28 decembrie 2012

One tragedy too much

am iubit cuvintele... cel puţin pentru o vreme... până când am citit undeva că e o reală tragedie să iubeşti cuvintele mai mult decât femeia care te-a inspirat ca să le scrii... de-atunci încerc să le iubesc cât mai puţin.. din ce în ce mai puţin... tot mai puţin... dragostea mea pentru ele scade în aceeaşi măsură în care şi dragostea mea pentru femeia care le-a inspirat s-a mai diluat... adevărul e... că nu mai vreau să fiu responsabil pentru alte tragedii...

curând o să ajung să nu mai simt nimic pentru cuvintele mele... iar asta nu ar fi chiar o tragedie căci va însemna că încă voi mai simţi ceva pentru femeia care mi le-a omorât... şi-o voi putea ierta...

aşa că, iată-mă din nou, aruncând sec în eter cuvinte pompoase ca dragoste şi tragedie, privindu-le cum îngheaţă stinghere şi cad pe podea ca nişte ţurţuri grei şi incolori ce se sparg în mii de cioburi lucitoare care nu fac nici un rău, nimănui... no more tragedy...




24 decembrie 2012

22 decembrie 2012

Hei joben, cu monoclu erai mai şic


Dupa ce in toamna am ratat Ziua Portilor Deschise la Fabrica de Bere Timisoreana, ocazie cu care sute de oameni au facut un tur al fabricii vechi de 3 secole, aseara am facut un efort sa ajung la inaugurarea Curtii Berarilor “La Fabrica”, in fapt redeschiderea restaurantului bine-cunoscut si mult-frecventat inca din anii de liceu si studentie. Fosta crasma de pe Stefan cel Mare s-a renovat frumos, arata mai mult a han sau pub autohton abia infiintat, mobilat si decorat in ton cu locul, cu bar pe masura, hangite sprintene si spatiu suficient pentru 200 de oameni. Dress code-ul a fost, se pare, jobenul insa cum nimeni nu si-a adus au avut organizatorii vreo 100 de bucati. Au prins bine pentru ca se anunta recital Mircea Baniciu mai tarziu.

Fiind o seara speciala nu se putea sa ne tratam cu fineturi doar gurile. Incanto Quartetto ne-a incantat auzul cu valsuri iar doua cupluri de balerini de la Opera s-au unduit printre noi ca sa ne provoace la dans. Din fericire imi uitasem fracul acasa asa ca n-am dat join si am evitat sa ma fac de ras. Punctul de maxim interes a fost concertul lui Baniciu care a sunat tare bine, artistul adunand in jurul lui oameni cu pofta de cantat si aplaudat. A fost misto, omul a glumit cu noi si ne-a servit cele mai dragi piese: Canarul, Scrisoare de bun-ramas, Esarfa in dar, Nunta, Mica tiganiada, Andri Popa, a raspuns la bis si probabil ca ar mai fi ramas cu noi mult timp daca nu se incheia programul.

Aseara locul a fost super-plin iar atmosfera ca de nunta ne-a prins repede. Intotdeauna am fost de parere ca la Fabrica se mananca si se bea bine iar lucrul asta nu s-a schimbat. Bere mai proaspata ca la km 0 nu poti gasi. Asa ca in compania bloggerilor Ovi, Titza, Anca si Oana, a oamenilor din presa scrisa si a celorlalti musterii care-au trecut poarta Fabricii, am ridicat de mai multe ori halba de nefiltrata (sau de nepasteurizata) in cinstea Printului Eugeniu de Savoya, fie-i tarana usoara, care dupa ce i-a invins pe turci a luat o foarte inteleapta hotarare in 1718, lucru pentru care-i suntem pe veci recunoscatori, si anume sa faca prima fabrica de bere din viitoarea Romanie la Timisoara. Amin!







In incheiere, ca iubitor de bere sunt inclinat sa declar anul 2012 ca fiind anul berii in Timisoara. Doua Curti ale Berarilor intr-un singur an? Mai rar asa noroc pe noi... Am o singura strangere de inima si anume cea legata de servirea clientilor. Eu sper din tot sufletul ca sprinteneala chelnerilor sa nu dispara fara urme in fata clientului platitor, asa cum s-a intamplat in vara la Curtea Berarilor din centrul orasului unde asteptai doua ore dupa mancare... Poate acum, avand doua locatii, lucrurile vor intra in fagasul normal, civilizat. Ca ar fi pacat de tot efortul depus. In fine, de verificat in lunile ce urmeaza! Hai noroc si la multi ani.

10 decembrie 2012

Colectionarul de John Fowles

Desi am luat cunostinta cu John Fowles acum cativa ani cand am citit Magicianul - experienta pe care am s-o tin minte toata viata, asimiland-o cu o expeditie in jungla ecuatoriala in cautarea Arcei Pierdute - abia dupa Colectionarul am putut sa-l urc pe autor din cercul celor respectati in cercul celor preferati. Mai putin voluminos si mai accesibil unei lecturi rapide, romanul de debut al lui Fowles m-a surprins prin forta imaginativa si armele de seductie narativa cu care-si impresoara cititorul. Colectionarul e genul acela de carte care arunca un carlig otelit direct in pleoapa superioara tinand-o deschisa pana ce termini de citit. Rareori intalnesti asemenea romane si rareori ai parte de asemenea experiente - care nu sunt musai sa se petreaca la fiecare om cu aceleasi carti - incat pe durata lecturii toate simturile iti sunt in alerta iar concentrarea atinge cotele maxime. Practic sorbi fiecare pagina, fiecare rand, fiecare vorba, si-o stochezi in mintea proprie, filtrand-o si contextualizand-o in raport cu propriile tale experiente pana ce esenta ei se intrepatrunde cu propria ta esenta.

Povestea e relativ simpla, avand de-a face cu un barbat care rapeste o femeie fiind convins ca acesta e singurul mod de a fi impreuna cu ea. Un caz clasic de obsesie amoroasa cu final nedeslusit. Explicatia sta in caracterul barbatului: un singuratic alienat de conditie modesta si educatie mediocra, blazat si fara preocupari reale afara de o pasiune mostenita pentru colectionat fluturi. Un maniac al insectarelor. Un singur lucru il mai preocupa si anume o studenta la arte pe nume Miranda, cu totul din alta liga, frumoasa, desteapta, cultivata, delicata, si pe care tipul e convins ca o iubeste. Fiind insa complexat si las se multumeste s-o stalkuiasca ocazional ca pe-o creatura fantastica. Abia in momentul in care castiga o suma imensa la loterie barbatul decide sa actioneze planuind in amanunt rapirea ei.

Complexitatea cartii se regaseste in felul in care abordeaza intriga, prezentand intamplarile intr-un mod personal, filtrate prin punctul de vedere al fiecaruia din cele doua personaje. Relatate subiectiv, intamplarile sunt mult mai sincere si angajante decat daca ar fi fost prezentate de un narator impartial si atotstiutor. Cartea e astfel “rupta” in doua parti, prima deruland actiunea asa cum o percepe colectionarul iar a doua reluand firul povestii din perspectiva Mirandei via un jurnal scris in captivitate. Rezulta astfel o imagine suprinzator de clara a momentelor petrecute de acest “cuplu” fortat de imprejurari. Exista si o a treia parte, mai scurta, care continua actiunea din momentul in care jurnalul Mirandei se opreste si care reprezinta deznodamantul povestii. 

Colectionarul e unul din putinele romane in care am simtit ca personajele prezente ar putea avea o viata a lor, ar putea exista in realitate. E un remarcabil dublu studiu de personaj. Initial il descoperi pe Frederick Clegg, fost functionar marunt imbogatit peste noapte dar care nu are alta ambitie afara de a-si asigura obiectul dorintei pentru tot restul vietii. E metodic, politicos, atent, insa gol de orice fel de empatie. Interesul lui e strict de observator, satisfactia lui e in posesia asexuala. O fura pe Miranda si-o aseaza intr-o colivie subterana, ii asigura tot confortul de care are nevoie, ii satisface orice dorinta, oricat de extravaganta ar fi insa nu-i ofera libertatea. Iar Miranda e tocmai genul de specie rara care se usuca in captivitate, avand nevoie de lumina, aer si oameni interesanti in jurul ei pentru a trai.

Initial F. Clegg nu pare cu adevarat detestabil in ciuda faptului ca lipseste de libertate o fiinta umana. Grija pe care o afiseaza si justificarile pe care le ofera dau impresia unui tip nefericit si naiv care a facut un gest extrem pentru a-si schimba ceva in viata. Abia cand privesti lucrurile din perspectiva victimei descoperi cat de inuman e in realitate acel barbat, cat de “caliban” poate fi pentru un suflet atat de senin si gingas ca cel al Mirandei. Iar relatarile lor distincte asupra celor petrecute intre ei creioneaza doua portrete extrem de vii si doua ferestre spre doua lumi atat de diferite.

