Tolkien: trolli mototoli, goblini sangerosi, elfi cantareti, lupi nemilosi, vulturi si ursi care vorbesc.. in fine, tot ce ar fi capabil sa infierbanteze imaginatia unor copii daca si-ar rupe din timpul acordat jocurilor video pentru a citi povestea. In plus fanii LOTR au ocazia sa afle cum a pus Bilbo mana pe inelul lui Gollum - e o intreaga sarada acolo, o adevarata batalie in cimilituri. Climaxul povestii se intampla nu asa cum ne-am fi asteptat - cu confruntarea dragonului - ci dupa ea, cand are loc Batalia celor 5 ostiri, un fight epic in genul celui din LOTR: The Two Towers, cand oameni, elfi si gnomi se razboiesc cu toti goblinii si lupii de prin zona... Cu alte cuvinte CGI-ul va fi iar folosit cum trebuie la anu. Ca o incheiere consider ca Hobbitul e o poveste numai buna de citit de-un tata copiilor sai. Imediat dupa clasicele cu scufita si alba ca zapada.

Misca-te cu folos

Nu stiu cati il stiti pe Catalin Petru. Omul a initiat un proiect numit Alergotura cu care incearca sa-i mobilizeze pe oameni sa faca miscare. Adica sa alerge. O tura sau mai multe, cat ii tin puterile. A atras oameni, si-a facut o echipa si organizeaza ture de alergat prin locuri publice gen Parcul Botanic, Stadion, Calea Sagului etc.. Pentru ca-i sanatos sa alergi. Intr-un final toata treaba asta m-a mobilizat si pe mine scotandu-ma din letargie. Nu m-a adus chiar pana in ‘gasca’ lui insa mi-a dat imboldul sa ies din casa sa alerg cativa km pe zi, in utimele saptamani.. Nu in fiecare zi, din pacate.. Insa am intentia sa ma misc cat mai des si nu doar cu bicicleta. Am nevoie de o rupere de ritm pentru ca ritmul in care traiesc acum nu cred ca-mi face prea mult bine. Da, e placut, e seducator chiar, ba imi da si senzatia ca sunt un om ocupat insa nu ma incanta lipsa de vlaga pe care o resimt uneori imediat dupa ce ma trezesc. Asa ca o sa incerc sa alerg o tura sau mai multe, cat ma tine. Imi limpezesc gandurile si pun sangele in miscare cu ocazia asta. Poate imi imbunatatesc conditia fizica. Vine o vreme cand doar un somn bun nu mai e suficient.

Cand i-am zis lui Catalin ca m-am pus si-am facut cateva ture m-a felicitat. Acum ma cheama la “maraton”. Nu pentru a castiga ceva ci pentru placerea de a participa si pentru a-i ajuta pe altii. Pe 9 octombrie la Bucuresti si Timisoara se alearga organizat. E competitie dar nu numai. Exista si o componenta umanitara. Alergotura cheama oamenii sa alerge pentru ajutarea unui orfelinat din Valea Plopului unde de peste 10 ani un preot are grija de copiii abandonati. Acum sunt 350 de copiii in grija Parintelui Tanase. E destul de greu sa-i hranesti pe toti, sa-i imbraci si sa-i educi. Asa ca orice donatie le-ar prinde bine. Detalii despre modul in care puteti contribui gasiti aici iar evenimentul de pe facebook va tine la curent cu actiunea si va raspunde la intrebari. Varianta simpla e sa puneti banii de cateva beri intr-un cont. Cea complexa e sa va inscrieti la maraton/semi-maraton sau orice alergare pe distanta mai scurta si sa va antrenati un pic.

Hostel vs Aparthotel

Doua solutii pentru “cazare ieftina” intr-un oras strain in care nu ai prieteni pe a caror canapea sa esuezi si nici fonduri europene ca sa te rasfeti intr-un hotel de multe stele. Desi n-am probleme sa dorm in cele mai diverse locuri, de la cort la plaja goala, de la scaunele din aeroporturi la bancile din gara, imi dau seama ca uneori e nevoie si de un pic de confort ca, deh, suntem animale urbane. In ultimii ani am inceput sa calatoresc destul de mult, si nefiind patron ca sa-mi decontez niste nopti si niste diurne, trebuie sa-mi odihnesc trupul plimbaret prin locuri oarecum mai modeste: hosteluri. 

Din punctul meu de vedere hostelurile sunt excelente pentru city-breaks, evadari de cateva zile in locuri straine de nevoie sau din pur scop hedonistic, fie el cultural fie de alta factura. Am testat astfel de facilitati atat “afara” (Praga, Bratislava) cat si “inauntru” (Sibiu, Brasov, Cluj) si le consider ideale pentru grupuri mari de calatori-vizitatori cat si pentru turisti solitari fara necesitati (prea)intime. In vizita mea la Oradea am avut insa ocazia sa testez pe pielea mea (multam Titza) confortul unui aparthotel (Living In), un tip de cazare care eu apreciez ca e la capatul opus pe plaja turismului cultural, fiind axat mai mult pe ‘angajamente’ pe termen indelungat. Cateva beculete s-au aprins in perceptia mea. Pentru grupuri medii de prieteni (4-6 persoane) si pentru perioade scurte de timp aparthotel-ul poate fi mai avantajos decat hostelul. Cateva motive:

- amplasarea: regula generala in cazul hostelurilor e sa fie cat mai aproape de zona de interes a orasului. daca intrarea se face chiar din p-ta mare, cu atat mai bine. aparthotelurile merg pe confort pe termen lung deci  probabil ca-s in zone mai linistite dar, totusi, nu departe de centru.

- spatiul e mult mai prietenos cu locatarul unui aparthotel caci, practic, vorbim de apartamente. hostelurile sunt ceva mai zgarcite cu spatiul individual, mergand pe principiul cat mai multe paturi intr-o sufragerie.

- toaleta. intr-un apartament cu 2,3 camere ai 1 sau 2 bai. intr-o camera de hostel daca esti norocos ai o buda in camera, in rest esti la comun, studenteste vorbind. nu mai zic de vana cu bulbuci.

