Emoții în supradoze

cafeaua e drog. țigara e drog. muzica e drog. lectura e drog. dragostea e drog. femeia e drog. sexul e drog. însăși emoția e drog. buna judecată te-nvață să le consumi în doze mici dar excesul e la ordinea zilei. prin natura lui omul e o fire coruptibilă. într-un interval de timp ce diferă de la un individ la altul, cafeaua și țigara devin tabieturi adictive, lectura dilată prezentul suspendând urgența lucrurilor necesare, muzica oferă regulat obsesii fonoizolante care să atenueze riscurile unei conversații reale, patima înflăcărează și mistuie viscere, femeia devine din una mai multe -simulând sau stimulând “jocul”-, sexul ajunge sport olimpic marcat cu cifre și statistici de la un colț de bar la altul și, astfel, emoția se rafinează într-o curată și repetată injecție de adrenalină și dopamină. pentru că e atât de ușor să abuzezi. atât de ușor să te lași pradă clipei. să consumi plăcere, să devorezi senzații. să răspunzi da unor tentații. drumul spre supradoze chimic-emoționale e pavat cu intenții bune. prima doză e gratis întotdeauna. pentru restul achiți nota la final. de la prima cafea la prima țigară și de la prima dragoste la ultima pereche de ochi care te privesc puțin mai lung dar îndeajuns pentru a instala senzația care te face să-i cauți, să-i revezi, să-i cunoști, să-i aduci acasă, să-i mângâi, să-i adormi, să-i săruți. toți suntem suspecți de recidivă. e atât de ușor. atât de simplu. și atât de costisitor. consumul repetat de emoții dă în egală măsură tripuri senzoriale și come sentimentale. e până la urmă chimie elementară iar o reacție violentă e de preferat unei inerții vasculare. o mică moarte (a simțurilor) poate fi o promisiune atractivă dacă în ajunul ei se degajă acea căldură familiară care-ți adoarme precauțiile, îți suspendă judecata critică și te asigură că ești capabil să spui ‘gata cu joaca’ în orice clipă. doar că... rareori o faci.

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii (ne)fericit

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit. De cele mai multe ori, o mana de prieteni, o familie, o iubita, sanatate sau un trai linistit e tot ce ai nevoie pentru a te considera un om fericit..

Insa chiar si mai putine iti trebuie pentru a fi nefericit. O clipa de neatentie, o decizie proasta, o terta intentie criminala, si totul s-a terminat.

Ne place sa credem ca suntem in control. Ca suntem stapani pe vietile noastre. Ca luam ca niste oameni mari decizii dupa decizii iar acestea ne influenteaza existenta intr-un raport bine intuit. Ca nu prea exista hazard, intamplare, doar cauza si efect (sau voia domnului) si ca daca dorim sau nu producerea unui efect nu trebuie decat sa lustruim cauza. Ne place aceasta iluzie. Ne face sa ne simtim puternici, superiori, protejati de propria noastra constiinta rationala. Mecanici siguri pe stiinta lor.

Pana intervine exteriorul, neprevazutul. Scenariul cel mai pesimist la care nu te astepti. Cel care te face sa chestionezi integritatea propriilor convingeri. Care-ti darama felul in care priveai lumea. Care iti deschide ochii la infinitatea conexiunilor pe care le ai cu semenii tai, cu mediul in care te invarti si cat de usor pot fi ele retezate, incurcate, zdruncinate de cele mai neavenite, brutale, perverse sau total imprevizibile acte.

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii strivit sub cupola rasturnata a unei lumi abjecte pe care pana in ultima clipa n-ai sesizat-o. Una nu departe de cea in care te aflai insa cumva ascunsa tie din motive care tin de o anumita sensibilitate a perceptiei, de un simt al realitatii, chiar de experienta de viata acumulata. O lume pe care deliberat o ignorai, cu aroganta tipica celui care se simte la adapost, in bula lui de confort social exersat, individul in control, caruia nu i se poate intampla nimic, nici lui, nici celor dragi.

Dar cand cea mai crunta spaima devine brusc si inexplicabil o dureroasa realitate, cand demnitatea, gingasia, frumusetea si toate atributele unei asa zise vieti ‘potential-fericite’ sunt terfelite, cum te mai ridici din disperarea si senzatia de neputinta care pandesc sa te sufoce si sa mai pretinzi ca esti in control. Cand, aparent, el a putut fi atat de usor suprimat de un capriciu impersonal al universului si al minionilor sai, de un spasm al zloatei intunecate care pulseaza si ea in jur, ca rautatea umana, infometata si gata-gata sa inghita cioburile cele mai frumoase ale unei micro-lumi zdrobite-n fasa. O lume care, asemeni unui rasad de flori, s-ar fi putut usca de la sine ori ar fi putut rodi in mod miraculos.

Nu exista nici o garantie ca universul ti-a pregatit o existenta fericita. Nu exista nici un motiv rational sa crezi ca-ti vei controla viata asa cum vrei. Exista insa sansa. Exista speranta. Exista Noroc. Iar norocul nu ti-l faci cu mana ta, nu-l tii la purtator ca un talisman ci il descoperi retroactiv, ca existand atunci cand, privind in urma ta si punand in balanta fericirea si nefericirea, rezultatul e pozitiv sau tinde spre 0, semn ca entropia sau inclinatia universala a materiei spre degradare nu te-a inghitit intre timp. N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit. Ai nevoie de si mai putine ca sa fii, brusc, ne-fericit. Tot ce-ti trebuie e un dram de noroc...si constiinta faptului ca tot ce tii aproape trebuie pretuit, ocrotit… la infinit.