Clegg o rapeste pe Miranda pentru ca astfel, in ignoranta lui, spera ca in timp ea se va indragosti de el si va uita ca a fost rapita.. Amagind-o cu promisiunea ca o va elibera intr-o luna ii castiga docilitatea si o minima prietenie. Barbatul incearca s-o traga astfel in lumea lui sufocanta si ingusta, s-o convinga ca existenta poate avea insemnatate si din postura de bibelou lustruit, de femeie iubita declarativ, protejata prin restrangerea libertatii de actiune si rasfatata cu implinirea oricaror dorinte materiale. Miranda la randul ei se convinge repede de limitarile custodelui ei si incearca sa-l lumineze intelectual, deschizandu-i ochii catre cultura si arta. Ii da carti sa citeasca, ii explica concepte filozofice, ii recomanda poezii, tablouri, in speranta ca astfel il va scoate din placiditate si-l va face sa vada greseala pe care e gata s-o comita. Amandoua demersurile sunt destinate esecului, cele doua caractere fiind incapabile sa-si schimba natura. 

Intr-un fel, pe langa ideea de cautare a identitatii (Clegg prin iubirea fata de Miranda, Miranda prin pastrarea luciditatii si rememorarea momentelor esentiale din viata ei), romanul lui Fowles pune in discutie si ideea de putere, in sensul ca fortei brute, fizice a barbatului ii este opusa indaratnicia morala, spirituala a femeii, speranta ei oarba intr-o dreptate finala... Dar finalul romanului e unul realist si curajos, desi intr-o masura destul de previzibil, incredintandu-ne ca ceea ce initial fusese o greseala naiva culminata intr-un act de cruzime era in realitate doar perioada de incubatie a unui veritabil spirit al raului.

06 decembrie 2012

05 decembrie 2012

Un-friend zone

Potrivit legii reciprocitatii pentru fiecare friendzone inventata ar trebui sa existe si un loc construit in oglinda cu rol de un-friend zone. Acolo sa-ti depozitezi dezprietenitii de pe retele sociale, stalkerii banati din messenger, haterii de pe twitter, greselile de-o noapte de care nu-ti amintesti decat atunci cand esti foarte beat si aproape de a le repeta, dusmanii inofensivi de la locul de munca sau amicii din copilarie care n-au tinut pasul cu tine in urcusul scarii sociale si de care acum te rusinezi ca-i cunosti. Pe scurt, acele fiinte pe care ai prefera sa le uiti dar ceva in sinul tau parca nu te lasa, o constiinta sau ceva asemanator, habar n-am. Asa ca-i tii pe toti gramada intr-un ungher al memoriei, ca intr-un trashbin pe care nu-l golesti niciodata. Insa daca pe fratii si surorile lor din friendzone ii tii acolo de dragi ce-ti sunt, sau, dupa alti teoreticieni, de prasila pana te simti gata sa-i duci la altar, pe-astia mai vitregi si mai urgisiti, ii lasi sa cada-n uitare si foarte rar ii mai reactivezi in forma de odinioara. Si asta doar asa, ca o curiozitate de colectionar, sa-i vezi cum se zbat in lumina ta smechera... 



04 decembrie 2012

Povesti de Craciun cu oameni caritabili


Vineri, 7 decembrie, ora 19, sunteti invitati in Cuib d'Arte la o poveste si-un vin fiert cu oameni faini si cu vorba aleasa ca Robert Şerban, Viorel Marineasa, Bogdan Munteanu, Tudor Creţu, Ana Puşcaşu, Daniela Raţiu şi Radu Pavel Gheo. Vi se propun "discuţii libere, miros de scorţişoară, reminescenţe ale copilăriei, expuneri personale de fapte bune şi delectări muzicale în spiritul sărbătorilor de iarnă" totul facand parte din Poveşti de suflet pentru suflet, un eveniment de natură caritabilă dedicat oamenilor străzii. Ideea e ca daca aveti obiecte de imbracaminte, incaltaminte sau alte lucruri ce pot fi donate unor homelessi, ori daca duceti dorul unei companii literar-artistice, sunteti asteptati de organizatori (Oana Cândea si colegii dansei) in Cuib. Sa intrati in atmosfera de Craciun cu sufletul (si dulapul) mai usor.

Evenimentul este realizat cu sprijinul firmelor Ciclop, Ebig si Studiofit.

30 noiembrie 2012

Ca printr-un caleidoscop crăpat

Am cunoscut odată un tip care obişnuia să privească lumea printr-un caleidoscop. Totul i se părea din cale-afară de colorat şi de viu, o splendoare de fragmente care-l ameţea atât de tare încât adormea zâmbind în fiecare seară. Oricât de cenuşie îi era povestea şi oricât de întunecat i se prefigura viitorul, atâta timp cât avea în faţa ochilor caleidoscopul totul era ok. La un moment dat însă şi-a îndreptat privirea spre-o femeie iar ceea ce-a văzut l-a tulburat într-o măsură. S-a trezit că multiplele ei maşti şi chipuri, toane şi figuri surâzătoare se potriveau exact în oglinzile interioare ale magicului obiectiv. Însă toată această aglomerare de portrete perfect înrămate, fiecare din ele suficient de clar pentru a constitui la rându-i un tablou expresiv -deşi minuscul şi efemer- îl zăpăceau. Şi-atunci a încercat să le ajusteze, rotind mecanismele interne ale caleidoscopului astfel încât să suprapună cât mai multe din imagini şi să compună femeia în forma ei completă şi perfectă. Însă, chiar când era pe cale să reuşească şi-o singură imagine mai trebuia subjugată ingeniozităţii sale pentru a-i revela Întregul în totalitatea lui secretă, resorturile interioare au cedat iar caleidoscopul a pleznit, împroşcând cu mici fragmente de oglinzi ochiul său cercetător. De-atunci, amicul ăsta al meu priveşte tipele un pic cam şui, cu-n ochi închis şi suspicios, iar lumea-l crede un ciudat. Dar el ştie mai bine cât de mult s-a apropiat şi-acum e doar prevăzător.




28 noiembrie 2012

Blogmeet cu degustare de macarons

Duminica trecuta, in cadrul intalnirii lunare a bogarilor timisoreni, s-au "infiltrat" in randul nostru niste chipuri noi: 3 oameni de la Caruselul Deliciilor, o afacere proaspata infiripata pe plan local cu scopul de promova si vinde niste delicii frantuzesti cunoscute sub numele de macarons. Sincer sa fiu n-aveam nici o idee ce insemnau acele macarons pana nu le-am vazut pe masa in fata mea. Fetele pareau sa fie deja la curent cu pestritele prajituri asa ca degustarea lor s-a terminat repede, intrerupta fiind doar de explicatiile Danei, sefa de carusel si cea careia i-a venit ideea sa le importe.


Din ce-am retinut sunt niste dulciuri de rang nobiliar, cu o vechime de 400 de ani si care vin intr-o multitudine de culori si arome (peste 30). In principal sunt facute din albus de ou, praf de migdale si zahar, asa incat, chiar de-ai vrea, nu poti manca prea multe dintr-o data. Merg de minune ca insotitoare de cafele, vinuri sau ceaiuri sau ca aranjamente decorative comestibile la petreceri sau evenimente sociale. Cei din Carrousel sunt in plin proces de popularizare a lor si intentioneaza sa le introduca prin cafenelele mai cu staif din oras.. Dar daca planuiti o petrecere de Craciun cu un like pe facebook ati putea sa castigati peste 100 de macarons dinastea de sa va tina de sarbatori.

Dintre blogari deja cateva fete si-au facut un cadou de macarons castigand concursul de cultura generala franceza in care ne-au atras musafirii nostri inediti, episod cu ocazia caruia am realizat ca nu e usor sa fii cult fara un google la indemana. Au fost vreo 40 de intrebari deloc simple, de la "scopul cu care a fost construit Tour Eiffel" pana la "ce firma de pantofi franceza are monopol pe talpa rosie", "cum se numesc vaporasele de pe Sena" sau "in ce tara s-a inventat croissantul". Evident ca subsemnatul s-a nimerit in echipa castigatoare (au fost 3 echipe) si astfel, printr-un efort colectiv pe care eram cat p-aci sa-l duc la pierzare, am pus si eu mana pe o cutie de bunatati dinastea.




alte poze aici.

14 noiembrie 2012

Ps-uri (XII)

Stii, ma intrebam oare cate zile mai avem pana sa incetam sa ne mai vorbim? Chestiunea asta obisnuia sa ma framante in fiecare noapte. Si in fiecare dimineata ma trezeam cu ea in cap, bizaindu-ma ca un bondar sacaitor: o fi astazi? Pentru ca, intr-o zi, tot avea sa se intample, de asta eram sigur si ti-am spus-o cel putin o data. Stiam pentru ca se intamplase absolut de fiecare data in momente similare. De-a lungul unei vieti un barbat are parte de 9 muze. Eu pierdusem deja 4. Ma temeam ca vei fi a cincea si incercam sa te avertizez. Pur si simplu, intr-o zi, eu voi spune ceva nepotrivit sau tu vei face ceva negandit, ori viceversa, si mirajul se va risipi. Pauza. Sunet alb. Nu ne vom rani cu buna stiinta dar, practic, nu vom fi capabili sa ne mai adapam constiintele din aceeasi oaza de onestitate. Jenati de claritatea faptului ca ne eram tot mai indiferenti si mai straini, vom amuti, ca doi fosti care intotdeauna s-au codit sa puna singura intrebare care mai putea schimba ceva: de ce-ar fi nevoie ca sa ramana ‘prieteni’? De uitare? Dar uitarea nu vine atunci cand te gandesti la ea... pur si simplu se intampla sa uiti. La fel si inspiratia... de aici tot paradoxul.