- curatenia e si ea un criteriu esential. iar la aparthotel conteaza se pare mai mult.

- zona de zi. hostelurile au cam toate living-uri dedicate unde toti musafirii au ocazia sa socializeze, sa se relaxeze, dea pe net, sa vada tv etc. ei, un astfel de living aveam eu in apartamentul de la Oradea. si-o terasa.

- zona de noapte: un pat suprapus are farmecul sau dar un pat matrimonial e un pat matrimonial indiferent ce tii in brate.

- mancarea. atat hostelurile cat si aparthotelurile pot oferi mic dejun, mai mult fiind peste profilul lor. hostelurile fiind insa mai in zona centrala te pot orienta spre locuri apropiate de potolit foamea. apartamentul in care am stat eu (si Maka) avea chicineta. n-am gatit, cu toate ca ii promisesem colegului, dar aveam tot ce-mi trebuie (cratite, farfurii, tacamuri, mai putin mancarea).

- si-am ajuns la preturi care teoretic ar trebui sa faca diferenta. in tara cat si afara am platit la hosteluri in medie 15-17 euro de pat. uneori chiar 20. aparthotelul din Oradea costa 55 de euro pe noapte (varianta business cu living, dormitor, baie cat un dormitor), dar putea acomoda 4 persoane in cei 110 mp. Cel mai mare avea 130 mp iar cel mai mic vreo 60 mp cu preturi sensibil mai mici sau mai mari.

Concluzia evidenta ar fi ca in ce priveste costurile cele doua modalitati de cazare iti manca cam la fel din portofel. Diferenta vine in conditiile de calitate si confort care sunt destul de bune intr-un aparthotel insa doar acceptabile in cazul hostelurilor. Ramane de dezbatut cat de dornici suntem sa facem o miscare pe jos pana in centru. Mie unul nu-mi displace ideea... ba chiar imi surade. Punctul pe care ma gandeam sa-l sustin e ca nu strica atunci cand mergi undeva sa verifici orice modalitate de cazare, de la pensiuni cu margarete pana la hosteluri cu si fara stele sau aparthoteluri.

Ca fapt divers in Timisoara avem de vreun an si hosteluri dupa ce multa vreme intalneam oameni cu ghidul Lonely Planet in mana cautand cazare ieftina. Acum i-as indruma spre Freeborn Hostel care-i pe langa Muzeul Banatului sau la Hostel Costel ca are nume şugubăţ.. Mai sunt si altele, Cristina a facut un inventar al lor pentru moment. De aparthoteluri n-am auzit decat de unul singur, Iosefin Residence, care insa nu-i prea departe de-un hotel veritabil de 4 stele. Nici ca preturi nici ca dotari.

Scripcarul pe acoperis, un "Broadway" oradean

Ce bafta pe mine sa ma nimeresc la Oradea chiar la inaugurarea Teatrului Regina Maria (acum rebotezat si renovat) si tocmai in seara de gala ce deschidea Festivalul de Teatru Scurt. Chiar nu speram ca ajungand la Toamna Oradeana sa am ocazia sa vad un spectacol de teatru, intrucat stiam ca, practic, ele incepeau de saptamana urmatoare. De fapt, la ora la care cortina de pe scena teatrului se ridica, eu preconizam sa fiu in trenul spre Timisoara. Astrele, muzele si ursitoarele au tras insa sforile ca mie sa mi se aseze lucrurile exact pe fagasul potrivit si sa am parte de un asemenea spectacol cum a fost premiera Scripcarul pe Acoperis. Asta e unul din cele mai cunoscute musical-uri jucate pe Broadway, din 1964 si pana acum avand peste 3000 de reprezentatii. Directorul teatrului, dl Vulcu, l-a ales pentru a marca momentul “renasterii” institutiei pe care o conduce (dupa 5 ani de reparatii si o largire a efectivului de artisti) si, totodata, a arata ce inseamna un efort comunitar concertat. Piesa lui Joseph Stein, adaptare dupa povestirea lui Sholom Aleichem, ii aduce la un loc cu romanii si pe maghiari si pe evrei caci cei din urma au platit drepturile pentru punerea ei in scena timp de 1 an de zile iar maghiarii au adus regizorul (Korcsmaros Gyorgy).

Spectacolul a fost precedat de un moment aniversar, actorul Ion Abrudan (in piesa joaca pe macelarul Lazar Wolf) fiind aplaudat si felicitat la scena deschisa pentru o cariera de 50 de ani. Fain moment. Omul a jucat peste 200 de roluri si a fost coleg de an cu Marin Moraru si de camera cu Gh. Dinica. Va dati seama cate amintiri are.

Revenind la Scripcar trebuie sa admit ca e unul din cele mai ample spectacole de teatru si dans pe care le-am vazut, antrenand in lupta aproape tot efectivul artistic al teatrului (vreo 55 de oameni provenind din Ansamblul Crişana, trupa teatrului Iosif Vulcan şi a Teatrului Arcadia care s-au unit). Fiind un musical, muzica a fost la loc de cinste: acompaniament live din partea Hakeshet Klezmer Band. Story-ul descrie viata unei comunitati de evrei din satul Anatevka, undeva in Rusia pe la 1900. Sufletul comunitatii e laptarul Tevye, om cinstit si harnic dar sarac lipit. De fapt saracia lui e jugul care-l roade si cea care ofera prilej pentru cateva din cele mai delicioase conversatii om-divinitate. Avand o nevasta apriga si 5 fete frumoase, trei dintre ele gata de maritat, Tevye n-are prea multe optiuni: trebuie sa le marite bine.

