Cum, pirateria ne sărăcește pe toți?

"The cost of making every member of society pay to gain access to information – what seems to be an obvious implication of copyrights – is outweighed by the benefits that society receives by providing that information for free... How is a library buying one copy of a book and then distributing it to multiple individuals any different from one individual buying a book and distributing it to multiple individuals online?" (Andrew T. Forcehimes - ESSAY: A DEFENCE OF STEALING EBOOKS, 2013).

Ce-i cu citatul de mai sus? Ei bine, pe lângă faptul că face parte dintr-un eseu interesant pe tema “pirateriei” online scris de un doctorand, îl voi folosi drept bază în argumentația pe care o pornesc la adresa articolului “Cum pirateria ne sărăcește pe toți”.

Probabil că aș fi tăcut dacă textul omului era mai puțin didactic și acuzator la adresa românului neaoș, “hoț” de când muma și pământul. Tehnic, în viziunea bloggerului, “Există în român o nevoie viscerală de a fura”, sau cu alte cuvinte toți românii sunt cleptomani din naștere, toți fură de dragul de a fura, și nu doar unii din ei și pentru diferite foloase materiale. Ok, sa-l lăsăm pe cel care nu fură să arunce primul piatra. Dacă are dreptate nimeni nu i-o va returna. Sau, din contra...

Subiectul articolului menționat nu era însă hoția la români ci … pirateria. Mai precis piratarea online a carților electronice.

“Azi vreau să scriu un articol pentru toți acei flower-power care cred că faptul că ei piratează cărți e încurajat de autori și nu îi afectează pe aceștia.”

Să uităm pentru câteva minute că e inutil să te lupți cu pirateria și că dacă un lucru e piratat asta mai degrabă e un indiciu că oamenilor le place mult acel lucru decât că aceștia fură din principiu.

După ce ani de zile adunase zeci de mii de cărți electronice, autorul articolului a avut la un moment dat revelația că ceea ce face e un lucru greșit, că nu e arhivar și că toți gigabiții ăia sunt inutili. Prin urmare i-a șters. Perfect de acord. În ziua de azi nu mai e nevoie să stochezi cantități uriașe de informație (text, audio-video, etc) în propriul PC întrucât Internetul este exact acea arhivă unde să cauți ceea ce îți trebuie.

Nu vreau să intrăm în prea multe detalii cu privire la distincția furt - piraterie - file-sharing, dar se impun câteva precizări. Cei care jonglează cu drepturile de autor vor să șteargă liniile de demarcație dintre aceste situații diferite pentru a-și proteja interesele financiare legate de un anumit tip de afacere (se recomandă citirea articolului Future of copyright, care argumentează de ambele părți ale baricadei). Așa se explică retorica “furtul e furt, oricum i-ai spune” pe care și-au însușit-o și alții. Nu e chiar așa. Mie asta îmi pare un mod de a gândi simplist și conservator. Există motive pentru care furtul e în formă simplă sau calificată, pentru care distingem între evaziune fiscală și însușire de foloase necuvenite etc. Trebuie cercetate natura faptei, intenția autorului, prejudiciul cauzat, gradul de periculozitate socială, etc

Dacă intru într-o librărie și iau o carte fără s-o plătesc, e furt. Dacă achiziționez o carte și ți-o dau s-o citești, e împrumut. Dacă facem mai mulți asta e schimb de cărți. Dacă fac o copie xerox și încerc s-o comercializez e “încălcarea dreptului de autor (copyright)”, nu furt de proprietate intelectuală (ca sustragerea patentului unei tehnologii). Dacă cumpăr un ebook și-l transmit online unuia sau mai multor anonimi (inclusiv pe torrenti) e file-sharing. Dacă stochez sute de mii de ebook-uri protejate de copyright, administrez o comunitate care să contribuie la creșterea arhivei, introduc un sistem de abonament sau facilități premium, vând publicitate etc, atunci e piraterie. Sau măgărie. Dar dacă fac toate astea cu cărți aflate în domeniul public (sau open licence) și fără scop comercial se numește Gutenberg Project, și e absolut legal.

Deci da, unele situații intră sub incidența legii, dar nu toate și nu discreționar. Unii scriitori și partizani ai copyright-ului în formă extremă merg până acolo încât să privească chiorâș împrumuturile de cărți, uitând că e dreptul meu suveran de a dispune de proprietatea obiectului cumpărat! Când cumpăr o mașină, un televizor sau o pereche de bocanci, lucrurile îmi aparțin și pot dispune de folosirea lor cum doresc. Le pot împrumuta sau distruge după bunul meu plac, indiferent câtă originalitate sau inovație a fost pusă în realizarea lor. Valabil pentru un film sau un joc PC. Cartea nu e diferită iar digitalizarea ei nu a făcut decât să ușureze atât schimbul cât și posibilitatea de duplicare a ei. Dar și fotocopiatul făcuse același lucru în urmă cu niște decenii.

Darius face în articolul său un adevărat recurs la morală, explicându-ne cu patos cât de laborioasă e munca unui autor, câți oameni sunt implicați în realizarea acestui lybros prețios purtător de adevărată cunoaștere și cât de fragilă e industria de carte. Cum noi toți care “piratăm” cărți online suntem vinovați de scăderea vânzărilor și cum asta ar afecta o grămadă de oameni (editori, traducători, tipografi, librari, marketeri, hamali!), chiar economia națională și, implicit, bună-starea unei țări. Ba merge până acolo încât pirații literari sunt responsabili pentru erodarea ecosistemului.

“Necumpărînd cărți, nimeni nu va avea motiv să planteze la nivel industrial copaci și, implicit, natura și calitatea aerului înconjurător are de suferit.”(sic!).