12 noiembrie 2012

Cum scapi de febra musculara?

Daca esti macar la fel de comod ca mine si nu mai apreciezi foloasele unei alergari pe racoare sau a unui meci de fotbal cu baietii poti sa te apuci linistit de un sport de sala cum e squashul.. Garantat sa-ti puna absolut toti muschii la treaba, inclusiv pe cei pe care nu credeai sa-i ai... Ieri am vizitat din nou Squash Club Timisoara, la invitatia amicala a lui Daniel Sima, si-am constatat ca daca vreau in continuare sa fac iesiri dinastea ar trebui sa ma apuc regulat de sportul asta pentru a evita doua consecinte nedorite:
- prima, sa nu mai fiu batut mar de adversari 
- doi, sa ma ridic din pat a doua zi fara senzatia de ace in spinare.

Dupa vreo 2 ore de jucat (cu intreruperi pentru odihna) am remarcat ca transpirasem vreo 2 litri de lichide - ce trebuiau imediat recuperati - insa ma simteam in forma excelenta. Dadusem 110% pe teren, imi aparasem sansele, iar daca m-as fi uitat la scor nu aveam cu ce ma mandri, dar asta nu imi afecta optimismul. Cred ca ceea ce-mi lipseste destul de mult zilele astea e o miscare fizica competitiva.. Cu ani in urma ma bagam in orice sport imi sarea in cale, chiar daca nu-l stapaneam.. acum, afara de darts nu mai joc nimic... Poate ar fi momentul sa-mi fac un orar de hobby-uri fizice. Ceva gen: luni ping-pong, marti niste baschet, miercuri ture pe bicicleta, joi inot, vineri dubstep si sambata alergat prin padure, squash sau mers pe sarma, ca e la moda.  Nu mult, cam o ora-doua din fiecare. Duminica ar fi de R&R si vazut filme... as putea trai cu asta.. Chiar mai sanatos decat o fac acum. 

In fine, la clubul din Str. Pestalozzi am aflat ca in weekendul viitor se tine un concurs local de squash, ca o etapa de calificare la finala Transilvania Open Squash de la Cluj din 24-25 noiembrie. Asa ca daca v-ati imprietenit cu sportul asta va puteti inscrie - gratuit - pana marti seara la Squash Club Timisoara. Eu probabil voi lua o pauza cateva zile pana-mi birui febra musculara... Ceva remedii?

07 noiembrie 2012

The wall

- What's with the wall between us?
- What wall?
- You don't see it?
- There is no wall to see...
- Well, I guess from your side it looks more like an abyss..

05 noiembrie 2012

Operatie pe cord deschis

Doctorii stiu cel mai bine: nu te poti opera pe tine decat in cazuri exceptionale, cand lipsesc maini mai competente. Pentru celelalte cazuri neprevazute - fie ele obisnuite, banale, fie cu totul senzationale - e indicat sa lasi o mana profesionista. Prin urmare, in iubirile imaginare, interventiile asupra inimii se realizeaza in felul urmator: iei mana ei in mana ta, asezi bisturiul in mana ei si cu mana ta marchezi x-ul pe piept. Apoi lasi mana ei pe pieptul tau si urmaresti distrat cum taisul incepe timid - dar precis - sa intre-n pielea ta. Prinzand gustul sangelui va capata curaj patrunzand in carne din ce in ce mai adanc. Pana cand, cordul fiind atins, lama nu va rezista tentatiei de a-l strapunge ca un ac de gamalie, pironindu-l astfel fara scapare. Asta se traduce in literatura romantica prin “a sari o bataie de inima”. Restul operatiei presupune o convalescenta curioasa prin saloane culturale sau spatii recreationale lipsite de importanta in care tu o urmezi cu bisturiul in piept pe ea intr-un halat putin patat de sange. Pe maneci. Iar la fiecare contact, voit sau nevoit, accidental sau prestabilit, lama va incasa orice mica atingere iar inima va mai scapa, astfel, inca o bataie. Iesirea din acest cerc vicios se poate face insa in doua moduri: fie cordul elimina bisturiul ca pe un obiect din ce in ce mai strain lui, pregatindu-se pentru alte operatii similare, fie il absoarbe, dobandind astfel imunitate la viitoarele interventii asupra sa. Indiferent de metoda, o urma insa va ramane. Din pacate.

04 noiembrie 2012

Articol despre nimic

E treaba complicata sa scrii un articol despre nimic. Nu poti pur si simplu sa te apuci sa spui ca te-ai trezit dimineata si n-ai facut nimic toata ziua iar apoi te-a prins noaptea cu senzatia ca esti un ratat bun de nimic. E ridicol. Superfluu. Trebuie sa depui un efort, sa te intrebi ce inseamna in realitate nimicul atat pentru tine cat si pentru ceilalti, dincolo de simplitatea lui cotidiana.

Spre exemplu, poti incepe prin a constata ca cea mai clara definire a nimicului e absenta ceva-ului. Ceea ce nu inseamna ca e mai putin influent, caci in lumea asta asemenea absente produc adesea efecte la fel de puternice ca o prezenta efectiva. Sa ne imaginam doar lumea in absenta luminii sau a aerului. Ori in lipsa gravitatiei. Ar fi imposibil de descris in termeni optimisti. Ar fi ceva de domeniul fantasticului.

Si totusi, inca de la ora de fizica aflam cum intreaga lume a fost creata, teoretic, din nimic. Un nimic atat de mic si de singur incat a fost declarat singularitate. Inspirat, ce sa spun. Momentul zero in istoria universului. Incercati numa sa scrieti despre acel nimic sa vedeti daca nu cumva, dintr-o data, prezenta lui devine palpabila. Sa mai amintesc si de reprezentarea nimicului cu cifra 0, inofensiva in operatii banale dar cu implicatii apocaliptice cand e asezata tam-nesam in fractii? Aparent nu poti discuta despre nimic fara sa-l opui unei infinitati.

Sa ne gandim apoi la religie si la cum ne spun preacredinciosii ca fara d-zeu suntem nimic. Oare inseamna ca alaturi de cel imaterial suntem “ceva”? Suntem "totul"? Dar despre nimicul ala din "nimic nu e ceea ce pare"? Oare se refera la lumea intreaga, asa cum ne apare ea prin simturile noastre, sau la o parte ascunsa a ei? Dar atunci ce ne este pusa la indoiala, calitatea receptorului sau interpretarea informatiei? Si cat de mult ne putem baza pe oricare din ele ca ne descrie "adevarul"?

Ne putem apleca chiar si asupra limbajului si a felului in care un “nimic” poate insemna mai mult decat o pagina de explicatii. Intreba-l doar pe cel de langa tine cand pare abatut daca “s-a intamplat ceva” sau “ce are?” si vei intelege greutatea unei vorbe atat de banale pusa in contextul potrivit. Nimicul poate fi astfel un raspuns, un refuz sau o eludare a raspunsului.

E ca si cum termenul asta e atat de cameleonic -sau de parazit- incat imprumuta energie si masa din imprejurarile in care se iveste, reusind sa treaca aproape neobservat si lasand o senzatie usor neplacuta de insatisfactie celor atinsi de prezenta sa. E ca o cortina neagra care mascheaza o firida in perete dar se asorteaza atat de bine cu intregul decor incat nu-ti da prin cap sa cauti dincolo de ea. Doar ca, uneori, cate-o pala de vand misca panza si-ti pune simturile in alerta... Oare chiar sa nu fie nimic?

03 noiembrie 2012

Nightclubber.ro prezinta: Music Forms, editia 1

Era o vreme cand Timisoara se considera capitala muzicii electronice din Romania iar asta in principal pentru ca aici existau doua evenimente majore: Anonim TM 48h si TMBase. Acum TMBase-ul e mort de doi ani si inlocuit cu 'distractiile' saptamanale din SetupTM iar Anonim TM se 'incapataneaza' sa mearga inainte cu radioul din fiecare marti si cateva evenimente de profil tinute prin cluburile timisorene. Asta e, timpurile se schimba, cluberii devin mai hipsteri sau mai "dansatori", manelistii nu vor sa piara, iar amatorii de muzica electronica par sa astepte un "revival".


Totusi, poate ca revenirea e mai aproape decat credem intrucat nightclubber.ro lanseaza proiectul MusicForms, concept care-si propune sa reuneasca sub aceeasi umbrela de festival doua genuri distincte din peisajul musicii electronice: drum & bass si techno. Nightclubber.ro nu e la prima nazbatie de genul asta, anul trecut au organizat un eveniment tematic (Aeroport Rave), tot de 2 zile, la aeroportul din Cal. Torontalului unde au participat 1500 de oameni.