Insa traditia la evrei e sfanta. Doar se trage din Cartea Sfanta, “opera de proportii biblice” din care Tevye nu pregeta sa ne citeze cate-o pilda sau doua, la un loc c-o vorba de duh, desigur. Regula de aur ar fi ca nimic nu se leaga intre un barbat si-o femeie buna de maritis fara mijlocirea petitoarei. Ce te faci insa cand traditiile sunt asaltate de dorintele inimii si de ideile progresist-liberale aduse in sat de un om studiat. Fetele lui Tevye se pun de-a latul vointei paterne (de fapt mai mult materne, caci Golde, mama lor, e cea care vrea sa le marite bine) si de aici incolo o seama de incurcaturi pentru oropsitul Tevye. Istoric, problemele lui coincid cu perioada pogromurilor, cand evreii au fost deportati iar casele lor preluate de rusi. Momentul e relevat prin alungarea lui Tevye, a familiei sale si a celorlati evrei dupa ce initial “ceilalti” ii facusera praf nunta la ordinul militiei.

Cum era si lesne de intuit actorul din rolul principal, Richard Balint, a fost de-a dreptul magnetic: cantec, dans, prezenta, spirit.. Insa nici ceilalti n-au fost mai putin buni doar ca au avut parte de roluri de mai mica amploare. Totusi, nevasta si doua din fete, Hodel (Adela Lazăr) si Hava (Alina Leonte) au fost memorabile, la fel si Yelde (Elvira Rîmbu), petitoarea. Textul si cantecele au sunat foarte bine si firesc in romana, dansatorii Ansamblului Crisana au fost la inaltime, iar scenografia modulara care permitea decorului sa se schimbe pe intuneric in functie de “locul actiunii” a fost ceva inedit. Si da, au avut si un scripcar. Si da, statea pe acoperis.

Oradenii mai pot vedea spectacolul in 4 octombrie. Restul, cand aveti drum pe la Oradea, un an de-acum inainte... mare atentie la "scripcarul (de) pe acoperis". Canta dumnezeieste. Si joaca la fel.

fotocredit: Sebi Tonţ via Ioana Stef

Eliade si apele diavolului

Un profesor erudit si cerebral chinuit de 'pasiuni stiintifice si patimi omenesti', pe care lasa impresia ca le poate suprima, se refugiaza in India pentru a-si completa sudiile orientale si a dobandi bogatie interioara in acelasi timp. Experimenteaza orice viata ii scoate in cale. Manifesta o permanenta nedumerire in fata ei si-si mascheaza lipsa de empatie fata de semeni, isi descopera dublul intunecat, seduce si pateaza fecioare inocente dintr-un pur elan intelectual, conversează dialectic cu aristocrati si se bucura amabil de mediocritatea burgheza a gazdelor sale iar in cele din urma sfarseste prin a se indragosti de tanara Isabel. O carte framantata si non-lineara, marturisirea unui june framantat de multiple intrebari si care alege calea directa pentru a gasi raspunsuri. Chiar daca calea aceea il duce spre apele adanci ale demonilor personali. Reflexiva si stranie, erotica cu foarte putine detalii insa in acelasi timp stralucita in scriitura.

Cine poate atinge şi cunoaşte viaţa celuilalt?

Unde sunt eu în sufletul Isabelei? Ce aş fi eu în dragostea Isabelei?

Ah! lumea aceasta care refuză să primească tiparele instinctelor mele.

O femeie mă interesează prin virtuţile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă.

Am iubit prea mult metafizica pentru a nu ajunge un apropiat al femeilor.

Sexul pentru mine nu e decât o libertate în plus şi o dogmă pe care o pot verifica sau anula.

E monstruos spasmul sexual al unei păpuşi.

Omul îşi schimbă viaţa ca să n-o piardă. Şi încă nu o schimbă el - ci îngerul sau diavolul lui [...] îngerul păzitor şi diavolul îndemnător.

E inexact să numeşti filosofie ceea ce e numai o înţelepciune.

E peste măsură de greu să înţeleg un om; e aproape cu neputinţă să-l zugrăvesc.

Niciodată n-am roşit mai mult şi n-am simţit mai efectiv ridicolul femeilor de febră interioară cercând să sângereze prin muşcături idioate, socotindu-şi saliva venin şi privirile piezişe căutături de rivală zeflemitoare. E un păcat al tuturor să lupte cu armele adversarului. Dar e spectacol penibil masca improvizată de indiferenţă suptă şi râs rău pe obrazul cel de toate zilele.

Isabel si apele diavolului

Buna ziua, as dori sa rezerv un igloo

Probabil genul asta de telefoane primesc receptionerii de la Igloo Hotel, un biznis care nu se putea pune pe picioare decat intr-o tara dincolo de cercul polar si cu multa zapada gen... Finlanda. Hotel Kakslauttanen e mai bine spus un satuc de vacanta cu 40 de cabanute din zapada, lemn sau sub forma de igloo in care singura grija de pe lume ar putea veni din partea renilor voyeuri. Avantajul unui acoperis tip cupola din plexiglas transparent si termoizolant e insa mai mult decat apreciat in momentul in care sezi noaptea in pat si privind cerul lapon te benoclezi la luminile nordice. Daca ai si iubita langa tine o asemenea noapte ti-o poti bifa in bucketlista ce-o vei lasa mostenitorilor.

Ma duc la Oradea

Ma rodea invidia de-o vreme ca tot ii vedeam pe astia mai freelanceri cum se carau prin tara la toate chermezele internetice, pr-istice si culturale de parca intrasera zilele lui 2011 in sac si se pravalea calendaru mayasilor peste noi ca tsunami-ul lui 2012 (filmul).. Asa ca mi-am pus status vizibil de calator disponibil si-am fost pescuit in caravana timisorena ce se va deplasa in weekendul asta la Toamna Oradeana. Care "toamna" e decat cel mai important festival de tip cultural-sportiv din capitala Bihorului. Anul asta e la editia cu numarul 20 si pentru a trambita cum se cuvine o asemenea cifra rotunda organizatorii au facut definitiv pasul 2.0 si-au scos tunurile mediei sociale in prima linie. Si-au zis bihorenii in san: bai timisorenii astia dau toata ziua din gura cu "banatanca" lor, clujenii nu-si mai incap in online de atatea evenimente, albanezii deschid portile cetatii cand au ei chef si pur si simplu arunca cu sute de euroi iar noi avem cea mai buna palinca si, si.?? Ma gata, ii musai sa-i aducem pe toti la Oradea. Si uite-asa m-am trezit io pe lista neagra a Toamnei ca blogar oficial.