Intermitentele vietii

bilantul primei luni din 2013 arata astfel: la job 2 colaboratori au decedat subit: un portar si-un zugrav. infarcturi sau ceva de genu... aveau ei o varsta, dar nu foarte inaintata (+50). acasa, lucrurile stau mai bine: taica-miu e proaspat somer, eu am luat prima amenda de circulatie in 15 ani. cred ca se putea si mai rau. dar oricum, nu-s cele mai optimiste parghii pentru a ma scoate din depresie... btw, cred ca sufar de ceva depresie... am gugalit... se pare ca prezint 5 din 11 simptome: tristete sau senzatie de gol emotional, inutilitate sau neputinta, oboseala si lipsa de energie, pierderea interesului pentru activitati care inainte imi faceau placere, dificultati in concentrare sau aducere aminte. yep, i have it all... lucrul bun e, ca intotdeauna, constientizarea problemei... sau asa se zice... in fine, macar nu-s alcolic sau ceva mai costisitor... depresia, fuck it, o dovedesc cu ochii inchisi si-o mana legata la spate.

in rest, nimic nou sub soare... ba, am castigat o carte la sorti, La rasarit de Eden... incerc sa-mi amintesc daca s-a mai intamplat asta vreodata... well, memoria nu mai e ce-a fost... in fine, acum citesc Frankenstein in original... fuck Mary Shelley... la 19 ani folosea niste slove de tre' sa tin un dictionar in imediata vecinatate... elocventa gotic-romantica, ca dantela neagra pe-un ciorap de dama...

ps... depeche are o piesa noua... e misto. ca'n heaven.. o mica intermitenta.

One tragedy too much

am iubit cuvintele... cel puţin pentru o vreme... până când am citit undeva că e o reală tragedie să iubeşti cuvintele mai mult decât femeia care te-a inspirat ca să le scrii... de-atunci încerc să le iubesc cât mai puţin.. din ce în ce mai puţin... tot mai puţin... dragostea mea pentru ele scade în aceeaşi măsură în care şi dragostea mea pentru femeia care le-a inspirat s-a mai diluat... adevărul e... că nu mai vreau să fiu responsabil pentru alte tragedii...

curând o să ajung să nu mai simt nimic pentru cuvintele mele... iar asta nu ar fi chiar o tragedie căci va însemna că încă voi mai simţi ceva pentru femeia care mi le-a omorât... şi-o voi putea ierta...

aşa că, iată-mă din nou, aruncând sec în eter cuvinte pompoase ca dragoste şi tragedie, privindu-le cum îngheaţă stinghere şi cad pe podea ca nişte ţurţuri grei şi incolori ce se sparg în mii de cioburi lucitoare care nu fac nici un rău, nimănui... no more tragedy...

Operatie pe cord deschis

Doctorii stiu cel mai bine: nu te poti opera pe tine decat in cazuri exceptionale, cand lipsesc maini mai competente. Pentru celelalte cazuri neprevazute - fie ele obisnuite, banale, fie cu totul senzationale - e indicat sa lasi o mana profesionista. Prin urmare, in iubirile imaginare, interventiile asupra inimii se realizeaza in felul urmator: iei mana ei in mana ta, asezi bisturiul in mana ei si cu mana ta marchezi x-ul pe piept. Apoi lasi mana ei pe pieptul tau si urmaresti distrat cum taisul incepe timid - dar precis - sa intre-n pielea ta. Prinzand gustul sangelui va capata curaj patrunzand in carne din ce in ce mai adanc. Pana cand, cordul fiind atins, lama nu va rezista tentatiei de a-l strapunge ca un ac de gamalie, pironindu-l astfel fara scapare. Asta se traduce in literatura romantica prin “a sari o bataie de inima”. Restul operatiei presupune o convalescenta curioasa prin saloane culturale sau spatii recreationale lipsite de importanta in care tu o urmezi cu bisturiul in piept pe ea intr-un halat putin patat de sange. Pe maneci. Iar la fiecare contact, voit sau nevoit, accidental sau prestabilit, lama va incasa orice mica atingere iar inima va mai scapa, astfel, inca o bataie. Iesirea din acest cerc vicios se poate face insa in doua moduri: fie cordul elimina bisturiul ca pe un obiect din ce in ce mai strain lui, pregatindu-se pentru alte operatii similare, fie il absoarbe, dobandind astfel imunitate la viitoarele interventii asupra sa. Indiferent de metoda, o urma insa va ramane. Din pacate.

Zero G

Am impresia tot mai puternica ca ce era mai bun in mine s-a cam dus deja. Consumat. Ca ce era mai frumos pe lumea asta am vazut deja. Ca oamenii cei mai inteligenti, cultivati, amuzanti i-am intalnit deja, ca birturile cele mai cochete le-am inchis deja, ca fetzele cele mai zambitoare le-am privit iar buzele cele mai calde si mai dulci le-am sarutat deja. Ca femeile cele mai dragi le-am imbratisat deja si le-am iubit deja si ne-am... dezbratisat deja. Ca muzica cea mai buna am ascultat-o deja iar filmele cele mai bune le-am vazut deja. 

Am impresia ca nimic nu ma va mai suprinde in continuare cu aceeasi intensitate caci ce era mai interesant mi s-a intamplat deja. Cele mai frumoase drumuri le-am batatorit deja, singur sau altfel, cele mai exotice locuri le-am vizitat deja iar cele mai apetisante mancaruri mi s-au servit deja, indiferent daca le-am gustat sau nu. In schimb cele mai fine bauturi m-au cunoscut deja, uneori mult prea bine. La fel si cele mai misto tigari. Le-am stins deja... 

Ma indoiesc ca cele mai bune carti le-as fi citit deja dar sunt sigur ca alte carti mai bune decat cele pe care le-am citit nu voi vedea. La fel, stiu ca cele mai naive ganduri le-am gandit deja iar cele mai articulate conversatii s-au produs deja.. De-acum incolo lucrurile pare-mi-se ca se vor degrada. Poate nu de maine sau poimaine, ori peste o saptamana, dar mult nu va mai dura pana s-o simt din ce in ce mai acut. 

Pentru ca anii cei mai buni simt ca mi i-am trait deja, viata a mai buna mi s-a derulat deja si traiesc deja cu impresia ca de-acum incolo nu va fi decat un regres continuu catre uratenie, amaraciune si dispret.

Poate e doar o impresie cauzata de atingerea si inchiderea voita a unor orizonturi; dar poate e un mic moment de luciditate. In clipa asta ma simt complet lipsit de greutate.. insa deloc usor.