E clar că omul are o anumită nostalgie pentru cartea în forma ei tradițională, cu copertă și pagini de hârtie. O împărtășesc și eu. Dar de la o simplă nostalgie până la victimizarea jenantă a unei categorii profesionale și acuzarea fără fond și naivă a câtorva oameni e cale lunga. Piața de carte suferă mai degrabă din cauza schimbărilor de comportament ale consumatorului de cultură și divertisment dar și, mai sever la noi, si a analfabetismului și a degradării sistemului de valori. Nu degeaba avem glume virale gen "cititul te face neprost", "Mă-ta are cratimă" sau "Iei nu iei BAC-ul". 

Înainte să ne panicăm că economia va merge prost pentru că scade piața de carte poate ar trebui să reflectăm la hârtia consumată aiurea de niște fabrici de diplome pentru șomeri. Apoi să nu uităm că hârtia e doar una din multiplele întrebuințări ale lemnului. Cea principală e drept combustibil, apoi vin construcțiile, mobilierul, hartia etc. Iar una din cauzele majore ale despăduririi este tocmai creșterea consumului mondial de hârtie (cu 400% în ultimii 40 de ani, 35% din lemnul tăiat fiind utilizat în această industrie). În plus, impactul în mediu al împăduririlor industriale (monoculturi) este deja o problema ecologică.

O fi de bine așadar că vânzarea cărților tradiționale e în picaj dar asta nu se întâmplă datorită pirateriei “care sărăcește” ci datorită unei chestiuni mult mai crude - progresul tehnologic. “Digitalul omoară analogul” e lecția pasată de caseta audio la CD și mp3 și de VHS la DVD și stream-ul HD. Singura vină a progresului e că-i lipsit de sentimente. În urmă cu peste 500 de ani Gutenberg punea în funcțiune prima tiparniță, livrând la 1455 primele copii accesibile ale Bibliei. Ce-a însemnat asta? Păi, înainte de toate, fiecare putea acum citi și comenta singur cartea sfântă. În al doilea rând o lovitură dată monopolului scribilor și clericilor care copiau manuscrise străvechi pe bani mulți. Ce s-a mai auzit de dânșii apoi? S-au reconvertit profesional sau au rămas artiști?

Tiparnița a adus însă mai mult decât ușurarea și eficientizarea muncii scribilor, eliberând înformația din mâinile celor care o acumulaseră. Bibliile tipărite costau inițial aproximativ 30 de florini, cât un salariu de funcționar pe 3 ani, însă asta era oricum mult mai ieftin decât un manuscris. Iar tehnologia abia se dezvolta, urmând ca o competiție sănătoasă să ducă la crearea unei industrii a tiparului. Și, desigur, la un alt monopol pe care diverși “hackeri” și pirați medievali îl tot fentau. Din 1450 și până la sfârșitul secolului XVI în Europa se tipariseră deja 200 de milioane de volume iar până în 1800 cca 1 miliard. Cu ce-a coincis această perioadă de afluență publicistică? Păi cu Renașterea, Revoluția Științifică și Epoca Luminilor. Ieșirea din Evul Mediu a fost facilitată și de mașinăria lui Gutenberg iar Internetul și digitalul sunt acum uneltele unei noi epoci a luminilor.

sursa

Am multă stimă pentru scriitori. Îi admir (pe unii) și-i invidiez (pe alții), mă bucur de orele de lectură pe care mi le oferă și încerc să-mi deschid mintea citind paginile lor. Sunt un cumpărător avid de cărți tradiționale și, totodata, posesor de kindle dar asta nu m-a împiedicat să caut o variantă “pirat” a unor cărți pe care mi le doream iar pretul era cam piperat. Nu fac stocuri albe pentru zile negre dar nici nu am mustrări de conștiință pentru asta. Totodată cred că principala teamă a unui autor nu e legată de exploatarea cărtilor sale ci de rămânerea lor în obscuritate, iar gestul de a cumpăra o carte vine ca o confirmare a valorii sau a notorietății de care se bucură acesta. În același timp, cunoașterea chiar și gratuită a unei cărți e utilă în virtutea publicității pe care i-o poate face un cititor satisfăcut.

Piratarea online a cărților este o non-problemă. Există statistici care arată că autorilor împortanți (ca J.K. Rowling) le-au sporit vânzările de carte tradițională în urma lansării versiunilor digitale ale titlurilor lor, asta în pofida piratării lor. Realitatea e că dacă nimeni nu e interesat să pirateze cărțile tale nimeni nu e nici dornic să le cumpere. Iar dacă ești bun întotdeauna vor fi mai mulți dispuși să plătească ca să te susțina. Cât privește autorii la început de drum, aceștia pot răzbate mai ușor datorită digitalului și internetului, atacând fără mașinăria publicitară a unei edituri mari care încasează grosul profitului justificând costurile unei industrii învechite. Există acum multiple soluții de self-publishing, scriitorii se pot vinde singuri, în format ebook sau în sistem pay-per-view, pe capitole, pot intra în colecții “bundle”, stimulând publicul cu cauzele nobile atașate, făcându-i să cumpere mai mult, să plătească cât cred că merită sau cât iși permit, ba să se simtă și generoși după. Apoi să nu uităm, majoritatea cititorilor încă merg în librării (chiar și online) sau biblioteci pentru a face rost de material pentru lectură.

În incheiere aș vrea să mai supun atenției un infografic, cred eu, edificator pentru a lămuri treaba cu sărăcia provocată de piraterie. E o alarmă falsă: e mai simplu să contabilizezi statistici drept profit nerealizat decât să întrevezi efectele pe termen lung ale unei societăți (mai) informate.