Asadar, in doua zile consecutive de MusicForms (9-10 noiembrie), Centrul Regional de Afaceri Timisoara (CRAFT) va dudui de basii boxelor si ai seturilor prezentate de invitati. Vineri, in seara drum&bass, va mixa Benny Page, producator britanic foarte cunoscut si apreciat, urmat de un DJ din Finlanda, Fanu, care i-a remixat printre altii si pe Nine Inch Nails, si rezidentii AnonimTM, Leizaboy si Newgotti. Sambata, in seara techno se vor desfasura germanul Thomas Melchior, romanul Dan Andrei, de care n-am prea auzit dar se spune ca e "pe val", timisoreanul Zeefzeed si galateanul Charlie.

Tot sambata, dupa incheierea programului, se va intampla un afterparty in ARQA (V. Alecsandri nr 7). Cu invitati mult prea secreti pentru a-i pomeni aici! 


Pretul biletelor achizitionate in avans pana in 8 noiembrie va fi de 15 lei - seara Drum&Bass, 20 lei - seara Techno sau 30 lei pentru acces la ambele seri. Pretul la intrare va fi 20 de lei vineri, respectiv 25 sambata. Bilete se pot gasi in Van Graph Kfe din Piata Unirii. Pentru a fi la curent cu noutatile aruncati un ochi pe pagina de facebook.

31 octombrie 2012

Art vs. Science

Why does art exist? Who needs it? Indeed does anybody need it? These are questions asked not only by the poet, but also by anyone who appreciates art—or, in that current expression all too symptomatic of the twentieth-century relationship between art and its audience—the 'consumer'. In any case it is perfectly clear that the goal for all art—unless of course it is aimed at the 'consumer', like a saleable commodity—is to explain to the artist himself and to those around him what man lives for, what is the meaning of his existence. To explain to people the reason for their appearance on this planet; or if not to explain, at least to pose the question.
To start with the most general consideration, it is worth saying that the indisputably functional role of art lies in the idea of knowing, where the effect is expressed as shock, as catharsis. 
From the very moment when Eve ate the apple from the tree of knowledge, mankind was doomed to strive endlessly after the truth. First, as we know, Adam and Eve discovered they were naked. And they were ashamed. They were ashamed because they had understood; and then they set out on their way in the joy of knowing one another. That was the beginning of a journey that has no end.
One can understand how dramatic that moment was for those two souls, just emerged from the state of placid ignorance and thrown out into the vastness of the earth, hostile and inexplicable.
'With the sweat of thy brow shalt thou earn thy bread . . . ' So it was that man, 'nature's crown', arrived on the earth in order to know why it was that he had appeared or been sent. And with man's help the Creator comes to know himself. This progress has been given the name of evolution, and it is accompanied by the agonising process of human self-knowledge.

In a very real sense every individual experiences this process for himself as he comes to know life, himself, his aims. Of course each person uses the sum of knowledge accumulated by humanity, but all the same the experience of ethical, moral self-knowledge is the only aim in life for each person, and, subjectively, it is experienced each time as something new. Again and again man correlates himself with the world, racked with longing to acquire and become one with, the ideal which lies outside him, which he apprehends as some kind of intuitively sensed first principle. The unattainability of that becoming one, the inadequacy of his own I, is the perpetual source of man's dissatisfaction and pain.

And so art, like science, is a means of assimilating the world, an instrument for knowing it in the course of man's journey towards what is called 'absolute truth'.

That, however, is the end of any similarity between these two embodiments of the creative human spirit, in which man does not merely discover, but creates. For the moment it is far more important to note the divergence, the difference in principle, between the two forms of knowing: scientific and aesthetic.

By means of art man takes over reality through a subjective experience. In science man's knowledge of the world makes its way up an endless staircase and is successively replaced by new knowledge, with one discovery often enough being disproved by the next for the sake of a particular objective truth. An artistic discovery occurs each time as a new and unique image of the world, a hieroglyphic of absolute truth. It appears as a revelation, as a momentary, passionate wish to grasp intuitively and at a stroke all the laws of this world—its beauty and ugliness, its compassion and cruelty, its infinity and its limitations. The artist expresses these things by creating the image, sui generis detector of the absolute. Through the image is sustained an awareness of the infinite: the eternal within the finite, the spiritual within matter, the limitless given form. [...]
In order to be engaged in any scientific system a person has to avail himself of logical processes of thought, he has to achieve an understanding, which requires as its starting point a particular kind of education. Art addresses everybody, in the hope of making an impression, above all of being felt, of being the cause of an emotional trauma and being accepted, of winning people not by incontrovertible rational argument but through the spiritual energy with which the artist has charged the work. And the preparatory discipline it demands is not a scientific education but a particular spiritual lesson.

Art is born and takes hold wherever there is a timeless and insatiable longing for the spiritual, for the ideal: that longing which draws people to art. Modern art has taken a wrong turn in abandoning the search for the meaning of existence in order to affirm the value of the individual for its own sake. What purports to be art begins to look like an eccentric occupation for suspect characters who maintain that any personalised action is of intrinsic value simply as a display of self-will. But in artistic creation the personality does not assert itself, it serves another, higher and communal idea. The artist is always a servant, and is perpetually trying to pay for the gift that has been given to him as if by a miracle. Modern man, however, does not want to make any sacrifice, even though true affirmation of self can only be expressed in sacrifice. We are gradually forgetting about this, and at the same time, inevitably, losing all sense of our human calling. . . .[...] 
The only condition of fighting for the right to create is faith in your own vocation, readiness to serve, and refusal to compromise. Artistic creation demands of the artist that he 'perish utterly', in the full, tragic sense of those words. And so, if art carries within it a hieroglyphic of absolute truth, this will always be an image of the world, made manifest in the work once and for all time. And if cold, positivistic, scientific cognition of the world is like the ascent of an unending staircase, its artistic counterpoint suggests an endless system of spheres, each one perfect and contained within itself. One may complement or contradict another, but in no circumstances can they cancel each other out; on the contrary, they enrich one another, and accumulate to form an all-embracing sphere that grows out into infinity. These poetic revelations, each one valid and eternal, are evidence of man's capacity to recognise in whose image and likeness he is made, and to voice this recognition.
Moreover, the great function of art is communication, since mutual understanding is a force to unite people, and the spirit of communion is one of the most important aspects of artistic creativity. Works of art, unlike those of science, have no practical goals in any material sense. Art is a meta-language, with the help of which people try to communicate with one another; to impart information about themselves and assimilate the experience of others. Again, this has to do not with practical advantage but with realising the idea of love, the meaning of which is in sacrifice: the very antithesis of pragmatism. I simply cannot believe that an artist can ever work only for the sake of 'self-expression'. Self-expression is meaningless unless it meets with a response. For the sake of creating a spiritual bond with others it can only be an agonising process, one that involves no practical gain: ultimately, it is an act of sacrifice. But surely it cannot be worth the effort merely for the sake of hearing one's own echo?

Of course intuition plays a part in science as it does in art, and this might seem to be a common element in these contrasting modes of mastering reality. However, despite its great importance in each case, intuition is not at all the same phenomenon in poetic creativity as it is in scientific research.
Equally, the term understanding denotes quite different things in these two spheres of activity. Understanding in a scientific sense means agreement on a cerebral, logical level; it is an intellectual act akin to the process of proving a theorem.
Understanding an artistic image means an aesthetic acceptance of the beautiful, on an emotional or even supra-emotional level.
The scientist's intuition, even if it is like an illumination, an inspiration, will still always be a code standing for a logical deduction. It will mean that not all of the various readings based on the available information have been registered; they are being taken as read, held in the memory, not figuring as already processed data. In other words, knowledge of the law as pertaining in a certain area of science has allowed for some of the intermediate stages to be skipped.

And even though a scientific discovery may seem to be the result of inspiration, the inspiration of the scientist has nothing in common with that of the poet.
For the empirical process of intellectual cognition cannot explain how an artistic image comes into being—unique, indivisible, created and existing on some plane other than that of the intellect.
Here it is a question of agreeing on terminology.
In science, at the moment of discovery, logic is replaced by intuition. In art, as in religion, intuition is tantamount to conviction, to faith. It is a state of mind, not a way of thinking. Science is empirical, whereas the conception of images is governed by the dynamic of revelation. It's a question of sudden flashes of illumination — like scales falling from the eyes; not in relation to the parts, however, but to the whole, to the infinite, to what does not fit into conscious thought.
Art does not think logically, or formulate a logic of behaviour; it expresses its own postulate of faith. If in science it is possible to substantiate the truth of one's case and prove it logically to one's opponents, in art it is impossible to convince anyone that you are right if the created images have left him cold, if they have failed to win him with a newly discovered truth about the world and about man, if in fact, face to face with the work, he was simply bored.