Pause for a reminder

what can i do to make you happy? she said. i remember it like it was yesterday. her voice, warm and clear, saying those words... the darkness and the smoke... the smell of spilled beer, indistinct perfumes and burnt cigarettes. in all my existence she was the first to ask me plainly that simple question. and, probably for that reason, I was completely unprepared to answer. I didn’t knew what to say... I didn’t knew what I needed.. now I know but then... I was numb. or so I remember... perhaps I was only too nervous to answer... afraid of being honest about what I needed from her. perhaps I didn’t thought her to be honest about it, thinking maybe it was just a joke.. like something you say to pull someone from his mind stroll.

what could she do to make me happy? back then a smile wouldn’t have been enough.. i’d seen her smile pretty often... I got used to that trick. it worked for awhile, but not anymore. a kiss would’ve had a more lasting effect... but without some emotional pledge to go with it would’ve been soon forgotten. maybe a stare would’ve worked.. o long gaze from those magnificent dark eyes straight into my own and right down the bottom of my shitty little soul... a gaze like the one I’d gave her and others all night, like an x-ray trying to pick-up hidden feelings, unwanted emotions or dangerous, cancerous thoughts.

i should’ve said to her: look at me. stare at me for 5 seconds... and then ask her if she really meant to make me happy for those 5 seconds... her answer would’ve been enlightening. like a death sentence. killing me and releasing me in the same time... yeah, it would’ve been a much more inspired proposition than the one I’ve actually uttered. the one that resulted in a handjob and one last round of beers, courtesy of my caring companion. what can I say... life’s full of empty bottles and ashtrays filled with happy regrets...

Suntem rasisti sau umblam cu cioara vopsita

Ok, toata polologhia de mai jos a pornit de la un articol al lui Maka. El considera ca folosind cuvantul cioara in referinta cu un negru nu e un gest rasist atata vreme cat tu nu gandesti ceva negativ despre acea persoana. Nu am inteles daca folosindu-l la adresa unui tigan il considera un asemenea act. Inclin sa cred ca recunoscand ca simte o repulsie fata de acestia din urma e suficient de onest incat sa recunoasca asta. Si s-o accepte. Dar n-am de gand sa-l judec sau sa-l desconsider pentru asta intrucat si eu in forul meu interior simt o repulsie fata de anumite categorii umane - cersetori, infractori, boschetari, cocalari - iar unii dintre astia sunt prin rasa si tigani. Insa as vrea sa se gandeasca bine la ideea de rasism si sa n-o descalifice din start prin referinte la 'sensibilitati exagerate pe internet' sau 'oameni ce sufera de mania persecutiei'. Racism is not overrated..

Sunt incredintat ca uneori discutiile o iau razna si chiar in moduri neasteptate dar nu trebuie sa pierdem din vedere ce inseamna de fapt rasismul: o forma de a judeca individul nu dupa caracterul si faptele sale ci dupa caracterul si faptele rasei careia ii apartine. (sursa) Prin urmare, civilizatia vestica a judecat vreme de sute de ani africanii ca pe o rasa inferioara, i-a tarat in sclavie, exploatat, batjocurit, prigonit si ucis, iar dupa emanciparea lor “formala” de catre Lincoln in 1863 au trebuit sa mai astepte inca 100 de ani pentru ca efectele sa poate fi resimtite. Pur si simplu nu se pot ignora secole de opresiune. De asta problema cu “nigger” e foarte spinoasa si inca produce controversa in State. “Nigger” e un termen periorativ, dispretuitor, care timp de sute de ani a fost folosit pentru populatia neagra in sclavie. Si in acea perioada a adunat tot bagajul ala de ura si prejudecati la adresa lor iar acum e adanc intiparit in cultura si memoria afro-americanilor. 

Deci, da, e dreptul lor sa sara de cur in sus cand un alb il foloseste la adresa lor pentru ca e ca un semnal de alarma privind felul in care gandeste despre ei. Iar in cel mai fericit caz e doar o scapare accidentala, insa tot o insulta fie si neintentionata. Cand un negru il foloseste e probabil ok pentru ca astfel isi afirma chiar apartenenta la acea rasa. Si poate in felul asta se realizeaza si recuperarea cuvantului si curatirea sa de conotatiile negative. Asa ca nu poti afirma ca in cazul lor e vorba de sensibilitate exagerata. Daca albii ar avea o istorie de sute de ani de cules bumbac sub amenintarea biciului poate ca ar fi si ei sensibilosi la “white boy”. 

Revenind la “cioara” cred ca stim cu totii ca e un cuvant folosit (si) cu sens peiorativ la adresa tiganilor si in relatie cu pielea lor. Relatia romanilor cu tiganii cred ca e foarte aseamanatoare cu cea a albilor americani cu negrii, exceptie fiind modul in care tiganii au ajuns aici. Sa vedem ce spune Neagu Djuvara despre tigani in Scurta istorie a romanilor:

...iată că, începând din ultimii ani ai veacului al XIV-lea, apare încă o categorie de locuitori şi mai defavorizaţi, lipsiţi şi de proprietate, de pământ ori de case, dar şi de libertatea de mişcare, cu un cuvânt, robi: ţiganii. Ţiganii pot fi urmăriţi în exodul lor de mii de kilometri şi sute de ani. A fugit din nordul Indiei un trib întreg care n-a mai putut îndura regimul la care era supus acolo de clasele sociale superioare. Făceau parte probabil din casta paria, de membrii căreia cei din castele superioare nici n-aveau voie să se atingă. Şi (să fie doar coincidenţă?) numele ţiganilor, scris în primele noastre documente aţigani, e probabil derivat din verbul grecesc athinganein, a nu se atinge! Au străbătut tot Orientul Mijlociu, respinşi din loc în loc, războindu-se cât au putut cu persanii şi cu turcii, până au ajuns în Europa, în Imperiul Bizantin, alungaţi din Asia Mică de turcii otomani. Nici aici n-au avut răgaz, în împărăţia bizantină, redusă de-acum (în veacul al XIV-lea) la Grecia continentală şi o fâşie de pământ corespunzând Turciei europene de azi şi sudului Bulgariei — regiune căreia i se zicea România, căci bizantinii, perpetuând timp de o mie de ani pretenţia că reprezentau Imperiul Roman, îşi ziceau romei.
Din şederea lor în România şi-au tras ţiganii şi numele de romi, la care ţin astăzi. La noi au ajuns, tot refugiindu-se pâlcuri-pâlcuri; Pe măsură ce treceau Dunărea, domnia şi boierii, care duceau lipsă de braţe de muncă, i-au făcut robi, adică muncitori lipsiţi de orice drepturi — şi au fost împărţiţi pe la moşiile boiereşti pentru tot felul de meserii şi munci casnice, şi de asemeni pe la mânăstiri, iar o mică parte — cei mai norocoşi — au fost păstraţi ca robi domneşti, de pildă însărcinaţi cu căutarea aurului prin albiile râurilor! Aceştia erau numiţi „aurari". Dintre robii boiereşti, unii erau lăsaţi să-şi exercite meseriile cutreierând ţara cu şatra lor, căci erau foarte îndemânatici ca fierari, tinichigii, potcovari, spoitori. Numai o dată pe an aveau datoria să se mai întoarcă la stăpân, spre numărătoare şi pentru căsătorii. Mici grupuri de nesupuşi au dăinuit sute de ani ascunşi prin codri deşi, într-o stare atât de groaznică de sărăcie şi sălbăticie încât li s-a zis „netoţi". — în Moldova, pe lângă sălaşele ţigăneşti şi uneori amestecate cu ele, s-au strâns sate de robi tătari, care cu timpul nu s-au mai deosebit de ţigani decât prin tipul fizic.”