Argumentație pentru o viața (ne)sănătoasă

"Ca mulți alții înaintea mea, ajunsesem încet la concluzia că substanța preferată pentru aburirea creierului la o vârstă mijlocie și o existență tensionată, dar de succes, era alcoolul. Licită, socială, un viciu minor atât de ușor de mascat printre ceilalți, în toate formele sale nesfârșite de manifestare, plină de culoare și atât de gustoasă, băutura din mână triumfă prin simpla ei formă. Lichiditatea sa este una cu normalitatea, cu laptele, ceaiul, cafeaua, apa, și astfel cu viața însăși. Băutul este un act natural, în timp ce inhalarea unor vegetale fumegânde se îndepărtează oarecum de respirație, ca și ingerarea unor pastile, iar în natură nu există nici un tip de penetrare care să se asemene cu cea a acului de seringă, exceptând înțepăturile insectelor. Un whisky bun cu apă curată ori un pahar de Chablis răcoros îți pot îmbunătăți starea de spirit - poate doar moderat, dar îți vor lăsa neșifonat continuumul sticlos al sinelui. Desigur, trebuie luată în considerare și beția, aspectele ei vulgare, voma și violența, precum și dependența lașă, abandonul fizic și mental și moartea degradantă, agonizantă. Dar acestea sunt consecințele abuzului, care decurg, precum vinul rubiniu din sticlă, din slăbiciunea umană, dintr-un defect de caracter. Nu putem da vina pe substanță."

Ian McEwan - Durabila iubire

Bukowski: Drink, write and fuck

Acum ceva ani mi-am formulat o ipoteza conform careia daca un om are parte de o viata destul de iesita din comun ii cresc sansele ca sa devina un bun scriitor. Ideea asta nu exclude desigur posibilitatea ca oameni cu vieti absolut normale, chiar banale, sa atinga succesuri fenomenale ca scriitori dar e mult mai usor de depistat autori excentrici, distructivi, bizari, gata sa sacrifice totul pentru scris. Pana la urma determinarea lor, cautarea neincetata a noilor experiente, perseverenta in scriitura chiar si atunci cand era proasta sau nu se vindea e ceea ce i-a eliberat din mediocritate si i-a consacrat intr-un final.

Zilele trecute m-am uitat la un documentar despre Charles Bukowski, un personaj nu doar colorat si controversat dar si unul dintre cei mai importanti si influenti poeti americani din a doua jumatate a sec. XX. Eu l-am cunsocut insa prin intermediul romanelor sale (Femei, De duzina, Factotum, Posta) si a colectiilor de scurte povestiri, astea fiind primele publicate in romana, abia apoi aruncand un ochi spre poeziile sale. Daca proza mi s-a parut plina de un umor sincer, tragi-comic cu situatii uneori absurde si chiar grotesti, poezia e mai degraba frusta, cinica, taioasa si viscerala, explorand mizeria societatii, corvoada muncii prost platite, relatiile dintre oameni, violenta, sexualitatea.

Documentarul Born Into This face o excursie prin viata lui Bukowski cu ajutorul filmarilor de arhiva si a interviurilor cu membri ai familiei, prieteni, colaboratori din lumea literara etc. Capeti asadar o imagine destul de clara asupra a ceea ce insemna pentru C.B. "drink, write and fuck" si care era relatia dintre om si legenda pe care o proiecta. Multa lume il vedea drept un batran pervers si alcoolic care futea tot ce prindea. Partea cu alcolismul era adevarata. Afemeiat nu cred ca a fost, adica nu in sensul de 'vanator de fuste'. Aspectul fizic nu-l facea vreun casanova (a suferit in copilarie de o acnee virulenta care si-a lasat amprenta asupra chipului sau si l-a facut un om complexat fizic si rezervat). A fost insa casatorit de doua ori si se pare ca a avut destule relatii si aventuri de-o noapte dar presupun ca asta s-a intamplat dupa ce a devenit faimos si practic femeile ii sareau in brate la intalniri literare.

Revenind insa la viata "deosebita" cea a lui Bukowski a fost marcata de saracie, durere, nesiguranta si multa frustrare. In copilarie a fost batut sistematic de taica-su pentru cele mai mici motive, de trei ori pe saptamana, vreme de 7 ani, cu pielea de ascutit briceagul. Mai tarziu spunea ca asta l-a ajutat cu scrisul intelegand ce inseamna durerea nemeritata. Cand a terminat scoala a plecat de-acasa ca sa castige experienta de viata. A lucrat tot felul de slujbe temporare, prost platite, cultivandu-si ambitia de scriitor. In primii ani a scris sute de povestiri dar numai una sau doua i-au fost publicate in reviste.

I would get a common laborer’s job somewhere for a week or two and then live in a cheap room and type. I used to live on one candy bar a day. Cost a nickel. I always remember the candy bar. It was called Payday. That was my Payday at five cents. And that candy bar tasted so good. I’d have it at night. I’d take one bite and it was so beautiful. I wrote four or five short stories a week during this time and I had them out everywhere. They came bouncing back.

Deziluzionat s-a imprietenit cu alcoolul ("This is going to help me for a very long time") si a baut insistent pana era gata sa moara de ulcer perforat la 35 de ani. Dupa ulcer s-a lasat de proza (nu si de baut), s-a angajat la posta si s-a apucat de poezie, lucru cu care a fost imediat remarcat datorita stilului sau limpede, crud, cu nerv in care scria. A scris cateva mii de poezii pe care le-au publicat tot felul de edituri underground iar in 1969, la 49 de ani, se intoarce la proza. Virajul e interesant povestit de John Milton, editorul-sef de la Black Sparrow, care si-a vandut colectia de carti "first edition" si a infiintat editura apoi l-a convins pe Bukowski sa se lase de jobul de la posta si sa se concentreze doar pe scris. Bukowski a acceptat doar dupa ce i s-a promis "securitate financiara" adica acoperirea cheltuielilor lunare (cca 100 $ adica chiria, tigarile si pensia alimentara pentru fiica-sa) apoi in trei saptamani a scris un roman (Post Office) motivand ca ceea ce l-a impins a fost frica!