And what are moments of illumination if not momentarily felt truth?
The meaning of religious truth is hope. Philosophy seeks the truth, defining the meaning of human activity, the limits of human reason, the meaning of existence, even when the philosopher reaches the conclusion that existence is senseless, and human effort—futile. The allotted function of art is not, as is often assumed, to put across ideas, to propagate thoughts, to serve as example. The aim of art is to prepare a person for death, to plough and harrow his soul, rendering it capable of turning to good. Touched by a masterpiece, a person begins to hear in himself that same call of truth which prompted the artist to his creative act. When a link is established between the work and its beholder, the latter experiences a sublime, purging trauma. Within that aura which unites masterpieces and audience, the best sides of our souls are made known, and we long for them to be freed. In those moments we recognise and discover ourselves, the unfathomable depths of our own potential, and the furthest reaches of our emotions.

extras din Sculpting in Time, Andrey Tarkovsky, Chapter II, Art - a yearning for an ideal 

28 octombrie 2012

Reklam! NDP 2012!

Dupa o pauza de 2 ani am ajuns din nou sa asist la o Noapte a Devoratorilor de Publicitate. Show-ul pastorit de Jean Marie Boursicot a revenit, ca in fiecare toamna, si la Timisoara, tot la Sala Capitol a Filarmonicii Banatul insa cu Teo in chip de maestru al ceremoniei. Lucru imbucurator pentru ca nu cunosc prezentatori mai placuti sa introduca un eveniment decat un stand-up comediant ca Teo. Nu e vorba de glume ci de felul degajat si usurinta cu care improvizeaza. Eu il vad destul de rar pe om asa ca ma amuz intrucat glumele lui nu mi se par rasuflate deloc. Nu stiu de ceilalti dar inclin sa cred ca simt la fel caci altfel n-ar fi ras si aplaudat cu atata pofta.

Revenind insa la reclame, vreo 290 de bucati (o cifra mai mica decat de obicei, caci in 2008 au fost vreo 400 iar in 2010 "doar" 320), am fost nevoit sa constat ca destul de putine mi-au satisfacut elanul devorator. Fie selectia a fost mai slaba decat m-as fi asteptat de la o eticheta ca "cele mai bune reclame" fie disponibilitatea lor la orice ora pe interneti si impartasirea lor prin retele sociale conduce la o oboseala a ideii si mesajului transmise. Adevarul a fost ca o mare parte din ele le cunosteam - ceea ce nu m-a deranjat chiar deloc - iar o parte, mai mica, ce-i drept, dar suficient ca sa n-o pot trece cu vederea, au fost efectiv dezamagitoare (ca sa nu folosesc un cuvant mai tare).

Prin urmare mi-au placut cele la masini, Audi avand una misto de inspiratie il clasico - rivalitatea Real-Barcelona - si una cu vampiri, iar VW ruland spoturile Darth Vader. Apoi, m-am bucurat de cele de la Young Director Award, Born to create drama si de seria creepy bunny de la Festivalul Anim'est. Foarte bune, clare, concise si surprinzatoare.

Dar, daca in alti ani exista macar o reclama la detergenti mentionabila pentru originalitate acum nu-mi amintesc nici una din ele. Poate din cauza ca toate erau din regiuni exotice, gen India sau Liban, si cam anoste. Iar din zona fashion mi-a placut doar Chanel cu Keira Knightly si una din seria Armani, parca cu Megan Fox. Serios, eu am nevoie de o poveste servita cu reclama, ca nu pot sa privesc glamour si fete frumoase bine imbracate pana amortesc. Adica pot, dar nu dupa ce am vazut niste regizori de film pusi pe facut spoturi. E clar ca se poate mai mult.

Am apreciat insa calupul cu spoturi de inspiratie Star Wars.. buna idee, nu pentru ca as fi fan al filmelor, ci pentru ca imi plac omagiile care vor sa creeze o relatie de complicitate intre autor si privitor, de genul "you know this as well as I do, don't you?"

Din motive de trezit devreme a doua zi, n-am ramas pana la final, plecand inainte de al 4-lea calup, asa ca sunt curios daca pe teme eco sau drepturile omului a (mai) fost ceva interesant. Ca altfel as fi nitel dezamagit. Nici bauturile alcoolice parca n-au avut prea multe spoturi.. imi amintesc unul singur la Budweiser, ceva cu prohibitia, destul de banal, si unul excelent la Johnny Walker - the rock giant. Rusii au avut si ei una interesanta la o vodka de care n-am auzit pana acum dar am uitat despre ce era exact vorba.

La capitolul 'dureri de cap' au castigat detasat reclamele japoneze si NU pentru ca se canta in ele ci pentru ca erau realmente infantile. Sunt destul de sigur ca si Japonia are o piata serioasa si normala de publicitate asa ca.. why the bashing!? E greu de crezut ca intr-un an doar acelea au fost demne de remarcat. 

Legat de spectacol trebuie adaugat ca in foaier/lobby s-a facut terapie cu bere de la Clinica de Bere. Pentru cine cunoaste. Lucru pe care l-am tratat cum se cuvine. Iar partenerul Flanco a montat xbox-uri pentru curiosi si un SmartTV pe care sa se joace lumea Angry Birds. N-am avut show de lasere sau concerte ca-n alti ani dar nu le-am simtit lipsa. Insa, intregul concept al NDV ar trebui cumva imbogatit in viitor pentru am indoieli ca oamenii vor continua sa plateasca bani pentru a vedea reclame in situatia in care:
1. nu avem o selectie a celor mai bune reclame dintr-un an si nici nu sunt puse intr-o competitie
2. sunt disponibile pe internet, gratuit, multe din ele fiind destinate acestui mediu, deci mai lungi, mai cinematice si mai putin probabile sa fie incluse intr-un show care pune pret pe diversitate.
3. lumea in general evita reclamele pe motiv ca, ehm, sunt "prea ocupati".


Mai jos sunt 4 reclame pe care nu le-am vazut pana aseara la NDP asa incat le sharuiesc:

una cu bitze


una cu caini:


una cu lupi


si una cu nachos:

Cam atat. Daca prindeti NDP in orasul vostru nu strica s-o vedeti. Iar biletul echivaleaza cu niste reduceri la Flanco asa ca aveti numai de castigat.

Ps: evenimentul a avut, cred, pt prima data "parteneri media" locali niste bloggeri, Ovi si Tomata, fapt care a insemnat ca toata seara palaria si scufita s-au perindat pe 'ecranul sponsorilor.' Asa se face branding...

Zero G

Am impresia tot mai puternica ca ce era mai bun in mine s-a cam dus deja. Consumat. Ca ce era mai frumos pe lumea asta am vazut deja. Ca oamenii cei mai inteligenti, cultivati, amuzanti i-am intalnit deja, ca birturile cele mai cochete le-am inchis deja, ca fetzele cele mai zambitoare le-am privit iar buzele cele mai calde si mai dulci le-am sarutat deja. Ca femeile cele mai dragi le-am imbratisat deja si le-am iubit deja si ne-am... dezbratisat deja. Ca muzica cea mai buna am ascultat-o deja iar filmele cele mai bune le-am vazut deja. 

Am impresia ca nimic nu ma va mai suprinde in continuare cu aceeasi intensitate caci ce era mai interesant mi s-a intamplat deja. Cele mai frumoase drumuri le-am batatorit deja, singur sau altfel, cele mai exotice locuri le-am vizitat deja iar cele mai apetisante mancaruri mi s-au servit deja, indiferent daca le-am gustat sau nu. In schimb cele mai fine bauturi m-au cunoscut deja, uneori mult prea bine. La fel si cele mai misto tigari. Le-am stins deja... 

Ma indoiesc ca cele mai bune carti le-as fi citit deja dar sunt sigur ca alte carti mai bune decat cele pe care le-am citit nu voi vedea. La fel, stiu ca cele mai naive ganduri le-am gandit deja iar cele mai articulate conversatii s-au produs deja.. De-acum incolo lucrurile pare-mi-se ca se vor degrada. Poate nu de maine sau poimaine, ori peste o saptamana, dar mult nu va mai dura pana s-o simt din ce in ce mai acut. 

Pentru ca anii cei mai buni simt ca mi i-am trait deja, viata a mai buna mi s-a derulat deja si traiesc deja cu impresia ca de-acum incolo nu va fi decat un regres continuu catre uratenie, amaraciune si dispret.

Poate e doar o impresie cauzata de atingerea si inchiderea voita a unor orizonturi; dar poate e un mic moment de luciditate. In clipa asta ma simt complet lipsit de greutate.. insa deloc usor.

24 octombrie 2012

Fabricate in Timisoara

In ultima vreme am tot fost intrebat ce se mai intampla prin Timisoara. Poftim deci:

* Plai, festivalul cel mai drag timisorenilor, aduce World Music Films on Tour in P-ta Libertatii, intre 25-27 octombrie. Vor fi o serie de documentare ce vor pune in fata ochilor diversitatea traditiilor muzicale din lumea asta proiectate pe un ecran de 9.5 metri, in aer liber si cu sonorizare pe masura. Sa vedem cat de bine sa muleaza P-ta Libertatii pe nevoile spectatorilor.