Mai departe se stie: comunistii i-au impiedicat sa se mai plimbe cu satra si i-au fortat sa se aseze. In sate si mahalale. Ok, deci 450-500 de ani de outsideri ai societatii peste care se adauga fara indoiala o seama de prejudecati bine inradacinate in cultura noastra. Ei bine, cred sincer ca “cioara” e in aceeasi oala cu “nigger”-ul afro-american. Vorbesc de cuvinte. Are aceeasi conotatie negativa la adresa destinatarului atunci cand e folosit pentru a-l identifica ca apartinad unei rase ce a suferit secole de opresiune si dispret. 

Asa ca, da, chiar daca nu te gandesti ca ai ceva impotriva lui de-i zici cioara, doar prin faptul ca-l pronunti faci o referinta rasista: reduci o persoana la atributul depreciativ al rasei sale, ignorand cu buna stiinta ca omul poate fi un membru integrat al societatii si un om respectabil. Nu e acelasi lucru cu a-i spune “coaie”, “pula”, “muie”, “pizda” etc.. si alte formule pline de vulgaritate. Astea sunt apelative urbane folosite in cerc strans si care cer o anume familiaritate sau o cultura a strazii pentru a nu deveni jignitoare. In nici un caz nu identifica un om cu rasa careia ii apartine sau, prin absurd, cu organul aferent.

Si, ca sa ma intorc de unde am pornit: daca substitui un termen peiorativ cu altul, ambele avand o istorie comuna preponderent negativa, nu comit acelasi gest rasist? Eu zic ca da: numind cioara un negru e exact aceeasi chestie ca a-i spune negrotei sau nigger. Il insulti. Poate ca nu il discriminezi pe om in sufletul tau (si nu cred ca exista romani care sa aibe ceva cu negrii, ar fi stupid) dar remarca e una rasista prin faptul ca se face ecoul secolelor de discriminare rasiala. Iar sensibilitatea la ea ar trebui lasata la aprecierea celui tintit si nu masurata de noi dupa standarde vagi si indoielnice ca fiind exagerata.

Cred ca fiecare are prejudecati legate de alte rase, probabil de pe urma educatiei, experientelor negative cu unii membri ai lor sau a unei aprofundari culturale distorsionate sau incomplete in legatura cu ele. Ne place muzica tiganeasca si ne gandim ca toti tiganii sunt lautari in sufletul lor, sau ca au o predispozitie genetica pentru asta uitand ca exista o serie de meserii pe care le-au practicat doar ei vreme de sute de ani. La fel, admiram sportivii africani sau afro-americani si gandim ca sigur sunt predispusi genetic la asemenea performante uitand ca in foarte multe cazuri sportul a fost singura scapare din mahala. Bagajul genetic al unei rase nu e superior alteia. Un individ poate fi insa superior unui alt individ dar nu din cauza sangelui ci ca rezultat al muncii, caracterului si educatiei sale. Iar noi devenim rasisti atunci cand propriul nostru sentiment de inferioritate isi gaseste supapa intr-o scuza extinsa la nivel de rasa. Sau, desigur, cand suntem megalomani cu ambitii de cucerit lumea...

Self-reflection is key for personal change

cand ai multumit ultima oara pentru decenta? cand te-a miscat ultima oara bunul simt al cuiva? cand ai admirat ultima data un om pentru toleranta si rabdarea de care dadea dovada, in loc sa-l consideri un fraier sau un ciudat? ai avut vreodata o clipa in care sa te opresti din gandit ca sa remarci linistea din jurul tau? si ai rezistat impulsului de a sparge acea liniste intr-un mod brutal? cat de des rasplatesti disponibilitatea altora? ai atata aroganta incat sa crezi ca ti se cuvine de drept? cand ti-ai cerut scuze ultima oara doar ca sa aplanezi un conflict sau ca sa nu ranesti orgolii mai fragile? crezi ca asta e un semn de slabiciune? crezi ca opusul e o dovada de forta sau superioritate morala? ce face un om sa fie om daca nu controlul asupra impulsurilor, toleranta si compasiunea? ce face un om sa fie diferit de alti oameni daca nu diversitatea motivatiilor subconstiente ale deciziilor pe care le ia? iti permiti sa ai incredere in oameni noi? dar lor le starnesti aceeasi incredere? cat la suta din afectiunea primita restitui? cat de importanta este fidelitatea in fata pricipiilor tale personale? dar cat de greu e sa-ti invingi teama de ridicol? ai luat apararea cuiva in absenta sa? cum te-a facut asta sa te simti? te trezesti vreodata ca analizezi prea mult o anumita persoana? sau ca rationalizezi prea mult o situatie tulbure? poate ar trebui sa te opresti. ratiunea are si ea dreptul de a fi naiva si sentimentala, chiar siropoasa, din cand in cand... ia o pauza.

i can see the weather changing you...

Eyesight to the blind

You learn to appreciate te quality of a fine espresso in a remote place.

Ignorance is bliss but it takes only a shot of pure revelation to leave that happy place and never look back.

"- Honey, you're like a princess trapped in a room full of pillows. You can sleep on any of them and feel very confortable but, still, none of them will ever cover you. That's why your feet always get so cold!
- Yeah? And what's your excuse?"

When you think about it, I'll probably die on my bike, killed by some unlucky lady. Doesn't matter if she'll drive over me or just walk by me, wait at de corner streetlight or, perhaps, call me on the phone. She's gonna distract me and kill me. I know it. That blind is my ride...