Desi exagerat de caricatural, misogin si uneori chiar detestabil, alter-ego-ul sau literar, Henry Cinaski, ofera cititorului acea oglinda distorsionata in care se privea auto-biografic C.B., impartasind cu acesta nu doar patima pentru alcool, truda traiului zilnic, ambitiile de scriitor in mizerie dar si aventurile amoroase, fie ele reale sau imaginare. Mai mult decati alte genii literare auto-distructive Bukowski a apucat sa-si vada succesul cu ochii ceea ce nu-i lucru putin avand in vedere stilul de viata ales. A murit in 1994 de leucemie dupa ce cativa ani mai inainte o tuberculoza l-a facut sa renunte la bautura.

don't be like so many writers,
don't be like so many thousands of
people who call themselves writers,
don't be dull and boring and
pretentious, don't be consumed with self-
love.
the libraries of the world have
yawned themselves to
sleep
over your kind.
don't add to that.
don't do it.
unless it comes out of
your soul like a rocket,
unless being still would
drive you to madness or
suicide or murder,
don't do it.
unless the sun inside you is
burning your gut,
don't do it.

Istorii despre literatura si orbire

“Oamenii cred ca un orb este un om inchis intr-o lume neagra; ei nu stiu ca negrul este una dintre culorile careia ii simte cel mai mult lipsa.”

Ii ramasesem putin dator Duniei cu cateva impresii despre o carte de la Editura Univers pe care mi-a oferit-o cadou in urma cu vreo doua luni. Cartea o citisem destul de repede, fiind vorba de 120 de pagini adunate in 3 capitole independente in care, amestecand discretionar biografia si fictiunea, Julian Fuks evoca figurile a trei scriitori mari din secolul XX care si-au pierdut vederea: Jorge Luis Borges, Joao Cabral si James Joyce.

Fiecaruia ii este dedicat cate un scurt eseu in care Fuks, pornind de la fapte istorice reale, speculeaza literar momente si reflectii pentru a transmite ceva din nostalgia, frustrarea sau resemnarea celor trei prozatori si poeti loviti de orbire in plin elan creator. Borges plimbandu-se prin Buenos Aires sau calatorind in timp prin propria memorie, visandu-si propria realitate. Cabral bajbaind prin ceata prezentului catre un ultim interviu pe cale sa-i descatuseze amintirea melancolica a momentelor de creatie. Joyce incapatanandu-se sa-si lase amprenta in istorie in ciuda obstacolelor de natura financiara sau personala pe care le intampina.

E greu de apreciat ce e istorie si ce e fabulatie in paginile lui Fuks. Unele lucruri e foarte posibil sa se fi petrecut asa cum sunt descrise in vreme ce altele poarta doar amprenta verosimilului. Impresia insa e cea a unui autor original, bun cunoscator al celor 3 scriitori consacrati, care imi bate obrazul amical ca ar trebui sa-mi iau restantele la literatura. Daca as fi fost cat de cat familiarizat cu operele celor 3 cred ca Istorii despre literatura si orbire mi-ar fi oferit mai multe satisfactii. Din pacate cunostintele mele referitor la Borges, Cabral si Joyce sunt foarte limitate in acest moment. 

Bibliotecă de blogger român

Are chinezu o provocare (careia si Sonia i-a dat curs) care m-a scos si pe mine din amorteala post-revelion si anume sa trec in revista lecturile din anul incheiat si eventual sa formulez un Top10 din ele. In alte conditii treaba asta ar fi fost una destul de greu de realizat, intrucat memoria de lunga durata nu mai retine acum decat lucruri banale sau inutile. Din fericire exista servicii online si tot felul de aplicatii care au ca scop decongestionarea neuronilor si eliberarea sinapselor de stresul impus de necesitatile sociale de a inregistra orice, de la junk cultural la pop-art si de la gafe politice la enunturi existentiale electrizante doar pentru a sustine o conversatie la bere.

Faptul ca m-am abonat din timp la niste retele cultural-sociale ca shelfari -si, mai recent, goodreads- imi ofera pe langa noiamul de sugestii si informatii interesante din zona literara preponderent internationala si un istoric concis asupra activitatii mele de cititor, cu conditia ca sa-mi iau rolul in serios si sa-mi inscriu lecturile in raftul personal spre gloria individuala si invidia prietenilor mei mai lenesi. Dincolo de aerul de fudulie intelectuala pe care fara indoiala ca il emana, acest tip de socializare internautica are o componenta foarte motivationala in ce ma priveste, si asta din cauza ca-mi ofera posibilitatea de a-mi fixa teluri si de a veghea la indeplinirea lor, lucru care-mi produce satisfactii asemanatoare celor din timpul facultatii. E trist ca am nevoie de asa stimulare dar asta e rezultatul accesibilitatii culturale.

Investigand deci catalogul online mentionat se pare ca in 2013 am citit 37 de romane si 11 nuvele grafice/comics, lucru pe care-l consider o mica reusita personala intrucat de 5 ani incoace de cand m-am reapucat de citit regulat am crescut ritmul de la un an la altul. N-as fi reusit asta fara o gasca de oameni cu preocupari identice, dispusi sa schimbe carti si impresii despre ele, si fara pastrarea unei evidente pe goodreads/shelfari, retele care insista sa le dai atentie, sa le primesti sfaturile si sa-ti compari gusturile si marimea rafturilor cu restul comunitatii. Nu ca ar conta in vreun fel sau altul la statutul social insa respectul de sine e oarecat influentat de asemenea reusite.

Din romanele citite nu mi-e greu sa alcatuiesc un Top10 pentru ca valoarea lor difera la fel cum si preferintele mele pentru un autor sau altul difera. Un lucru insa e sigur: n-am citit nici o carte proasta in 2013 intrucat imi pretuiesc prea tare timpul pentru a insista in ceva ce nu ma satisface si nici nu fac review-uri la comanda.

1. Orasul si stelele (Arthur C. Clarke). Diaspar, ultimul refugiu al umanitatii, oras automatizat si bastion al inertiei si stagnarii, un miliard de ani in viitor. Un fabulos roman de la unul din maestrii science-fiction, o fresca vibranta a unei societati captive de zeci de milenii in auto-suficienta si conservatorism, care readuce in prim plan soarta eroului providential capabil sa redea rasei umane spiritul si determinarea necesare pentru a-si regasi locul ei in univers.