Din pacate voi fi prezent acolo doar la startul chermezei care, sa fim intelesi, va tine vreo 3 saptamani, din 23 septembrie - 12 octombrie, timp in care va curge la robinetul cultural cu expozitii, concerte, teatru, stand-up comedy si tot felul de manifestatii puse la cale de Casa de Cultura din Oradea, Primarie si partenerii lor (programul complet aici). Daca pe acelea nu le voi prinde eu ci alti invitati oficiali, weekend-ul cred insa ca imi va fi suficient s-o cunosc mai intim pe Doamna din Crisana, sa-i admir podoabele istorice si, eventual, sa-i cotrobai pivnitele cu bere si palinca. In scop profesional, normal, ca un fin degustator de licori nobile ce sunt. Si, cine stie, poate prind si-un film...

Rosia Montana, aurul si blogarii

Saptamana trecuta au venit la Timisoara reprezentantii Rosia Montana Gold Corporation, stiti voi, canadienii aia care de 15 ani vor sa ne “fure” aurul strabun. La Timisoara n-au venit insa canadieni ci tot romani neaos, adica ditamai directorul general al RMGC, Dragos Tanase, si omul sau de baza in comunicare, Catalin Hosu, regional communications manager. Timisoara e dupa cat imi dau eu seama, al 4-lea oras in care cei doi domni fac escala pentru a intalni 'cainii de paza' ai democratiei si internetului adica presa si blogarii. (Nu la un loc, sfinte dumnezeule, ca ieşea cu hârjoana). Eu, ca reprezentant de seama (ehem) al blogosferei timisorene, am fost servit cu o citatie care-mi solicita prezenta la intalnirea respectiva si nevrand sa ratez sansa de a pune niste intrebari, m-am dus. Evident, exista si o speranta mica mai tarziu ca sa jucam toti “invarte lingoul”. Ca sa va dati seama ce planuri am eu intr-o joi seara. Dat fiind ca nu ma puteam opune sau ralia unui proiect care nu ma afecteaza direct ma duceam ca sa ma informez...

Intalnirea a fost neasteptat de informala si de informanta, avand ocazia sa pun ce si cate intrebari mi-ar fi nazarit. Desigur ca, nefiind mai priceput in minerit decat Basescu si nici mai ecologist decat un simplu biciclist, intrebarile mele s-au rezumat la niste lamuriri de ordin general legate de patrimoniul istoric, legislatia europeana privind cianurile si garantiile pentru inchiderea minei la capatul exploatarii. Situatia face ca acesti oameni sa fie perfect instruiti si sa-si cunoasca afacerea foarte bine. Dl Tanase a luat-o de la zero facand o prezentare clara a ceea ce inseamna mineritul modern si proiectul de la Rosia Montana. Din explicatiile oferite mie si celorlalti blogari “inchizitori” am concluzionat ca pe hartie proiectul ala arata foarte sigur. Cianura din deseurile de exploatare e la cote de 2 ori mai mici decat normele europene cele mai drastice, digul de siguranta pentru iazul de decantare a fost auditat de institute de specialitate, sunt planuri de investitii masive in comunitate si patrimoniu (unele deja in derulare) si se vrea intr-adevar sa fie totu bine si durabil.

Problema e ca “firma” e un brand controversat si e cam sifonata de-un razboi istoric cu ong-urile ecologiste si cu o parte a oamenilor din zona care tin la casele lor. Cca 20 % din proprietarii caselor de pe harta exploatarii inca nu s-au lasat convinsi. E dreptul lor si nu cred ca cineva poate fi fortat sa se mute de pe peticul lui de pamant. Dar poate ca orice om isi are pretul.. Insa din punct de vedere ecologic fosta mina Rosia e in momentul asta o problema... toxica. Iar asta-i rezultatul muncii statului de care zicem ca uite nu-i in stare sa-si sape singur curtea si sa culeaga aurul ca sa ni-l bage-n visterie. Intr-o lume ideala statul ar face totul cum trebuie. Intr-o lume ca a noastra el face aproape totul cum nu trebuie. Chiar si sa-i lase pe altii sa culeaga aurul si el sa primeasca laurul... Un laur de 1.8 miliarde $.. Mult, putin mi-e indiferent. Arunca UE cu bani spre noi si nu suntem in stare sa-i “absorbim”. Pe asta-l absorbim fara sa ne chinuim..1.8 miliarde pe o durata de vreo 15 ani de exploatare e asa.. o alocatie.

Cred ca cel mai mare castig pentru tara asta e reabilitarea zonei care se promite ca incepe inca din anu 1 de exploatare si continua pe toata durata ei in ritmul epuizarii zacamintelor si inchiderii minei. Nu trebuie ignorat castigul de patrimoniu istoric, “arheologizarea” zonei, daca vreti. Imi auzira urechile ceva de genu 15 mil $ investiti pana acum, descoperiri de situri interesante, fundatii, necropole, amenajarea unui muzeu, o galerie romana deschisa publicului curios de acel El Dorado al antichitatii numit Alburnus Maior.. chiar nu pot sa ignor. Astea sunt realitati. Sunt acolo. O sa ma duc sa le vad cu ochii mei candva. Nu-s un prieten al corporatiilor insa de bine de rau traim intr-o lume oarecum dominata de ele. Sunt entitati fara emotii fixate pe o singura chestiune: maximizarea profitului. Daca-si doresc cu adevarat ceva intr-un final vor gasi portita pe care sa-l ia. Important e ca atunci cand o gasesc s-o inchidem in urma lor si sa nu-i lasam sa plece fara sa dea ceva pentru deranj.