The movie on your eyelids

Tren. Noapte. Ore sacadate. Muzica. Efectul Placebo. Pagini de lectura. Rutina unui drum spre capitala. Se anunta canicula. 451 de grade Fahrenheit la umbra. Poate paginile imi vor lua foc. Am renuntat sa le mai privesc demult ca sa nu le ard singur. Gandurile stinghere cand sunt exprimate stingheresc. why can’t you be me? because then I’d be you... Reflectii caniculare intre reflexii neclare. Cand va avea cfr-ul ferestrele curate? Cand Romania de afara le va merita. Bucuresti. No more sleeping with ghosts. Oras in care nu ma bucur decat cand ajung sau cand plec. Taxi vs troleu. Intotdeauna esti obligat sa iei o decizie ca sa mergi mai departe. Metrou. Cum ar fi sa traim doar in subteran. Macar un an intr-o viata. waiting for you. without you I'm nothing. Cersetori. Florari. Obor. Colentina. Prieteni. Putini dar buni. Black market music.

Alt tren. Alt drum. Alte ore sacadate. Pagini de viata, pagini de lectura. Tulcea. O gara fluviala intr-un port fluvial. Sau invers. Salupe pe Dunare. Nimic nu se compara. Capat de tara. There’s no reflection of myself. Daca ma trezesc la timp vad rasaritul cu cateva secunde inaintea oricui din tara asta. Sf. Gheorghe. Nu-i mai mare decat un sat. Satul Filmului. I wanna be, I wanna be your movie... Pentru ca are blocuri si bancomat ii zice oras. Un festival il pune pe harta. Urmasii lipovenilor il intretin. Ma intorc, dupa 5 ani. La fel de anonim. La fel de curios. E acolo un loc unde iti e permis sa privesti rutina infinita drept in inima. Confluenta apelor induce consecventa. Mecanica fluidelor. E maret. E frumos. Asta inseamna sa te scalzi in doua ape. In anumite conditii se spune ca te poti emotiona si refuza sa mai pleci. Dar nu mai spuneti nimanui. Salbaticul din mine v-o cere. watch this movie on your eyelids.

Narcoleptic

This is it. Ai facut tot ce depindea de tine. Chiar si cand stiai ca nu depindea nimic de tine. Sterge-ti zambetul ala sfidator. Nu te prinde. Uita-te la tine... Atat de debusolat... Fara sa stii incotro sa apuci, incotro sa cazi mai bine. Ce idiot. Niciodata nu cazi. Esti prea impietrit pentru asta.

De ce te lasi atat de afectat? Inceteaza sa-ti mai plangi de mila.. Alatura-te mascaradei. Nimeni nu e ceea ce pare. Nimeni nu e ceea … La ce te asteptai, serios acum? Pelerina si spada? Doar atat? Fara masti? Fara oglinzi inselatoare? Fara picaturi de sange si falduri de catifea groasa cat o plapuma de plumb?

Asculta muzica ambientului. Ii simti gravitatea? Nimeni nu baga de seama asta... Toti o iau de-a gata. Toti asculta versurile. Citesc povestea. Dar e ca o coloana sonora pentru o scena dramatica. De asta nimeni nu vorbeste. E tacerea dinaintea crimei. Fiecare-si tine rasuflarea: tu, eu, mortul, spectatorii.

De ce continui sa negi asta? E doar vina ta... Asuma-ti-o sau ramai legat pana la primavara. Ai facut-o, asta e. Nu mai e loc de dat inapoi. Ai luat viata cuiva si... recunoaste ca te-ai simtit bine. Chiar daca n-ai prea avut de ales. Toti suntem sclavii alegerilor noastre dar unii invatam sa traim cu ele. Le adoptam, oricat de anacronice si antisociale se dovedesc. Le crestem la san pana devin cu adevarat monstruoase. Parinti de sacrificiu, asta suntem.

Si pe cine ai ucis, pana la urma? Pe-un simpatizant al unor vechi idealisme? Ultimul odor al dinastiei vorbelor incet rostite... Ce insemna el pentru tine dincolo de o oglinda enervanta? Un gramofon de soapte toante si scanceli scrasnite, relicva putreda a unei vieti acum decrepite ce inca pare a te intimida in mod inexplicabil. Sterge-l din istoric asa cum stergi o mahmureala inedita. E un secret pe cale sa fie impartasit neantului. Lasa-l sa doarma alaturi de fantomele ce nu l-au putut salva.

Hei, eram prin zona si...

Sa enumeram un pic zonele prin care ne plimbam de-a lungul vietii.

friendzone. o stii prea bine. ai fost de-atatea ori in ea. e portiunea dintre barierele de cale ferata. nu poti merge mai departe dar nici nu te poti intoarce fara sa iei urme de vopsea. cu alte cuvinte, it’s a fucking trap! la fel de adevarat e insa ca unii romantici adora sa-si vare capul in lat. sunt ca niste masochisti emotionali, perversi incapabili sa rupa cercul vicios al infatuarilor sentimentale nepotrivite. si, probabil, adora trenurile.

blind zone. asta-i cel putin la fel de captivanta si excitanta ca friendzona insa din ratiuni diferite. aflat in ea esti orbit de sentimentele proprii, absorbit de gustul propriei iubiri. esti constient de efectul nociv dar iti place dependenta. mai mult, stii ca e doar o faza intermediara din care inca nu se observa exit-urile. practic, esti un condamnat legat la ochi ascultand suieratul trenului. dar realitatea e insasi miza iar iesirile sunt doar doua: fie se ridica bariera fie te calca trenul.

duty-free zone. iesirea de urgenta. ai scapat de un carambol emotional sacrificand sau adoptand principii si instaurand starea de necesitate fizica. e ca la supermarket: intri, umpli cosul, platesti in tigari sau ciocolata si pleci. toata lumea fericita multumita. compromisul perfect prin incredibil de avantajosul raport pret/calitate a serviciilor. stim bine ce gust au lucrurile dupa granita. si cat sunt de efemere.

endzone. daca ai intrat aici esti, cu alte cuvinte, in zona tinta. nu mai ai de facut decat sa “inscrii” un touchdown. chiar si acum insa e nevoie de maiestrie: nu vrei sa pari nici nesigur, va reflecta negativ in analiza de dupa, nici prea hotarat, caci va transmite semnale de panica.

green zone. zona de siguranta afectiva. atata vreme cat respecti regulamentul interior si nu cauti aventuri in afara ei totul e in regula. vizitele regulate la comandament sunt indicate insa nu se recomanda impunerea de idei “eficiente” de modernizare a birocratiei. cu alte cuvinte, nu te da mai destept decat e nevoie...

danger zone. asta te asteapta cand iesi din greenzone. campuri minate cu intrebari, capcane sentimentale, suspiciuni de fraternizari ilicite, defetism relational, spionaj amical, si nu in ultimul rand lunetisti sacaitori gata sa-ti ia capul la tinta cu doze de bere sau sms-uri cheie.