2. Rant (Chuck Palahniuk). Cronica unei morti anuntate compusa din marturii, articole si interviuri care contureaza viata celui mai infam om de pe planeta, Buster ‘Rant’ Casey, responsabil pentru o epidemie de turbare care a decimat populatia. Un fel de ‘copilaria, educatia si faptele Antichristului’, in stilul caracteristic al lui Palahniuk adica satira, umor negru si scene grafice socante la care se adauga un peisaj distopic si nu in ultimul rand...calatorii in timp, Second best dupa Fight Club.

3. The Great Gatsby (F. Scott Fitzgerald). Portretul unei epoci imbibate in decadenta si exces, Epoca Jazzului, nebunaticii ani douazeci, privit prin ochii unui scriitor cinic prins in vartejul provocat de magneticul milionar Jay Gatsby, personificarea visului American auto-realizat dar si creuzetul celor mai nocive obsesii: bani, statut social si iubire romantic-idealista.

4. Sfarsitul copilariei (Arthur C. Clarke).

5. Postasul suna intotdeauna de doua ori (James M. Cain).

6. Omul demolat (Alfred Bester). Un ingenios roman detectivistic plasat in secolul 24 intr-o lume in care politistii telepati au eliminat teoretic orice fel de activitate criminala. Totusi, cineva risca sa comita o crima perfecta stiind ca in caz de esec il asteapta demolarea. Ce e asta? Ei bine, gasiti raspunsul in ultimele 5 pagini ale cartii.

7. On the road (Jack Kerouac).

8. Oceanul de la capatul aleii (Neil Gaiman)

9. Portocala mecanica (Anthony Burgess). Cartea care mai mult pune intrebari decat ofera raspunsuri. “Is it better for a man to have chosen evil than to have good imposed upon him?” Sau ultraviolenta justifica reeducarea prin tortura? Fascinanta carte responsabila si pentru unul din filmele capodopera ale lui Stanley Kubrick.

10. Frankenstein (Marry Shelley). Nu doar una din operele seminale ale genului SF dar si unul din cele mai bine scrise romane englezesti victoriene.

Tot in 2013 am revizitat doua din romanele favorite: Jocul lui Ender (Orson Scott Card), provocat fiind de lansarea ecranizarii sale (destul de reusita, cred) si Ubik by PKD, carte de care nu ma satur niciodata. Din zona nuvele grafice de exceptie am bifat intr-un final niste titluri “obligatorii”: The Dark Knight Returns (Frank Miller), Batman: Year One (Frank Miller), Batman: The Killing Joke (Alan Moore), Batman: Arkham Asylum (Grant Morisson) si Superman: Whatever Happened To The Man of Tomorrow (Alan Moore). La astea se pot adauga si seriile The Ultimates (Mark Millar) si Age of Ultron (Brian Michael Bendis) care se poate spune ca au furnizat cateva din ideile filmelor Avengers. Dar despre astea intr-un articol viitor, probabil...

Oceanul de la capatul aleii (Neil Gaiman)

"Adults follow paths. Children explore."

Poti citi Oceanul de la capatul aleii intr-o dupa-amiaza. Intri in prima librarie mai acatari, preferabil dotata cu o cafenea/ceainarie, sustragi un volum de pe rafturi si pentru cateva ore inoti prin amintirile copilariei. Nici macar nu trebuie sa fie copilaria ta. Totul e in paginile lui Gaiman. Usor diferit, cu fantasticele sale metafore si sclipiri de imaginatie, dar atat de familiar in materie de dezghetare emotionala. Desi povestea are drept protagonist un copil ea nu pare destinata copiilor ci tocmai adultilor care poate au uitat cum era sa fii copil. Cum era sa lasi lumea exterioara sa te uimeasca si sa te sperie in acelasi timp, cum inventai povesti pentru fiecare lucru pe care nu-l intelegeai pe deplin, cum te refugiai in lumea cartilor si a jocurilor, cum cautai explicatii logice la adultii din jur, la oamenii mari, si cum vorbele lor iti pareau de multe ori criptice.

Cartea e in esenta o aventura a unui pusti de 7 ani confruntat cu lucruri dincolo de puterea lui de intelegere. Sinuciderea chiriasului care se mutase in camera lui in clipa cand parintii sai au inceput sa aibe probleme financiare ii deschide pustiului o fereastra catre o lume fantastica, dincolo de cortina realitatii, o lumea in care fapturi de cosmar speculeaza orice ocazie ivita pentru a se strecura intre noi. O asemenea creatura se intrupeaza chiar in familia pustiului, sub forma unei guvernante perfide numita Ursula Monkton, o “zdreanta” cu chip de femeie care-i seduce tatal si sora cu afabilitatea ei prefacuta. Ori poate asta e doar o metafora intunecata pentru a masca un lucru banal ca infidelitatea. Dorind sa scape insa de piaza rea copilul fuge si se ascunde la ferma prietenei lui de 11 ani, Lettie Hempstock, care pare sa fie mult prea familiarizata cu asemenea mistere ale creatiei. Acolo va descoperi secretul Oceanului de la capatul aleii si adevarata masura a prieteniei: capacitatea de sacrificiu.

“Eram un baiat de sapte ani. Picioarele imi erau zgariate si sangerau. Tocmai facusem pe mine. Iar faptura care plutea deasupra mea era uriasa si lacoma si voia sa ma duca in pod, iar cand avea sa se plictiseasca de mine urma sa-l faca pe tati sa ma ucida.

Faptul ca Lettie Hempstock ma tinea de mana imi dadea curaj. Dar Lettie era doar o fetita, chiar daca destul de mare, chiar daca avea unsprezece ani si chiar daca avea unsprezece ani de multa, multa vreme. Ursula Monkton era adult. Nu conta, in acel moment, ca era personificarea fiecarui monstru, fiecarui cosmar, fiecarei vrajitoare. Era adult, iar cand adultii se cearta cu copiii, castiga intotdeauna..” 