* PRbeta, un brand original timisorean, face pasul de la lectii la practica si de la conferinte la workshopuri. Incepand cu 30 octombrie, in 4 orase din tara vor avea loc sesiuni de cursuri practice pentru studentii de la PR, in cadrul carora acestia vor putea aplica ce-au invatat in facultate. Si, evident, se vor intalni cu oameni din companii sau firme de recrutare. Inscrierile pentru Timisoara s-au incheiat deja, acum aflandu-se in faza de intervievat studentii, dar mai sunt 3 orase: Cluj, Bucuresti si Iasi. Actiunea se anunta a fi o premiera nationala si se face cu sprijinul Romtelecom.

* Ctrl-D, o revista digitala timisoreana (dar cu acoperire nationala) care ofera in scop educational o multime de articole pe teme de design, development si digital a iesit in offline saptamana trecuta cu un training in Google Analytics la care au fost invitati bloggeri si alti onlineri. O intalnire relaxata si informala in care mi-am lamurit destul de multe lacune in privinta uneltelor de monitorizare. Acum urmeaza o noua descindere Ctrl-D, adresata 'dizainarilor', cu Behance Portfolio Reviews, in care Erik Erdőközi, in calitate de mentor va oferi feedback celor interesati pe portofoliile de design grafic si web. In 30 octombrie, Cafe D'arc, ora 15.

Destul de aglomerat zic. Si nici nu m-am atins de zona culturala: teatru, filarmonica, concerte etc..

16 octombrie 2012

Ma trainuiesc in Google Analytics


De cand am blogul asta am folosit tot felul de unelte de monitorizare a traficului: statcounter, trafic.ro, google analytics dar pe nicicare nu le-am cunoscut de-a fir a par, cu avantaje, dezavantaje sau diverse smecherii. Mi-am dat seama si singur ca Analytics-ul e cel mai complex tool dar mi-am prins urechile dincolo de simplele metrici cu vizitatorii si refereri sau sursele de trafic.

Acum, oamenii de la Ctrl-D, revista digitala specializata in design, development si digital, au conceput un training pentru bloggeri in care sa-i lamureasca ceva mai bine despre cum poate fi folosit Google Analytics-ul atat ca un sistem avansat de monitorizare a traficului cat si ca un puternic instrument de marketing, in caz ca vrei sa te promovezi prin diverse campanii si-apoi sa-ti masori reach-ul si influenta. Prin urmare, azi de la 18 ma duc in D'arc sa ma instruiesc cu Ionut Radu Munteanu, expert in web analytics, in analizarea corecta a datelor furnizate de platforma analytica. Ca sa fiu in control. Sau in Ctrl.

15 octombrie 2012

Realitatea lui Philip K. Dick

Am inceput sa citesc Philip K. Dick in liceu, acum vreo 17-18 ani, intr-o perioada in care detestam literatura obligatorie din scoala, cu exceptia poeziei, si cautam evadari in imaginatia celor mai influenti autori de SF. Visam cu alte cuvinte lumi viitoare, indiferent daca erau sau nu plauzibile, si nu suportam sa raman agatat de un prezent trist sau de-un trecut idilic. N-am gasit niciodata o atractie deosebita pentru viata taranului roman - sau a micului burghez, daca vreti - iar orice tema de la literatura era o corvoada de care nu stiam cum sa ma achit mai repede. Pur si simplu nu eram un om cu aplecare asupra trecutului si nu ma interesa valoarea artistica sau stilul scriitorilor romani. Acum stiu ca eram un dobitoc arogant dar atunci mi se parea o idee buna sa nu citesc altceva decat SF. De fapt, la fel cred si-acum. Nu vad cum as fi ajuns un om mai bun daca terminam Ciocoii vechi si noi.

Revenind la PKD, primul roman citit a fost Ubik, si sincer, mi-a facut creierii mei puberi cam praf. Pentru a avea o imagine mai plastica asupra lumii descrise de Dick voi mentiona cateva idei: telepati si anti-telepati, semi-viata si iluzia realitatii, corporatii care se spioneaza economic, suspensie criogenica si un personaj central, Joe Chip, care nu-si poate da seama daca el e viu si ceilalti morti sau invers. Urmatorul roman a fost Omul din castelul inalt, o istorie alternativa a secolului XX in care fortele Axei castigasera cel de-al doilea razboi mondial datorita asasinarii lui Roosevelt in 1933 si a incapacitatii SUA de a iesi din criza economica. Razboiul rece se purta asadar intre Al Treilea Reich si Japonia Imperialista. Dar realitatea este din nou pusa la indoiala de un roman obscur in care se pretinde ca de fapt fortele Axei au fost infrante. Asa ca, desi personajele cunosc faptul ca romanul e o fictiune, realitatile vietilor lor le confirma ca s-ar putea sa fie ceva adevar in el. Complexa si ambigua, Omul din castelul inalt e considerata capodopera lui Dick.

Pana acum o vreme nu am mai pus mana pe vreun roman de PKD, probabil si din cauza ca nu s-au mai publicat prea multe. De vreo cativa ani insa am reluat munca de asimilare a operei acestui autor devenit atat de popular la 30 de ani de la moartea sa (pana acum s-au ecranizat 10 romane sau povestiri, in filme ca Blade Runner, Total Recall, The Adjustment Bureau, Next, Paycheck, A Scanner Darkly sau Minority Report). Ca urmare am luat in maini Viseaza androizii oi electrice? - romanul adaptat in filmul Blade Runner - si am fost foarte surprins sa descoper cat de mult a fost lasat pe dinafara, atat din poveste cat si din personajul Decker: subplotul despre religia mercerismului care oferea o empatie colectiva indivizilor prin impartasirea suferintelor lui Mercer (un fel de sfant) cu ajutorul unor “aparate” interconecate sau cel al animalelor artificiale pe care le colectionau oamenii dat fiind ca cele reale nu mai existau sau erau foarte scumpe. Aceste elemente nu doar ca dau o imagine mai plastica lumii speculate de Dick insa il arata si pe erou ca fiind motivat si de altceva decat o obligatie materiala, anume de o dorinta de a evolua spiritual. Plus ca finalul filmului e o inventie marca Ridley Scott.

Au urmat Substanta M si Clanurile de pe Alpha, doua nuvele extraordinar de bizare, probabil cele de pe urma carora scriitorul si-a atras reputatia cretina ca ar fi un autor drogat. Da, poate ca a avut experiente cu diverse pilule si substante, la fel ca multi alti autori ai generatiei sale care incercau sa sparga “portile perceptiei”, dar asta nu-l face automat un junkie. In Substanta M (orig. A Scanner Darkly) un politist schizofrenic isi asuma o noua indentitate pentru a se infiltra intr-un grup de drogati si a da de urma unui puternic halucinogen iesit pe piata. Devine insa un consumator atat de aprig incat isi uita propria identitate si ajunge sa se supravegheze pe sine insusi. Paranoia si identitati fracturate pana la cer si inapoi. In Clanurile de pe Alpha un conflict, chipurile, intre pamanteni si niste colonisti lunari - revelati ca urmasii unor pacienti dintr-un azil care au evoluat in caste sau triburi dupa fiecare afectiune documentata - functioneaza ca purgativ emotional pentru autor dupa o perioada foarte neagra: nevasta internata in azil si dubii asupra propriei sale sanatati mentale.

Propria lui paranoia e foarte bine exemplificata si in Timpul dezarticulat, un roman in care personajul principal traieste intr-un orasel din California cu impresia tot mai acuta ca realitatea din jurul sau e o iluzie. In fiecare zi omul rezolva un puzzle publicat in presa locala, ajungand cea mai cunoscuta persoana din lume dar si singura care-si pune intrebarea daca lumea se intinde si dincolo de oraselul lor. Pana la urma se lamureste ca tot spectacolul e pentru persoana lui iar indaratul cortinei exista cineva cu tot interesul sa-l pastreze in joc pe termen indefinit. Filmul The Truman Show imprumuta grosolan din povestea asta fara sa-i atribuie recunoastere de paternitate.

Tot despre un joc si o atmosfera de paranoia este vorba si in Jucatorii de pe Titan, ultima carte de PKD pe care am citit-o. Jocul se cheama Cacealmaua si e un fel de monopoly & trombon jucat de ultimii supravietuitori de pe Terra. Cei mai multi dintre ei sunt proprietari de orase intregi, adunati in grupuri in interiorul carora isi joaca proprietatile pe baza de sansa si bluf. Intr-o singura noapte eroul principal isi pierde proprietatea preferata (Berkeley, CA), nevasta si, indirect, faciliteaza intrarea in grup a unui rival de pe coasta de Vest. E o lume cam prapadita in care putinii proprietari ramasi pot dormi unde au chef dar nu se pot casatori decat daca dau un zar de 3. Mai mult, sunt loviti si de o infertilitate care face ca orice noua sarcina sa fie anuntata la radio si sarbatorita worldwide. Intreaga poveste capata inertie in momentul in care Pete Garden, eroul cu tendinte auto-distructive, devine suspect in uciderea rivalului de pe coasta de Vest. Prezentand bucati de memorie lipsa, tipul are toate motivele sa banuie o conspiratie in spatele crimei, una in care sunt deopotriva implicati colegii de Joc, unele persoane cu puteri telepatice si niste creaturi citoplasmatice de pe Titan numite vogi, un fel de custozi ai ultimilor oameni in viata. Chiar si acestea au o placere in jucat Cacealmaua, astfel ca in curand Pete va trebui sa gaseasca o modalitate de a juca jocul impotriva unor adversari care pot citi gandurile. Pana atunci insa tipul va trece prin aceleasi obisnuite dubii privind natura realitatii percepute si a celei inchipuite.