Proiectul asta are si o componenta esentiala dupa mine. Un project watch alcatuit din societatea civila si experti care sa-l vegheze pe exploatator in derularea acestei trebi, asa incat tot ce s-a promis acolo pe hartie sa fie asa si savarsit. Precum in Plan asa si pe pamant. ONG-urile cred ca acolo ar trebui sa se infiga. Fobia asta tipica drobului de sare...nu stiu de ce dar incepe sa-mi explice de ce in Romania nu se intampla nimic. Pur si simplu ne temem sa gandim “mare”. Ca daca... nu stiu ce... Orice mega proiect comporta riscuri. De asta exista statisticieni si tot felul de specialisti si ingineri, ca sa ia toate masurile pentru minimalizarea lor... Chinezii au niste proiecte care ar face “mediul” sa-si stranga jucariile si sa se mute pe Marte. Dar cine-i cea mai infierbantata superputere din lume? Si mai admirata? Nu se pune problema daca e “folositor” Proiectul Rosia Montana. E clar ca e si are o miza enorma pentru industria miniera. Problema e cum sa-l facem sa fie cat mai profitabil si mai sigur iar oamenii afectati sa-si poata continua viata intr-un mod cel putin la fel de fericit (asta in situatia in care multi sunt mineri.. someri).

N-as vrea ca proiectul asta sa treaca fluierand. Dar nici nu cred ca-i in regula sa se piarda o asemenea oportunitate (repet, nu vad cum Guvernul ar investi vreodata 100 si de milioane ca sa “repare” Rosia de acum si s-o faca turistica) doar pentru ca “nu stiu, toata treaba asta cu cianura nu-mi miroase bine”. Vreau un raspuns la “ce nu miroase bine si de ce nu se poate schimba mirosul asa incat sa fie ca-n Finlanda?” Imi pare nespus de rau ca echipa adversa nu are si ea o coeziune si o forta de comunicare si informare cel putin normala.. sa stim o treaba.

Pentru o privire mai clara asupra aspectelor economice ale proiectului va indemn sa cititi articolul de pe businessday.ro. A fost la intalnire.

Isabel

pornesti de-acasa cu un scop precis: sa bei o cafea si sa mai citesti un capitol din fantezia inca unui romancier decedat. pe drum te abati si intri intr-o librarie desi ti-ai promis sa nu mai cazi in astfel de ispite. uneori promisiunile nu au nici o legatura cu realitatea. le faci pentru bunastarea ta launtrica. in librarie un roman stingher iti atrage atentia... ceva de Eliade. e negru si are un titlu intrigant... Isabel si apele diavolului. nu stii din ce cauza dar simti ca ai vrea sa stii ce involburare-i acolo. ce se ascunde sub un asemenea titlu. te gandesti instantaneu la un alt Eliade care-ti sade pe noptiera. ai promis cuiva ca-l citesti. inca una din promisiunile facute poate prea usor. amintirile-ti aluneca spre alte momente conexe, cutreieri nopti de sanziene fara sanziene catre ilare ipostaze de adolescent miop. alungi fantomele propriilor amagiri si pui mana pe noul roman. incepi sa citesti din el chiar in librarie. citesti din el asteptand la casa. librara iti da emotii cand declara ca eticheta cartii e bizara... de unde o fi aparut Isabel asta? “Nu-mi trebuie bon, d-ra, eu vreau doar cartea”, spui cu hotarare. lumea zambeste... literatura simte si ea momentul prielnic. insfaci cartea si pleci din librarie... Isabel, ce nume... Fantana lui Aronofski ti se revarsa in minte... te inunda metafizic...e un moment special, unic, aproape mistic. poate ca trebuie s-o salvezi pe aceasta Isabel... poate ca trebuie s-o cunosti. citesti in statie, citesti in autobuz, in timp ce intri pe usa, pe canapea, devorezi cuvintele, unele iti sunt atat de familiare si nu in sensul ca le-ai fi auzit sau citit inainte ci pur si simplu pentru ca, intr-o forma haotica, le-ai gandit... deodata nu mai simti nevoia sa-ti pui intrebari. deodata... primesti raspunsuri.
Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează.
In sfarsit ai un criteriu de selectie.

Intrebari pentru eul meu de maine

Sa speculam un pic stiintifico-fantastic si sa zicem ca in weekendu asta ma voi intalni cu mine intors din viitor sa-mi dau binete. Cu mine de peste vreo 20 de ani, ceva mai carunt, mai ridat, dar si cumva mai intelept, ca altfel mi-as da doua palme. Si intalnindu-ma cu mine intr-un astfel de paradox as putea sa-mi pun doar cateva intrebari, vreo 10, ca sa-mi fac o idee despre progresul tehnologic in lume. Care ar fi ele? Pai:

• de ce mama naibii ai venit inapoi?
• unde ti-e masina timpului? e luata in rate? de ce scrie Google pe ea?
• am facut sau urmeaza sa fac ceva esentialmente stupid?
• cati giga de ram am in viitor?
• ce versiune de windows o mai aparut?
• tot asa greu merge Firefox-ul?
• cine-a castigat razboiul tabletelor?
• cine-a castigat razboiul retelelor de socializare?
• a mai ramas ceva petrol?
• cum va descurcati cu incalzirea globala?
• avem wireless peste tot? PESTE tot?
• citesti o carte electronica pana la capat?
• mai avem torrenti? bloguri?
• cum ai reusit sa nu devii o drona fara suflet?

Luati-o ca o leapsa daca doriti.