Oceanul... lui Neil Gaiman e o foarte patrunzatoare si plina de magie ocheada aruncata asupra copilariei, bogat ilustrata cu personaje simbol, situatii limita, mister, scene de dramatism, bucurie si tristete, conflicte adulti-copii realist evocate si intrebari (pre)mature despre identitate si maturizare puse cu vocea autentica a unui copil putin mai destept decat cei de varsta lui. Lectura ei a fost unul din cele mai bune lucruri pe care-l puteam face intr-o zi de concediu.

Dr Jekyll & Mr. Hyde: o relatie incununata de succes

Exista se pare nu mai putin de 123 de filme (lungi sau scurte), zeci de spectacole si adaptari radio inspirate din "Straniul caz al Doctorului Jekyll si al dublurii sale malefice, dl Hyde". Fara indoiala ca o asemenea "viralitate" a subiectului e un bun indicator al succesului de care se bucura romanul lui Robert Louis Stevenson, o "carticica" de 150 de pagini, nu foarte teneborasa dar patrunsa de suficienti fiori gratie unei tehnici ireprosabile de insuflat teroare. Fara infloriturile victoriene si descrierile gotice pe care le-am gasit in tot atat de popularele Frankenstein si Dracula, romane creatoare de atmosfera terifianta, proto-SF-ul lui Stevenson utilizeaza ca arc de presiune psihologica caracterizarea personajului Hyde prin descrieri disparate facute de alte personaje, care par sa fie unanime in privinta unei anormalitati sau monstruozitati percepute visceral ca o stare de dezgust, repulsie si frica. Repetate indeajuns, aceste lucruri iti raman intiparite si reies la suprafata ca indicii de stare in momentul intrarii lui Jekyll in pielea lui Hyde. Dincolo de latura horror, povestea e un comentariu interesant cu privire la progresul stiintific fara discernamant sau moralitate si dubla personalitate explicata mai tarziu, pe indelete, de Freud.

In ce priveste progresul stiintific, subiectul "cazului", doctorul Jekyll, e unul din acei "mad scientists" bine intentionati dar sedusi de potentialul oferit de cunoasterea teoretica si de propriul orgoliu pentru a mai tine seama de bun simt si prevedere. La fel ca Dr. Frankenstein si mai tarziu Omul invizibil, acesta patrunde taine pentru care nu era inca pregatit si este pedepsit pentru indrazneala, desi "stiinta" in care se afunda Jekyll tine mai degraba de metafizic decat de fizica. Convins de existenta unei dualitati 'bine-rau' in sufletul sau (o fire respectabila inclinata spre sobrietate si intelepciune mascand o a doua fire, josnica, ce suspina dupa pasiune si desfrau) Jekyll descopera elixirul descatusarii totale, permitand astfel laturii sale rele sa preia controlul pentru scurt timp si sa-si faca de cap fara mustrari de constiinta. Exact cum ne va explica mai tarziu psihanaliza, poftele reprimate ani la randul prin autocontrol si educatie vor navali prin bresa proaspat creata si incet, incet, Dl Hyde il va consuma pe respectabilul Dr. Jekyll, autodistrugandu-se si pe el in consecinta.

O relatie de interdependenta parazitara incheiata, surprinzator, dintr-o eroare inerenta intregului experiment. Rezultatul e insa un succes: o fabula percutanta despre duplicitatea naturii umane.

Cel mai bun roman romanesc din 2012

In "procesul" intentat de Asociatia Casa de Cultura & friends literaturii romanesti, asa cum s-a prezentat ea in anul 2012, juriul format de 23 de blogari (eram 24 dar unul s-a "recuzat") a deliberat astfel: cel mai memorabil roman lansat in 2012 in Romania si castigator al Premiului Augustin Fratila in 2013 este cel al scriitorului Radu Aldulescu, 'Cronicile genocidului' (Ed. Cartea Romaneasca). "Condamnarea" (autorul a marturisit ca se simte inspaimantat) a avut loc aseara, dupa ce organizatorii au adunat punctajele acordate de blogari celor 5 romane finaliste. Competitia a fost destul de stransa, din calculele mele reiesind ca doar 2 puncte (73p fata de 75p) au despartit-o pe Alina Nedelea si Soseaua Catelu 42, unul dintre cele mai populare debuturi literare ale anului, de consistentul premiu de 10.000 de euro oferit de compania Philip Morris Trading. Nici celelalte romane n-au fost departe deloc astfel ca se pot trage cateva concluzii: toate au fost stralucite, toate au fost slabe, blogarii sunt divizati si nu se pot pune cu nimic de acord... adica..oameni..

Modul de notare a constat in acordarea fiecarui roman a cate unei note intre 1-5(maximul), adica ordonarea lor pe o scara valorica dupa orice criteriu avea blogarul chef: placerea lecturii, tehnica scriiturii, frumusetea copertii, randomizare sau whatever.. Dupa skillurile fiecaruia. In fine, voturile mele insa arata asa:

5.  “Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, 2012
4.  “Hotel Universal”, de Simona Sora, Editura Polirom, 2012
3.  “Şoseaua Căţelu 42”, de Alina Nedelea, Editura ALLFA, 2012
2.  “Omar cel orb”, de Daniela Zeca, Editura Polirom, 2012

1.  “Craii şi morţii”, de Dan Stanca, Editura Cartea Românească, 2012

Am asezat Cronicile pe prima pozitie pentru faptul ca mi-a parut cel mai aproape de un roman bine inchegat, cu cap, mijloc si coada, cu personaje pitoresti si vii, autentic si care efectiv spunea o poveste evocand totodata niste realitati din epoca post-decembrista. Am petrecut insa ore placute lecturand si celelalte romane singurul pe care n-am putut sa-l diger fiind Craii si mortii, pesemne datorita lacunelor mele legate de romanul lui Mateiu Caragiale pe care am inteles ca-l oglindeste.

N-am termen de comparatie cu editia de anul trecut (n-am participat, n-am citit) dar cred ca-mi voi indrepta atentia catre finalistele de-atunci pentru ca sunt niste guri care zic ca selectia de atunci ar fi fost mai buna. Carcoteli dar ramane de vazut. Astea fiind zise, treaba mea e implinita.. La revedere si puneti mana pe carti... Stiti voi, te fac ne-prost..