Dupa cum se poate observa una din intrebarile si temele esentiale in opera lui PKD a fost tocmai “ce este realitatea?” si angoasa pe care o provoaca. E aproape la fel de adanc explorata ca celelalte problematici sf-iste: “ce inseamna sa fii om?” sau “cum arata viitorul?” insa aici imbraca o forma aproape autobiografica. Raspunsul pe care si (ni) l-a dat provine insa din cel mai mistic si spiritual roman al sau, VALIS: “Reality is that which, when you stop believing in it, doesn’t go away.” Asta venind de la un om nascut prematur (cu 6 saptamani inainte de termen) a carui sora geamana a murit la o luna dupa nastere dar al carei spectru l-a urmarit intreaga viata intrucat parintii, nedandu-le sanse prea mari, au realizat o piatra funerara dubla cu numele si datele de nastere ale ambilor copii pe ea. Imaginati-va cum e sa mergi la propriul tau mormant tot restul vietii dar sa gasesti totusi forta sa scrii 30 de romane si 100 de povestiri.

13 octombrie 2012

Attachment unavailable

"This attachment may have been removed or the person who shared it may not have permission and/or willingness to share it with you any more."

11 octombrie 2012

Pause for a reminder

what can i do to make you happy? she said. i remember it like it was yesterday. her voice, warm and clear, saying those words... the darkness and the smoke... the smell of spilled beer, indistinct perfumes and burnt cigarettes. in all my existence she was the first to ask me plainly that simple question. and, probably for that reason, I was completely unprepared to answer. I didn’t knew what to say... I didn’t knew what I needed.. now I know but then... I was numb. or so I remember... perhaps I was only too nervous to answer... afraid of being honest about what I needed from her. perhaps I didn’t thought her to be honest about it, thinking maybe it was just a joke.. like something you say to pull someone from his mind stroll.

what could she do to make me happy? back then a smile wouldn’t have been enough.. i’d seen her smile pretty often... I got used to that trick. it worked for awhile, but not anymore. a kiss would’ve had a more lasting effect... but without some emotional pledge to go with it would’ve been soon forgotten. maybe a stare would’ve worked.. o long gaze from those magnificent dark eyes straight into my own and right down the bottom of my shitty little soul... a gaze like the one I’d gave her and others all night, like an x-ray trying to pick-up hidden feelings, unwanted emotions or dangerous, cancerous thoughts.

i should’ve said to her: look at me. stare at me for 5 seconds... and then ask her if she really meant to make me happy for those 5 seconds... her answer would’ve been enlightening. like a death sentence. killing me and releasing me in the same time... yeah, it would’ve been a much more inspired proposition than the one I’ve actually uttered. the one that resulted in a handjob and one last round of beers, courtesy of my caring companion. what can I say... life’s full of empty bottles and ashtrays filled with happy regrets...

10 octombrie 2012

Ziua Portilor Deschise la Timisoreana


Cred ca un bautor de bere, fie el barbat sau femeie, trebuie sa cunoasca interiorul fabricii de bere din orasul sau. Pentru acest considerent e bine de stiut ca in weekend Fabrica de bere Timisoreana ("cea mai veche fabrica de bere de pe teritoriul de azi al Romaniei, infiintata de Principele Eugeniu de Savoya dupa ce i-a batut pe turci, fie-i numele in veci cinstit cu bere soldateasca!") isi deschide portile pentru vizitatori. Weekendul asta, 13 si 14 octombrie, putem arunca o privire in ungherele ei. Inscrierile se fac pe pagina lor de facebook, printr-o aplicatie special creata, sau la info line 031 417 85 60 (intre 09-18) pana maine, 11 oct. Hai, noroc si voie buna!

02 octombrie 2012

Ps-uri (XI)

As fi vrut ca povestioara noastra sa fi avut un happy end. Sau sa fi crescut intr-un roman aventuros. Din pacate n-a depasit stadiul de short-story cu final neasteptat din care, acum, la fiecare revizuire, mai elimin cate-un paragraf. Nu, nu din considerente stilistice. Doar ca, la fiecare noua recitire, lucrurile capata parca o noua perspectiva. Un gest al meu, o vorba a ta, un moment mai deosebit, toate apar intr-o lumina noua. Dar daca de propria-mi bucata de poveste pot fi sigur ca-mi reflecta cu adevarat starea sau gandurile de atunci, asupra rolului tau ma pierd in speculatii. E pura fictiune. De asta textul sufera atatea adnotari iar la final am lasat loc si de-o anexa. Pe undeva exista speranta ca va veni o vreme cand povestea va putea fi completata si cu versiunea ta. Ii va oferi un plus de savoare si o aura de echidistanta. Va obtine plinatate. Si, poate asta o va salva de la disparitia pe care ciopartelile mele i-o pregatesc.

25 septembrie 2012

Istoria romantat-intunecata a PR-ului

Edward Bernays e un tip despre care, exceptandu-i pe cei care au studiat PR-ul la facultati, majoritatea oamenilor n-au auzit. Totusi e unanim recunoscut ca taticul PR-ului. Omul considera ca manipularea e absolut necesara intr-o societate pe care o vedea drept irationala si periculoasa datorita instinctului de turma. Combinand ideile lui Gustave LeBon si Wilfriend Trotter asupra psihologiei maselor cu cele din psihanaliza unchiului sau, Sigmund Freud, Bernays a identificat mecanismul si motivatiile intelectului de grup afirmand ca este posibil sa controlezi si manipulezi masele pana la un anumit punct.

In documentarul BBC realizat de Adam Curtis - The Century of Self - am dat peste o interesanta expunere a influentei sale si a nasterii "relatiilor publice".

(de la minutul 7:35) sau pur si simplu cititi mai jos

Edward Bernays:
When I came back to the United States, I decided that if you could use propaganda for war you could certainly use it for peace. And propaganda got to be a bad word because of the Germans using it. So what I did was try to find some other words so we found the word "Council on Public Relations".

Bernays returned to New York and set up as a Public Relations Councilman in a small office off Broadway.
It was the first time the term had even been used. Since the end of the 19th century, America had become a mass industrial society with millions clustered together in the cities. Bernays was determined to find a way to manage and alter the way these new crowds thought and felt.

To do this he turned to the writings of his uncle Sigmund. While in Paris Bernays had sent his uncle a gift of some Havana cigars. In return Freud had sent him a copy of his "General Introduction to Psychoanalysis".

Bernays read it, and the picture of hidden irrational forces inside human beings, fascinated him. He wondered whether he might make money by manipulation of the unconscious.

Pat Jackson - Public Relations Adviser and Colleague of Bernays:
What Eddie got from Freud, was indeed this idea that there is a lot more going on in human decision making.Not only among individuals but even more importantly among groups that this idea that information drives behavior. So Eddie began to formulate this idea that you had to look at things that will play to people's irrational emotions. You see, that moved Eddie immediately into a different category from other people in his field and most government officials and managers of the day who thought if you just hit people with all this factual information they would look at that say go "of course" and Eddie knew that was not the way the world worked.

Bernays set out to experiment with the minds of the popular classes. His most dramatic experiment was to persuade women to smoke. At that time there was a taboo against women smoking and one of his early clients. George Hill, the President of the American Tobacco corporation asked Bernays to find a way of breaking it.

Edward Bernays - 1991:
He says we're losing half of our market. Because men have invoked a taboo against women smoking in public. Can you do anything about that? I said let me think about it. And then I said: If I may have permission to see a psychoanalyst to find out what cigarettes mean to women. He said: what'll cost? So I called up Dr. Brille, A.A. Brille, who was the leading psychoanalyst in New York at the time. 
- How come you didn't call your uncle? Why didn't you call your uncle? 
- Cause he was in Vienna..

A.A. Brille was one of the first psychoanalysts in America and for a large fee, he told Bernays that cigarettes were a symbol of the penis and of male sexual power. He told Bernays that if he could find a way to connect cigarettes with the idea of challenging male power then women would smoke, because then they would have their own penises.

Every year New York held an Easter day parade to which thousands came. And Bernays decided to stage an event there. He persuaded a group of rich debutants to hide cigarettes under their clothes. Then, they should join the parade and at a given signal from him they were to light up the cigarettes dramatically.
Bernays then informed the press that he had heard that a group of suffragettes were preparing to protest by lighting up what they called torches of freedom.