DMZ. zona demilitarizata e locul acela in care ajung cei care “trec peste”. no more bullshit, no more pain, acceptarea noului status-quo si renuntarea la orice sentimente negative sau dorinte criminale. un parc pentru adulti flexati unde poti servi coffee to go si rememora detasat momentele funny dintr-un alt film. unul bun dar ceva mai vechi..

deathzone. locul rezervat celor al caror nume l-ai uitat. nu exista cruci deci nu-i mai poti reidentifica sau vizita la anumite intervale. daca banuiesti ca te afli acolo si tu... bucura-te de liniste. cineva s-a straduit din plin sa te ingroape..

A doua lege a termodinamicii sociale

"Intr-un sistem de relatii inter-umane nu exista nici o legatura directa sau de proportionalitate intre masura lucrului mecanic depus si cantitatea de caldura receptata."

si totusi, suntem inclinati sa credem diferit... nu putem scapa de gandul ca, daca periem indeajuns marginile, lucrurile se vor incalzi. sau, din contra, daca manifestam o apatie bolnavicioasa, ele vor ingheta implicit. ca e de ajuns o miscare uniforma si unidirectionala plus o presiune psihologica constant aplicata pentru a se genera un raspuns caloric convenabil. si e atat de frustrant cand nimic nu se intampla pe fir logic mai ales ca suntem convinsi ca am actionat ca la carte. dar singura problema e aceea ca aplicam regulile fixate unei lumi fizice palpabile in chestiuni cu totul si cu totul imateriale. de ce? o proasta intelegere a cauzalitatii si o incredere oarba in pozitivitate ca element al succesului? poate si un dram de superstitie medievala? deh, rodul educatiei corecte a omului.

esti invatat de mic ca daca se depune suficient de mult efort, totul se poate materializa intr-un rezultat concret, in ceva palpabil. totul tine de pricepere, noroc si timing. nu te gandesti vreo clipa ca ideea se aplica foarte putin in cazul relatiilor cu semenii. ca totul e un haos organic care nu poate fi explicat nici statistic. ba mai apare si impresia ca exista o anumita ordine naturala a lucrurilor, ca o justitie divina care functioneaza pe principiul reciprocitatii sociale si a bonificatiilor? faci lucruri bune, primesti lucruri bune, faci lucruri rele, te ia dracu’? de ce ti-ar spune cineva asta cand esti in plina crestere? doar un naiv ar crede ca lucrurile bune vin la cei ce le asteapta, ca ce-i al tau e pus deoparte, ca fiecare primeste ce merita, ori ca ne putem lasa pe mana ‘atractiei universale’ si tot ce ne dorim va orbita intr-un final spre usa noastra ca-ntr-un eden modern in care clickui si comanzi.

devii pragmatic cand aceiasi oameni care te invatau sa fii civilizat, ascultator, decent si altruist, impartind cu aproapele tau jumate din ce-ai in farfurie, vin mai tarziu sa-ti atraga atentia ca risti sa ramai nemancat. apoi, cand incepi sa pricepi singur ca lectiile vietii nu se predau la toata lumea din acelasi manual si ca fiecare individ are mai multi ‘tutori personali’ dispusi sa-l invete bunele manevre, incepi sa te prinzi cum stau lucrurile in bucataria lumii. dar oricat de bine te-ai descurca in taiat feliute mai mari sau mai mici si tras maslina-n scobitoare afli mult prea tarziu ca impresia artistica e o tarfa si tot ce conteaza e doar care mananca primul. atunci, exact aceeasi oameni, plus inca o duzina de fosti fraieri ca tine, intorc manualul invers si-ti demonstreaza cum de fapt ‘it’s a jungle out there, eat or be eaten’. Ori mananca primul ca sa fii bine mancat.

deci tu, expert pragmatic bine-instruit in lucruri mecanice, incepi sa aplici formula ecuatiei calorice celor din jurul tau iar cand rezultatele obtinute contrazic si cele mai optimiste speculatii n-ai decat sa-ti pui mainile-n cap si sa te resemnezi. Pentru ca fara scanteia din ochii persoanelor vizate nu poti avea caldura dorita. si pentru asta e nevoie de mai mult decat efortul obisnuit al unui cunoscator al focului. trebuie sa se petreaca o intalnire de vointe in exact acele conditii optime pe care le influenteaza un numar fix de fluturasi calcati intr-o plimbare nevinovata printr-un parc pustiu. o configuratie de aur nascuta demult, cand lucrurile erau mai simple, oamenii mai sinceri iar vietile noastre nu atat de complicate.

prima lege

I have two shadows

Si eu, ca fiecare om, am doua umbre: una care se rasfrange asupra lumii in care traiesc, alta care se intinde peste sufletul ce ma locuieste. Cele doua umbre sunt in permanent conflict una cu cealalta dar niciodata nu ajung efectiv sa se-ntalneasca. Locul lor de batalie sunt eu insumi, cu trupul alternand intre o stare de ofensiva la baioneta sau una de zona proaspat demilitarizata, ambele clar delimitate cu sirma ghimpata.

Uneori umbra interioara e prea slaba iar sufletul si inima imi sunt astfel usurate. In asemenea momente arunc insa o umbra intensa peste lumea inconjuratoare si toti ma admira. Alteori insa ambele umbre sunt de forte egale iar conflictul lor imi sfasie deopotriva sufletul purtator cat si lumea din jur. Astfel de umbre sunt atat de virulente incat pot sa devoreze efectiv un om.

Uneori raportul e exact invers: s-a concentrat atat de multa intuneric in interior incat umbra e gata sa ma absoarba. In acelasi timp lipsa de interes pentru lumea inconjuratoare m-a evaporat de orice urma din umbra externa, devenind aproape invizibil pentru societate. La capatul opus e cazul in care aproape m-am eliberat de orice fel de umbra, interioara sau exterioara. Conflictul lor e pe cale sa se stinga, intocmai ca un soare gol. Sun ca un pustnic, retras din lumea inconjuratoare, cu sufletul zen, inima relaxata si complet decorporalizat din societate.