FILTm II: La Vest de Est/La Est de Vest

Un mic reminder pentru pasionatii de lectura si prietenii lor care le cumpara, imprumuta sau fac cadou carti: se apropie Festivalul International de Literatură de la Timisoara, a doua editie dintr-un proiect initiat de Oana Boca, Ioana Gruenwald si Robert Șerban ce-ar putea deveni - cu sprijin pe masura si un dram de noroc - un reper cultural in orasul nostru si un capitol vrednic de inclus in dosarul Timisoara - Capitala Culturala Europeana.

In perioada 23-25 octombrie la Bastion (Galeria Theresia) publicul autohton si scriitorii sunt invitati, asadar, sa stea la taclale despre ce mai e nou in lumea literara. Invitatii sunt atat din tara cat si de peste hotare iar daca numele lor nu va spun inca nimic (fiind contemporani) acesta e un motiv in plus pentru a-i trage de maneca si a le adresa, pertinent, intrebari. 

Echipa oaspetilor:

Victor Erofeev – unul dintre cei mai importanți și controversați scriitori ruși de astăzi, 

Iuri Andruhovîc – „Patriarhul literaturii ucrainene”, unul dintre fondatorii tendinței postmoderne în literatura ucraineană, 

Edo Popović (Croația) – autor-cult al generaţiei sale, a cărui operă literară a devenit portavocea „învinşilor” din Croaţia urbană, 

Fabio Geda (Italia) – scriitor îndrăgit de cititorii români datorită romanelor Singur pe stradă (nominalizat la cel mai important premiu literar din Italia) și În mare sunt crocodili, 

Duško Novaković – un nume de primă mărime al poeziei sîrbe de astăzi 

Igor Marojević – cunoscut deopotrivă ca prozator și dramaturg, prezent în cele mai importante antologii dedicate prozei sîrbe de astăzi.

Echipa gazdelor:

Răzvan Petrescu –prozator și dramaturg, considerat un maestru al prozei scurte autohtone, 

T. O. Bobe – poet, prozator, scenarist, unul dintre cei mai nonconformiști scriitori români de după ’89, autor al uneia dintre cele mai iubite cărți publicate în ultimii 20 de ani: "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară", 

Daniel Vighi – important prozator al generației opteziste, eseist și publicist, 

Veronica D. Niculescu – excepțională traducătoare a lui Vladimir Nabokov în limba română, o scriitoare care s-a ridicat la înălțimea maestrului său, printr-o proză ce captează atît realitatea, cît și miraculosul ei, 

Robert Șerban – unul dintre cei mai apreciați și mai premiați poeți români contemporani, cunoscut deopotrivă ca editor și realizator tv, 

Alexandru Potcoavă – reprezentant de marcă al noii generații de scriitori, un autor care scrie cu nerv și vervă.

Programul festivalului e gasibil pe sait. Am inteles ca la inchidere se va petrece pe stil sirbesc, cu muzica, dansuri si gustari (100%) de-ale vecinilor. Ar fi prea frumos sa fie asa.

Lecturi obligatorii: Omar cel Orb si Soseaua Catelu 42

Au trecut deja 2 saptamani de cand mi-au intrat in biblioteca cartile nominalizate la Premiul Augustin Fratila. N-am pierdut vremea si din cele aproape 400 de ore impartite intre job, somn, iesiri la bere, filme si Breaking Bad am rupt cateva pentru lectura si am devorat - nu glumesc, chiar am muscat cu sirg din ele - doua dintre carti: Soseaua Catelu 42, pentru ca titlul era intrigant, si Omar cel Orb, unde subiectul era atragator. Mi-au placut destul de mult ambele si cred ca ar trebui citite de cat mai multi oameni. Cele doua carti pot fi privite ca niste povesti de viata destul de personale care nu trebuie musai sa fie legate de un anume timp sau loc, dar pe care plasarea lor intr-o perioada cunoscuta ca “de tranzitie” le personalizeaza in asa fel incat sa existe o conexiune mai facila cu cititorul.

Din cartea Alinei Nedelea, Soseaua Catelu 42, am remarcat stilul direct, personal, autobiografic al autoarei de a revizita niste momente definitorii ale copilariei si adolescentei sale. E o drama destul de cenusie tratata insa cu umor tragic-comic si multa (auto)ironie. Limbajul e colocvial, cartea imbracand haina unei marturisiri personal facute cititorului. Copilul Alina creste intr-un ghetou, un bloc muncitoresc de pe strada Catelu, si intr-o familie care n-o iubeste si a carei fiica nu se simte. Dupa ce ii moare mama in noaptea de Revelion, Alina descopera o mama noua si o lume noua, in care femeile din familia ei vorbesc cu mortii si prezic viitorul. Revolutia aduce cu ea sperante naive, studentie, primele iubiri, bani insa si o serie intreaga de deziluzii. In 20 de ani Alina trece printr-o serie de evenimente greu credibile, pe care le expune fara patetism, oferind dovada vie ca inainte sa poti scrie o carte trebuie sa ai parte macar de o viata interesanta

Verdict: daca nu te deranjeaza argoul si imaginile explicite si ai prins epoca cand se manca pe cartela, cartea merita citita! Te va face sa-ti privesti propria viata un pic mai indulgent. Textul are o plasticitate deosebita, imaginile sugerate sunt aproape grafice iar unele situatii par de-a dreptul absurde. Desigur, asta ridica si un semn de intrebare asupra a cat este adevar si cat fictiune in viata Alinei Nedelea, asa cum reiese ea din paginile cartii.

Cine-ar trebui sa regizeze filmul: Danny Boyle (Trainspotting, Slumdog Millionaire). Mizeria hiper-realista, absurdul si “povestile de viata” auto-ironice sunt domeniul pe care il stie cel mai bine.