Manevra Heinrich

te trezesti intr-o tara straina, plina de oameni straini, plina de nume straine. esti intr-o parcare de supermarket, tocmai ai terminat de facut cumparaturile. n-ai unde sa pleci, nu cunosti pe nimeni, esti detasat temporar, n-ai cazare asigurata, esti doar un amarat de sofer asa ca cel mai probabil vei dormi in masina. doar ca nu-ti prea vine sa dormi. daca erai acasa la ora asta erai la bere cu baietii. te indrepti pe jos spre orasul aflat la vreun kilometru de tine in cautarea unui loc de pierdut vremea. esti singur intr-o tara straina. intr-un oras strain. o iei la pas pe marginea unei sosele perfecte admirand lanurile de porumb modificat genetic. cata precizie. iti ia vreun kilometru sa ajungi la prima benzinarie intravilana si inca cateva sute de metri la primul restaurant. inchis. indicatoarele iti garanteaza ca te afli pe drumul cel bun spre centru orasului. omit insa distanta pana acolo. nu poti decat sa mergi inainte... dupa inca un km de sosea austera si casute parca scoase din cutie, cu portic de lemn si flori violete la geamuri ajungi la o intersectie mai aglomerata. o cafenea strajuie unul din colturile intersectiei. o benzinarie ocupa celalalt colt... restul sunt ornamentate cu arbori si tufisuri iar in mijloc troneaza o statuie. cata precizie. te gandesti ca ti-ar placea sa traiesti intr-o asemenea ordine.

intri in cafenea. locul e de fapt un snackbar. alegi cea mai iefitina bere din frigider si te indrepti spre tejghea. o blonda teutonica iti zambeste amabil si-ti indruga niste versuri comerciale care se finalizeaza cu deposedarea ta de 2,49 euro. danke schon. nu pui suflet deloc in suma respectiva. nu esti pregatit mental pentru o asemenea lupta. zambesti la randul tau si cauti o masa cu priza ca sa-ti incarci telefonul. mintea iti ramane la blonda teutonica. in alte conditii ai fi avut mai multa initiativa... ai fi pornit o conversatie, ai fi cerut un sfat o indrumare. iti bei constiincios berea chiar daca eticheta arata ca va expira fix de a doua zi. gustul e perfect, aciditatea atat cat ti-ai dori. in plus, nici n-ai mai baut bere dinaia. iti incarci telefonul cu rabdare in timp ce pe furis tintesti tejgheaua unde blonda teutonica tocmai elibereaza dintr-un cuptor niste produse de patiserie. instantaneu ti se face pofta. termini berea si te pregatesti de plecare. arunci o privire pe geam si surprinzi un soare care apune. nu-i pentru tine, iti zici. mai ai o ora de pierdut... totusi, sentimentul finalitatii e covarsitor... te surprinzi fixand-o pe blonda teutonica intrand la toalete. zambeste complezent pentru ca e tot ce poate sa-ti transmita. iti amintesti ca la tine acasa ai fi lasat un bacsis generos. te scotocesti prin buzunar si dai peste-o moneda de juma de euro... ar fi de-ajuns, iti spui. dar s-o lasi asa pe masa ti se pare trivial. o acoperi cu sticla de bere goala, te ridici si pleci. la iesire saluti afectat si te gandesti pe drum la zambetul ei cand va debarasa masa... ti-ai asigurat un loc in amintirile ei...

Micul orasel te seduce. E ca un sat bine intretinut in care asfaltul si piatra cubica au reprezentanti in consiliul local. Cauti o groapa familiara sau o caramida mai stirba dar degeaba. Daca asemenea carii exista ele sunt bine dosite. La vedere totul pare la locul lui. Biserici, magazine, terase... Dar oameni... prea putini pentru a-ti lasa o impresie. Te intorci ingandurat... Se lasa noaptea dar strazile sunt luminate suficient. Insa pustii. Ce griji sa-ti faci? Cine ti-ar putea vrea raul? Aproape ca ti-ai dori sa fii oprit de sectorist si legitimat... nu vorbesti limba, mai esti si roman pe deasupra... ar fi sanse sa cunosti pe dinauntru sistemul penitenciar teuton. Mai treci o data prin fata cafenelei... e ora inchiderii.. scaunele-s sus pe mese, blonda nu se vede niciunde...

Apoi iti pica fisa. Si daca i-ai fi lasat doi lei in locul monedei.. ? Doi lei dinaia cu Iorga, romanesti, de colectie, verzi si plasticati, eventual cu un :) desenat pe ei ca sa stie ca-i doar o gluma...aia ar fi fost ceva. o declaratie de intentie, o intoarcere a armelor, un lucru cat de cat mai inedit in orasul asta cuprins de-o amorteala prea placuta. un non-sens sau poate chiar un inceput de sens. o mica manevra heinrich...

Steampunkerul român

"Specificul steampunk-ului? Vechituri, cu o nota ironica asa de anarhie si un pic din savoarea stilului Victorian, mai punem aici in amestec foarte putin Jules Verne si forta aburului." Trebuie sa-l ascultati pe Silviu Postovaru vorbind despre pasiunea de a decora obiecte dupa estetica steampunk.

Noche Bach: O lume sinuoasa, nebuna...

Fara nici cel mai mic aer de superioritate cred ca cine a pierdut spectacolul lui Gigi Caciuleanu - Noche Bach - e o idee mai sarac. E un eveniment cat se poate de rar sa aduci Compania Nationala de Balet din Chile si un coregraf roman multlaudat pe aceeasi scena intr-un oras roman altul decat capitala. Pe muzica lui Bach am avut parte ca spectator de o ora de "matematica senzuala" in care un agrenaj de trupuri umane a reusit sa abstractizeze destul de eficient Dansul, in prima parte, pentru ca apoi sa-l mistifice abil pana in pragul unei experiente religioase. 

Spectacolul a avut doua parti, una intitulata Conciertos in care pe muzica Concertelor Brandenburgice dansatorii simulau mecanica sau "coregrafia" unui orologiu, mai exact elemente si serii de numere guvernate de "echilibrata cifra 8", in vreme ce partea a doua, Cantico, a oferit ceea ce s-ar putea numi mai simplu "cantecul trupurilor", caci, pe vocile corale din Jesu, Meine Freude, dansatorii executau miscari fluide, sinuoase si pline de nebunie muzicala intocmai ca o orchestra. In esenta primul a tintit tehnica trupului, al doilea emotia. In timp ce primul a suferit de mici inadvertente sau scapari (intentionate cred, caci nici un mecanism nu merge perfect) al doilea a fost exceptional. Intre cele doua "bucati" s-a desfasurat si un 'pas in doi' amutitor de incetinit, sugerand legatura indisolubila a cuplului: doi balerini legati cu un lant, fiecare tragandu-l pe celalalt, carandu-l in spinare sau suspendandu-l deasupra unui abis imaginar. Aplauze? Vreo zece runde.