Pat Jackson - Public Relations Adviser and Colleague of Bernays:
He knew this would be an outcry, and he knew that all of the photographers would be there to capture this moment so he was ready with a phrase which was "torches of freedom". 
So here you have a symbol, women, young women, debutantes, smoking a cigarette in public with a phrase that means anybody who believes in this kind of equality pretty much has to support them in the ensuing debate about this, because... "torches of freedom".I mean, what's on all our American coins? it's liberty, she's holding up the torch, you see? and so all of this is there together, there's emotion, there's memory and there's a rational phrase, even knowing it's using a lot of emotionall, it's a phrase that works in a rational sense...And all of this is together...

And so the next day this was not just in all the New York papers it was across the United States and around the world. And from that point forward the sale of cigarettes to women began to rise. He had made them socially acceptable with a single symbolic act. What Bernays had created was the idea that if a woman smoked it made her more powerful and independent.

An idea that still persists today.

It made him realize that it was possible to persuade people to behave irrationally if you link products to their emotional desires and feelings. The idea that smoking actually made women freer, was completely irrational.
But it made them feel more independent. It meant that irrelevant objects could become powerful emotional symbols of how you wanted to be seen by others.

Ps: s-a lansat iphone 5. Au vandut 5 milioane de bucati in 3 zile.

Brandurile clujene prin ochi straini (II)

Vineri programul de vizite #clujbrandstour a fost de o factura un pic diferita decat in prima zi, urmand a vizita firme de dimensiuni mai mici decat fabricile Jolidon sau Farmec ori compania Electrogrup. Prima oprire am facut-o la un atelier de lumanari numit Lumanaresele sau Lumea lumanarilor, practic un loc in care cativa oameni entuziasti in frunte cu Ruxandra Sana fabricau lumanari handmade personalizate. Am petrecut acolo mai mult de o ora inconjurati de tot felul de lumanari de Craciun, de decor interior, de nunti, botezuri sau pur si simplu de facut cadou. Ni s-a explicat foarte misto cum se realizeaza si apoi ni s-a demonstrat practic. Lumanarile se fac din parafina incalzita la vreo 70 de grade si turnata in forme din silicon (cele mai complicate) sau matrite de aluminiu sau plexiglas. Dupa racire sunt scufundate in parafina combinata cu un pigment (aici am dat o mana de ajutor la topit pigmentu) iar apoi puse pe masa doamnei Marieta pentru pictat detaliile. Lumanaresele folosesc retete proprii, matritele si le aduc din Austria sau le confectioneaza singure iar parafina nu e din China, sa fim intelesi.



Filozofia de business a fetelor e clientul nostru, copilul nostru astfel incat orice fitza a clientului e de cele mai multe ori indeplinita. Vorbim de lumanari personalizate doar, asa ca daca mireasa vrea pe lumanarea de nunta o frunza de vitza de vie aurita sau un cristal swarovski se rezolva. Vanzarea se face in principal prin magazinul online de pe situl firmei. Un secret pe care l-am retinut e cel legat de greutatea lumanarii, cu cat e mai grea cu atat arde mai mult. Deci daca o lumanare maricica e neasteptat de usoara in maini probabil e din parafina aerata (ca ciocolata cu bule) si nu tine mult. Lumanaresele insa nu apeleaza la trucuri dinastea. Despre ele a scris mai calduros Titza.



Urmatorul popas l-am facut la cea mai misto sala de fitness in care am intrat pana acum, sala Gimmy din Gheorgheni. Patronul Liviu Alexa ne-a intampinat in receptie si ne-a descris scurt cum stau lucrurile pe piata salilor de sport din Cluj si care sunt principiile dupa care se ghideaza in afacerea lui. Omul merge pe ideea de spatiu larg, aerisit, curat si dotat cu echipamente profesionale de calitate. Totul e minutios pus la punct astfel incat sa poate gestiona nevoile celor 2000 de abonati. Interesant e ca la Gimmy nu ti se ofera piscina ori sauna, motivul fiind acela ca sauna e cam prost inteleasa si folosita la noi iar piscine exista deja vreo 2 olimpice in Cluj facute de administratia locala. Asa ca investitia de 500.000 de euro a mers strict pentru aparate de calitate, fitness si zumba, crearea de conditii de confort si atmosfera prietenoasa, cu antrenori, consilier psihologic sau nutritionisti, daca-i cazul.



S-a marsat mai ales pe atragerea tuturor categoriilor de varsta, in special a doua si a treia, genul de oameni care daca n-au fost sportivi in tinerete nu s-ar apropia de o sala de sport din jena sau timiditate. Pe idee ca oricine are nevoie de miscare pentru sanatate se pare ca Gimmy a reusit sa-si faca si clienti mai putin tineri. Preturile mi se par foarte ok pentru conditiile oferite: un abonament lunar all acces e 100 de lei. Noi n-am facut prea multa miscare acolo insa ne-am facut carduri VIP care ne aboneaza 10 ani de-acum incolo. Numa’ sa-i mearga bine lu Gimmy si sa se extinda la Timisoara ca altfel trebuie sa astept urmatoarea deplasare la Cluj. O opinie feminina la Cleo.


Al treilea brand clujean vizitat a fost o firma de software pe nume Arobs de care nu mai auzisem pana azi dar care se pare ca e printre primele 5 din Transilvania, activand in domenii diverse de la turism si finate-banci si de la automotive pana la cel medical. Atentia ne-a fost indreptata insa de la inceput spre zona de transport, prin sistemul de TrackGps pentru monitorizarea flotelor de masini (vreo 17000 de vehicule) dar si a persoanelor care au nevoie de atentie speciala, gen copii, batrani, soti infideli sau diverse alte creaturi amuzante. Firma are 300 de angajati, 4 sedii in Cluj plus centre operationale in Iasi si Bucuresti si inca fac angajari.

Brandul lor cel mai cunoscut e Smailo, un sistem GPS romanesc cu care am avut si noi ocazia sa ne jucam intr-o expeditie de city hunt (a trebuit sa ne miscam pana la al doilea punct de lucru al firmei urmand harta). A mers perfect si drept urmare l-am primit cadou. Ca tendinte de dezvoltare am inteles ca se lanseaza in curand si o tableta cu Android care a starnit deja interes intre bloggeri mai gadgetari. Mie mi s-a parut mai interesant serviciul lor de TraficOK pe care vor sa-l introduca pentru fluidizarea traficului, acesta urmand a capta informatii despre trafic de la masinile dotate cu GPS-urile lor si apoi sa le retransmita prin radio tuturor soferilor. Destul de util zic.

Cireasa de pe tort la Arobs insa era la subsol, unde detin un adevarat ‘loc al odihnei si pierzaniei’, birt, pub, miniclub -ce vreti voi- cu frigider de bere, espressor, lada cu inghetata si muzica, frate. Sa vii sa te relaxezi cum trebuie dupa atata stat cu ochii in monitoare. Ca si programatorii sunt oameni...

Ultima oprire am facut-o la beraria Fabricii de Bere Ursus, ca dupa atata umblatura eram putintel deshidratati. Acolo n-am mai studiat insa nimic altceva decat berea iar de interogat, eventual, cate-o chelnerita mai zglobie...

Cam asta a fost ziua a doua. In cea de-a treia am plecat la vreo 100 de km de Cluj sa vedem cramele Liliac, cel mai bun vin produs in Ardeal pe care l-am degustat (si baut, desigur). Despre piciorul asta de rai data viitoare.

Cluj Brands Tour este un eveniment TVdece realizat cu spijinul Primăriei Cluj-Napoca. Sponsori principali: Farmec, Napolact, Ursus, Jolidon, Electrogrup, Arobs, Liliac, Gimmy, Lumea lumânărilor. Partener media: 24 FUN Cluj. Parteneri: Hotel Athos, Bistro Maitresse, Autonom Rent-A-Car, Webfactor

24 septembrie 2012

Pustanii de azi, infractorii de maine?

Stiu ca ne-am cam saturat de stiri senzationale dar sa ne gandim doua minute la pustii aia din Medias de-or sarit cu paru' la un batran. Sau cu tuburile de confetti, ce dracu erau, de i-or spart capu'. Sa uitam vina cea mai evidenta, a "statului" care prin autoritatile pe care le detine nu-i in stare sa rezolve nici problema oamenilor strazii, nici a cazurilor sociale si nici pe cea ordinii publice. Sa ne concentram doar asupra noastra, ca oameni de rand care observam o chestie ce nu e normala si care ar trebui macar sa ne revolte un pic asa, la modul instinctiv. Pasivitatea asta nu e chiar ok. Lipsa de reactie nu e chiar ok. Trecutul cu vederea nu e chiar ok. Absolut nimeni pe strada aia n-a putut sa-i mustre pe dracii aia de 10 ani? Macar un sofer sa se fi dat jos la ei sa-i alerge un pic cu suturi in fund. Pai daca ei vad ca lumea din jur, societatea, cei care ar trebui sa functioneze ca un exemplu - fie el si imperfect - le tolereaza asemenea iesiri, de ce sa nu continue pe panta asta? Adica, pana la urma, Portocala Mecanica nu a fost chiar o fantezie... nu? Lasat de capul lui outsiderul (sau neintegratul) poate aluneca foarte usor intr-o zona gri societatii, una in care morala nu mai face doi bani, iar anarhia de dragul anarhiei e distractiva.