Acestea sunt, aproape toate, cazuri in care umbrele sau eu am castigat, intr-un fel sau altul. Ultima situatie, a cincea, e cea a echilibrului fragil in care umbrele - interioara si exteriora - sunt controlate. E un armistitiu temporar, rupt doar de limitarile biologice ale propriului trup. In final, cand insusi acest teren de lupta s-a dezintegrat, umbra interioara este eliberata si astfel se poata intinde linistita peste sora ei exterioara, imbratisate intr-un somn de veci.

Everybody is somebody's fool

Stiu sau banuiesc ce cred unii dintre voi... Unii mi-ati spus-o in fata, altii ati tinut-o pentru voi.. N-are a face. Suntem indreptatiti la propriile noastre opinii. Dar ce va face sa credeti ca sunteti mai buni cu ceva decat mine? Mai putini fraieri... Ati stat vreodata sa va ganditi daca nu cumva atitudinea mea e asumata? Daca nu cumva sunt constient de o anumita naivitate in modul in care privesc si abordez lucrurile? Daca e doar felul in care aleg sa las viata sa ma surpinda? N-o sa ma schimb doar ca sa va linistesc sufletele... Sa aveti voi inima impacata. Nu e vorba de voi. E vorba de mine. Fac lucrurile in concordanta cu propriul meu cod valoric iar daca, uneori, ele nu se finalizeaza intr-un mod pozitiv nu e pierderea nimanui. Nici macar a mea.

Ar trebui sa stiti pana acum ca ce valorizez eu in viata e mai mult decat rezultatele finale. E o serie de experiente. Nu sunt o fiinta curajoasa si nu cred ca las impresia asta. Ma tem de esecuri la fel ca oricine altcineva. Nu-mi stabilesc teluri si nu-mi asum riscuri - decat foarte rar - intrucat asta ar presupune planuri delicate si firea mea din ce in ce mai pesimista cuplata cu experientele deloc incurajatoare nu-mi ofera prea multa motivatie pentru asta. Ceea ce fac, fac uneori din entuziasm, provocare, curiozitate sau prin renuntare in fata propriei nechibzuinte. 'Taking a shot' poate fi la fel de bine si o alegere negativa ca si una de espectativa. Ambele pot fi la fel de gresite, nu trebuie sa fie conjugate intotdeauna unui principiu activ.

Admir oamenii pragmatici si bine organizati care-si pot duce planurile la bun sfarsit. Nu sunt intotdeauna de acord cu metodele lor, ce-i drept, dar nici nu intervin ca sa-mi impun propriile mele convingeri - care pot fi, desigur, la fel de gresite... Astept rezultatul. Nu cer decat acelasi lucru. Iar in cazul meu deseori rezultatul nu tine de implinirea unui scop - desi el exista - ci de trairea si savurarea experientei. In cele mai multe cazuri lupt impotriva sanselor pentru ca e cel putin la fel de greu sa fii surprins de rezultat. Nu inseamna ca sunt naiv, fraier sau rupt de realitate ci chiar foarte constient si alert, absorbind tot ce mi se intapmla cu aviditatea unui fumator de narghilea. Imi ofera ocazia sa reflectez, sa-mi decantez starile, sa apreciez oamenii si lumea din care fac ei parte. Sa-i sondez ca pe niste fiinte complexe si bizare ce sunt, inregistrand reactiile lor la stimulii pe care-i aduc intre noi. Sunt, oricat de clinic ar suna, un colectionar de momente curate, unicate.

Drogul meu e viata, buna sau rea, cum o fi si chiar daca nu-mi ofera placere tot imi ofera ceva. De ce si-ar dori cineva sa ma lipseasca de portia mea din bucuria sau tristeatea globala? De ce ar vrea cineva sa-mi calc “judecata cea buna” pentru a fi mai putin vulnerabil? Inima mea e in locul potrivit si pe baza ei iau deciziile pe care le iau. Da, uneori nu sunt cele mai fericite dar nu le-am regretat niciodata. Sigur, rezultatele puteau sa ma scuteasca de anumite dezamagiri - personale ori profesionale, proprii sau exterioare mie - dar, tragand linie, toate au avut o anumita substantialitate. Au fost reale! Au avut sens! Indiferent daca la ora aceea l-am perceput sau nu. Uneori propriile emotii sunt blocaje in calea filtrului rational al memoriei. Alteori sunt chiar suspensia animata care le capteaza pe veci. De asta mi-e imposibil sa urasc ceva sau pe cineva mai mult de 5 minute sau pot aprecia ceva sau pe cineva tot restul vietii. Asta nu ma face o persoana buna. De fapt sunt chiar opusul. Dispretuiesc in egala masura si las foarte greu si putini oameni sa treaca de anumite bariere. Dar le ofer si eu aceeasi intimitate. Iar daca dezamagirile merg in ambele sensuri pe autostrada asta a comunicarii personale, pai, nu vreau decat un lucru sa spun: nu caut oameni care sa-mi ofere raspunsuri, doar parteneri in pus aceleasi intrebari.

Statusul saptamanii: Idle

Today is a good day for science. Abia ce-am aflat ca Voyager 1 e gata sa iasa din sistemul nostru solar. Cine stie, poate a si iesit. Nu e ca si cand ar fi un marcaj de no man’s land pe-acolo. Afara de … lipsa efectiva a oamenilor. 18 miliarde de km distanta. Tre’ sa fie al naibii de multa singuratate acolo... chiar si pentru un obiect. In fine, azi la masa cu ai mei -ziua soramii- ma simteam cam la 18 miliarde de km de ei... that's not a nice thing to say, right?

***
Terminat ultimul sezon Californication saptamana asta... uneori nu pricep rostul anumitor obscenitati. Dar citesc God Hates Us All de Hank Moody... se cheama aprofundare. Merge de minune impreuna cu Insula doctorului Moreau a lui Wells. Una in format electronic cealalta pe hartie. Make the best of two worlds.