Interludiul poetic cu versurile lui Gigi Caciuleanu e tot ce va pot impartasi din spectacol.

dacă atât de curb e universul
cocoşată să fie oare tabla pătrată
a jocului de şah


într-o singură interminabilă spirală
să se desfacă oare toate diagonalele nebunului
şi să deformeze chiar totul oglinzile toate


rotunjit să fie  în realitate colţurosul drum al calului


cumpătată să fie noaptea


de înţeles oricare
oricât de mic, pas al regelui


roase pe dinăuntru de torturate meandre ascunse
maiestuoasele, limpezi căi ale reginei


iar "Optul"
cu ale sale două zerouri suprapuse
atât de mult-echilibratul Opt
dacă în loc să-l fi înmulţit cu el însuşi
l-am fi culcat de la început la orizontală
am fi putut oare înţelege mai lesne infinitul
rotund şi el ca gaura fără de fund a neantului


turele
ar aluneca oare toate oblice şi sinuoase
pe când doar turnul din Pisa
s-ar înălţa drept
rectiliniu
orgolios
nesăbuită sfidare de către umana, vanitoasa lege
a unei lumi sinuoase, curbe şi nebune

Posedat de amor

"O iubesc cu toata inima si cu tot sufletul. 
Inseamna totul pentru mine. 
Si totusi nu seamana deloc cu femeile pe care le-am visat, 
cu creaturile acelea ideale pe care le veneram in adolescenta. 
Nu corespunde cu nimic din ce-am plasmuit din adancurile mele. 
E o imagine cu totul noua, ceva strain, 
ceva ce soarta mi-a zvarlit in cale, 
ceva dintr-o sfera necunoscuta. 
Cand ma uit la ea, cand o iubesc bucatica cu bucatica, simt ca ansamblul imi scapa. 
Dragostea mea se aduna ca un total, dar ea, cea pe care o caut cu disperare, cu iubire flamanda, se volatilizeaza ca un elixir. 
E cu totul a mea, aproape roaba, dar nu o posed. Eu sunt cel posedat. 
Sunt posedat de o dragoste cum nu am trait niciodata - o dragoste avida, totala, o dragoste pana si a unghiilor mele de la picioare si a murdariei de sub ele - si totusi mainile imi flutura in gol, mereu cautand sa prinda, sa insface, dar fara sa atinga ceva." 

 Miller - Sexus.

Iar mergem la Plai

Ca-n fiecare an in miezul lunii septembrie imi fac ordine in program, rezolv chestiuni lucrative si incerc sa-mi golesc weekendul de orice ar putea sa ma distraga de la ceea ce conteaza: Plai. In 2011 cel mai boem festival realizat de voluntari a ajuns la editia a 6-a. Cinste lor. Fara munca si dedicatia acestor oameni Plaiul nu ar fi fost ceea ce a ajuns. Asadar intre 16 si 18 septembrie o sa fiu la Muzeul Satului Banatean pentru "sedinta anuala" de muzica, arta si culturalitate. Nu ma astept la nimic mai prejos decat in anii trecuti. World music asa cum nu prea ai parte in restul anului. Vor canta in cele doua zile de concerte Besh o droM, Beefolk (Austria), Idan Raichel Acoustic Project (Israel), Warshaw Village Band (Polonia), Forbidden City Chamber Orchestra (China), Tündérground (Romania) si Susana Baca (Peru) artista care a contribuit decisiv la renasterea muzicii traditionale afro-peruviane. In afara de concerte si obisnuitele ateliere de mestesugit, invatat sau pur si simplu petrecut timpul intr-un mod placut, mai exista doua premiere anul asta, ceea ce inseamna ca festivalul creste incetisor: Silent Disco in cortul de chillout, in ambele seri cu muzica exclusiv de pe viniluri si World Music Films on Tour, proiectii de documentare muzicale in Casa Filmelor, de asemenea cu sonorizare la casca.

O premiera organizatorica ce-i va bucura pe cei din tara sper e posibilitatea de campare. Un camping cu 100 de locuri ii asteapta pe amatorii care-si propun sa viziteze Timisoara. Iar cei care nu si-au propus... ar trebui s-o faca. Plai-ul poate fi un motiv si o experienta faina.

Preţul biletelor este de:
45 lei pentru ziua de vineri, 16 septembrie
55 lei pentru ziua de sâmbătă, 17 septembrie
acces liber pentru ziua de duminică, 18 septembrie
abonament PLAI – 65 LEI (cu 10 lei mai ieftin decat anul trecut !!!)
abonament PLAI cu campare – 70 lei

Pina si Gigi

In aceeasi saptamana doua evenimente marcante din lumea dansului: se lanseaza mult-asteptatul Pina in cinematografe (9 septembrie) si ne viziteaza Gigi Caciuleanu impreuna cu Compania Nationala de Balet din Chile. Daca despre film am mai avut ocazia sa vorbim cand s-a intamplat TIFF-ul clujean, domnu' Gigi (interviu aici cu domnia sa) e premiera care trebuie semnalata. Pe 11 septembrie la Teatrul National Timisoara, in cadrul Festivalului George Enescu si sub umbrela Intalnirilor JTI, Gigi Caciuleanu va sustine spectacolul de dans si coregrafie Noche Bach. Pe muzica de Bach, normal.

Cartea de vizita a lui Gigi Caciuleanu este impresionanta. Marele coregraf si dansator este un cosmopolit prin definitie. Nascut in Romania, absolvent al Scolii Nationale Superioare de Coregrafie din Bucuresti, si-a slefuit talentul la marea scoala de balet a Teatrului Balsoi din Moscova. In 1973, Gigi Caciuleanu s-a stabilit la Paris. A fost solistul baletului Operei Romane, dar a explorat concomitent si abisul dansului experimental, cautand permanent noi cai de exprimare in arta coregrafica.

Baletul National Chilian, fondat in 1945, este cea mai veche si cea mai importanta companie profesionista de dans contemporan din Chile. Marturie stau numeroasele distinctii primite de-a lungul timpului.

Pe eventim am vazut bilete cu 30 si 50 de ron. Un fleac pentru un asemenea eveniment. Asa ca avem de ales intre doua spectacole unice, unul 3D (documentarul lui Wenders despre cunoscuta coregrafa germana Pina Bausch) iar celalalt live.

A heart isn't a cold dead place

Explosions in the sky

cold water within you

sleeping

your hand in mine

passing afternoon

between heaven and sea,

over the horizon.

Eternally.

Cat de ok e sa fii OK?

Bai nu-i chiar ok. Lasi de multe ori impresia ca totu-i bine, roz bombon si minunat, dar in realitate lucrurile-s cam gri. Si ce-i mai nasol e ca-ti dai seama de asta tocmai in momentul in care arborezi OK-ul. Te intreaba cineva pe care nu l-ai mai vazut de-un numar de zile, saptamani, etc, cum o mai duci si tu-i raspunzi ca-i ok. Si exact in momentul ala realizezi ca daca era intr-adevar OK, sau totu’ corect, erai si tu ceva mai ferm in raspuns. Mai lipsit de echivoc. Te exprimai cumva mai precis sau mai bombastic. Ba, e superb. E extraordinar. Fabulos, fantastic, ireal. Frate, nu mi-a mai fost de mult asa de bine!! Pentru ca atunci cand ti-e cu adevarat bine nu-ti mai incapi in piele de bine. Nu?

Ei, eu nu-mi amintesc ultima oara cand m-am simtit cu adevarat exceptional si chiar sa-mi afirm acea bunadispozitie printr-un raspuns fara echivoc la o intrebare asa de comuna. -Cum esti? -Pai ok, zic. Si mai adaug cu tupeu interogator: cum sa fiu? De parca celalalt ar trebui sa stie ca nu-i nimic special, ori divers, ori extraordinar de spectaculos si de nelalocul lui in lumea mea. Ca si cum as vrea sa-l pun la punct pentru indrazneala lui de a ignora o evidenta. Cand in realitate omul respectiv nu stie indicele meu de satisfactie si de aceea mi-l cere. 

Pentru aceasta superficialitate imi cer scuze. Am permis prea multa ambiguitate sa se strecoare in raspunsul meu. In felul meu, am lasat loc unei interpretari verbale nesanatoase. OK nu e chiar atat de ok pe cat se pretinde. OK e amagitor, e banal, e generalist si steril in acelasi timp. E o stampila facila care aproba fara sa expuna o judecata clara a starii de fapt. OK-ul e doar eticheta unei satisfactii mediocre la o persoana prea obosita sa-si strige adevarata stare emotionala, fie ea una pozitiva sau una negativa. Atat.

Colectionez beri

Cum stateam eu asa lejer intr-un hamac din Scart, rasfatandu-ma c-o bere buna asa cum merita orice barbat dupa o zi de munca, am avut o revelatie: mie chiar imi place berea, asta-i lucru stiut, si-as bea-o mai mult decat orice pe lumea asta (chiar mai mult decat nestea-ul de piersici care-i otrava mea, sa fie clar) dar cel mai mult imi place - si aici e revelatia - berea pe care n-am mai baut-o niciodata. Pentru ca exista o relatie speciala intre un barbat insetat si o marca de bere straina, una pe care n-a mai incercat-o pana acum, al carei gust nu-l cunoaste, a carei aroma n-a mirosit-o, a carei spuma inca n-a mustacit-o. E, daca-mi permiteti, un moment emotionant.

Ajungand la o asemenea constatare bahica si aflat in deplinatatea facultatilor mintale m-am hotarat sa colectionez marci de bere degustandu-le pe cele nestiute ori de cate ori imi ies in cale. Pentru ca ar umbla vorba ca sunt atatea feluri de bere in lumea asta incat si daca ai bea una diferita in fiecare zi pana la sfarsitul vietii tot ti-ar mai ramane beri pe viata viitoare. Si cum viata viitoare nu-i chiar garantata... n-am timp de pierdut.

Asa ca, fara s-o mai lungesc atata, adaug la colectie doua beri noi descoperite-n Scart:

Brakspear Oxford Gold, o bere englezeasca blonda pal, organica, care-mi aminteste de o tanara studenta la drept, nu foarte acidulata dar usoara la baut si cu ceva slaba aroma de fruct. Fiind o bere mai light (4,6%) iti trebuie cateva sticle ca sa faci versuri.

Wychwood Hobgoblin, bere dark sau rubinie care m-a surprins prin faptul ca nu-i atat de amaruie pe cat m-as fi asteptat. Ciocolatie ca o nubiana si cu o sticla de "furat" acasa, dupa un pahar de bere goblineza imi si imaginam un sequel LOTR.

Cam atat, deocamdata...

Book Exchange

Duminica facem bisnita cu romane grele. Ar fi o greseala sa lipsiti. Cursul de schimb e neschimbat si in permanenta fluctuatie. Valuta forte e lectura buna. Pentru o cartulie pe care "n-ai citi-o nici daca-i fi prost(?)" te poti alege cu mai multe romane serioase, in functie de cat de iute de mana esti sau cat de frumos te combina proprietarii sau cititorii lor. PR-ul buchinist e o treaba de viitor, sunt sigur de asta. Apropo, cei prinsi cu lecturi necitite nu vor sta la colt, nici nu vor fi aratati cu degetu prin Unirii, ci li se va da ocazia sa se revanseze povestindu-ne ce filme noi au mai aparut sau ce s-a servit la nunta secolului. Barfa si caterinca e si ea subiect de roman. Ne vedem la SdC. Ora 15, Sevastia Cafe. Dam o carte, luam o carte. Sau mai multe.