Cineva m-a intrebat acum o saptamana daca nu traim deja “o minunata lume noua”. Am infirmat in mod vehement. Lumea aia e prea fuckedup ca sa nu se observe. Apoi am inceput sa ma uit la The Trap - What happened to our dreams of freedom. S-ar putea sa fim deja pana la glezne intr-o distopie doar ca ne miscam atat de aproape de sol incat n-avem cum sa privim imaginea de ansamblu.


Cea mai misto carte citita in ultimele 6 luni e una de Roger Scruton despre “Cultura moderna”. Era o chestie acolo care a ramas cu mine: ..“suntem liberi doar sa renuntam la libertatea noastra”...
Tot de-acolo am inteles ca “alunerea constanta in cliseu ca si teama permanenta de el sunt semne ale unei culturi inalte intrate in declin.”


Recomand descoperirea si folosirea podcasturilor. Saptamanal ascult cate unul, pe tema mea preferata - literatura SF&F. Sursa principala e Geek’s Guide to the Galaxy dar fara indoiala ca orice domeniu are posturi audio interesante. Ma salveaza de timpi morti cand pedalez... Incerc sa fiu consecvent regulii “nu-ti irosi timpul, e pretios”. Merge deocamdata ok. La fel si “nu-ti vinde sufletul, inchiriaza-l.”


Revelatia saptamanii: fiecare femeie are cate-o eticheta muzicala. You can hear it in the distance, as she walks alone...

Statusul saptamanii: Idle.

Am gasit asta... e mai buna decat originalul. Miles Kane, y u no make more last shadow puppets?

Are you hipster enough for this?

Emotionally damaged for dummies

a fi damblagit emotional e identic cu a avea o ciorna goala-n word cu titlul damblagit emotional. ca asta in care scriu acum. o tii cateva luni bune si nu esti in stare sa pui doua vorbe-n ea. la fel e si damblagitul emotional. o ciorna goala in care sentimentele nu mai sunt capabile sa dea o forma carnoasa dialogului conventional. o pagina alba in care nimeni nu mai poate citi nimic decat, eventual, titlul ingrosat. “damblagit emotional”. accidentat in miezul sinelui tau. temporar lipsit de cerneala-n obraji sau partial analfabetizat. tablita de ceara alb-galbuie, lipicios-bolnavicioasa, pe care nici o palma calda nu mai poate scrijeli o istorie comuna... dar ce s-ar mai putea scrie intr-o ciorna ca asta cand insusi izvorul cuvintelor a secat. muza si-a facut bagajele si a plecat fara sa priveasca in urma, luand cu ea si dictionarul vostru biling. writer’s block de o alta factura. din fericire sufletul e echipat cu circuite de redundanta emotionala fiind astfel rebutabil. ce sa-i faci, mecanism de autoconservare si propagare a iubirii de gen si specie. doar in cazuri extreme se poate incerca un by-pas, exportand efluviul sentimental catre medii noi de propagare. medii mai soft. ca pagina de word, spre exemplu...

A life worth living

Cele trei lucruri care fac viata sa merite a fi traita sunt somnul matinal, cafeaua de dupa-amiaza, aspru-aromata si musai de la espressor si conversatiile la ore tarzii din noapte cand limba-i sloboda, mintea usor amortita iar principiile isi testeaza limitele.

De ce? Toate trei sunt savurate in mod deplin constient.

Timperfect

Exista oare un timp perfect ales pentru ceva? Un moment precis de confluenta in care hazardul si predestinarea sa se completeze reciproc intr-o situatie perfecta? Am dubii ca asa ceva se poate intampla. Si totusi n-am incetat vreodata sa ratez sau sa aman repetat oportunitati cu scuza “nu e momentul potrivit.”

Cred ca, intr-un final, momentul potrivit e acela in care iei efectiv o decizie. El nu exista dinainte si nici nu te asteapta undeva pe linia vietii. Se cristalizeaza instantaneu ca marcaj temporal pentru o hotarare personala. Privind in urma il poti identifica cu exactitate ca “acesta fiind momentul in care a pornit totul”. Sigur, consecintele pot fi mai mult sau mai putin placute, dar de aici nu poti specula ca daca mai asteptai o ora, o zi, o saptamana, rezultatele ar fi fost altele. Timpul potrivit sau perfect ales apare astfel doar privit retroactiv.

Pacatul nostru e ca ne-am apucat sa masuram, clasificam, eficientizam timpul. Sa-i acordam diverse grade de importanta, atribute si epitete, sa-l personalizam, sa ni-l apropriem, cand el nu-i decat o idee abstracta prin care sa ne tinem sub observatie propria efemeritate. Noi nu intarziem ci “pierdem notiunea timpului”, nu ajungem mai devreme ci “am avut timpul de partea noastra”, nu pierim ci, pus si simplu, “timpul ni s-a terminat”. La fel, avem parte de timpuri extraordinare, nesemnificative sau pur si simplu jalnice. Iar intotdeauna pe timpul meu era 'mai altfel' decat pe timpul tau.

Ne-am pus asadar in slujba timpului si l-am lasat sa preia fraiele existentei noastre. In loc sa-l folosim doar ca unitate de masura a propriei istorii, ne bizuim pe el ca sa ne punem la indoiala propriile actiuni. Ca si cand ar fi un sfetnic bun care ne poate garanta justetea hotararilor noastre de moment ori cu care vom imparti raspunderea pentru erorile comise. E ridicol. Suntem proprii nostri stapani. Noi le rezolvam pe toate chiar daca ne place sa spunem ca “timpul le rezolva pe toate”. Timpul e doar martorul mut al propiilor noastre reusite. Sau insuccese, dupa caz.

Perfectiunea nu e caracteristica nici timpului. Perfectiunea e un mod euforic si exclusivist de a considera lucrurile, inclusiv timpul. E un fel de a face pace cu tine insuti admitand ca, in ceea ce te priveste, mai bine de atat lucrurile nu au nevoie sa fie. Nu trebuie cautat un consens general asupra a ce poate fi perfect sau in ce fel. Consensul e doar personal... intre tine si constiinta ta.

Drept urmare, timpul perfect potrivit e cel in care tu decizi ca e momentul sa faci ceva pentru tine. E un act de curaj. Ca o zbatere de aripi peste o culme sau peste marginea unei prapastii. Indiferent daca te inalti spre cer sau te prabusesti in adancurile propriilor temeri si deziluzii, nimeni nu va putea spune ca zborul tau nu a fost ceva absolut unic. E pana la urma un risc asumat pentru o sansa incerta.