Omar cel Orb scrisa de Daniela Zeca dezvaluie tot o experienta umana paradoxala, una a carei erou, Omar, e un emigrant iranian intr-o democratie tanara est-europeana. Personajul e folosit atat ca un canal de informare asupra realitatilor actuale ale unei natiuni stravechi si foarte framantate sau asupra uneia din primele religii ale lumii -zoroastrismul- dar si ca o perspectiva exterioara asupra “Europei noastre” provinciale, asa cum ii apare ea unui strain. Povestea nu respecta o anumita cronologie, alternand atat ca loc cat si ca timp exact cum lui Omar ii revin diferite amintiri ale vietii pe care o abandonase. Evadarile din realitate ale acestuia se produc, ca intr-o povestire fantastica, prin patrunderi imaginare/magice? in tablourile din casa gazdei sale, Godun, niste reproduceri dupa autori clasici pe care Omar ii cunoaste amanuntit, semn al vastului sau bagaj cultural.

Verdict: foarte interesanta sub aspectul informatiilor oferite in legatura cu credinciosii zartosht, importanta traditiilor persane, revolutia islamica si conflictul etnic-religios din Iran. Foarte atent scrisa, cu fraze aproape caligrafic construite si o fluiditate remarcabila, dovada a talentului autoarei, Omar cel Orb e simultan o poveste despre iubire si una despre sacrificiu. Nu in ultimul rand, o provocare pentru cititorul neavizat.

Cine ar trebui sa regizeze filmul: Ang Lee (Life of Pi) are o viziune foarte poetica si o estetica orientala de invidiat. Ar trebui sa mai incerce o poveste de imigrant incarcata de spiritualitate.

Jurizez finala Premiului literar 'Augustin Fratila', editia II

Gata, specialistii au deliberat: Romanul Romanesc al anului 2012 va fi unul din urmatoarele 5:

1. “Craii şi morţii”, de Dan Stanca, Editura Cartea Românească, 2012
2. “Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, 2012
3. “Hotel Universal”, de Simona Sora, Editura Polirom, 2012
4. “Omar cel orb”, de Daniela Zeca, Editura Polirom, 2012
5. “Şoseaua Căţelu 42”, de Alina Nedelea, Editura ALLFA, 2012

Acestea au fost selectate de un juriu de specialitate format din criticii literari Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache din 56 de romane înscrise în competiţia pentru 10.000 de euro, cat valoreaza Marele Premiu oferit de compania Philip Morris Trading. Trebuie sa recunosc ca sunt niste titluri mai mult decat interesante si, din ce-am citit despre ele, sunt fara indoiala demne de atentie. Numai pentru "Soseaua Catelu 42" stiu deja cateva persoane care sunt gata s-o adopte.

Premiul literar 'Augustin Fratila' se afla asadar la cea de-a doua editie iar cei care ati fost pe faza anul trecut poate va amintiti nu doar controversa iscata in blogosfera ci si faptul ca procesul implica doua etape: una care solicita deopotriva simtul critic si priceperea, adica de travaliu intens, pusa in seama unor specialisti care au avut de judecat peste 50 de carti dupa un singur criteriu - valoarea literara -, si o a doua incredintata unui al doilea juriu, de nespecialisti, format din 24 de bloggeri cu, mai mari sau mai mici, afinitati literare dar gata sa-si intinda subiectivismul si peste ceva de interes mai intelectual. Vocea publicului, deci. Din acestia fac parte si eu. De ce am fost invitat? Mister! De ce am acceptat? Pentru ca literatura ma preocupa iar cea romaneasca e intr-un con de umbra la care, probabil, am contribuit toti asa ca macar eu sa-mi spal vinovatia :). In al doilea rand e un minim de efort care ar face sa se vorbeasca mai mult despre cartea romaneasca si autorii romani, ceea ce nu poate strica. Iar in al treilea rand, primesc niste carti moka, iar asta e in orice zi o victorie!

Asadar, din 15 septembrie am la dispozitie o luna si jumatate sa citesc astea 5 finaliste si, bazandu-ma pe gustul personal, indicele de satisfactie si propria constiinta, sa le punctez la 1 noiembrie intr-un mod bine stabilit de organizatori din care sa poata fi depistat un castigator. Cam atat. Voi reveni cu niste cronici dupa ce le citesc.

Premiul literar „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2012 este organizat de Asociaţia Casa de cultură, cu sprijinul InterContinental şi Editura ALL. Evenimentul este sprijinit de Philip Morris Trading, EuropaFM şi Digi24.

S-au alăturat în acest demers de promovare a literaturii române librăriile Cărtureşti, CLB, Diverta şi magazinul online Elefant.ro.

Pe drum cu Jack Kerouac

"Matusa mea spunea ca-mi pierd timpul cu Dean si gasca lui. Stiam ca nu e asa. Viata e viata si oamenii sunt oameni."

N-am mai citit o alta carte care sa ma faca atat de mult sa vreau sa ma sui in masina si sa plec la drum ca On The Road, ‘jurnalul de calatorie’ fictional-biografic a lui Jack Kerouac. Ritmul e atat de frenetic si de exuberant incat te contamineaza cu o pofta de viata la viteza dementiala, traita haotic, nepasator si intr-o permanenta miscare dintr-un loc in altul. Cartea asta efectiv te face s-o lasi din maini la fiecare doua pagini pentru a iesi din casa si a experimenta pe propria piele naivitatea si libertatea personajelor din ea. Lucrul acesta, surprinzator, nu se datoreaza unei curiozitati turistice brusc atatate de vreo enumerare a locurilor vizitate ci fantasticei autenticitati a experientelor descrise de autorul-narator. Felul in care sunt expuse intamplarile e visceral, dezorganizat si de o sinceritate emotionanta, intocmai ca o conversatie in viu grai cu un om intors dintr-o lunga calatorie care vrea sa-ti impartaseasca toata experienta dintr-o data.

"Nu aveam nimic de oferit nimanui, doar propira mea confuzie.
Petrecerile erau gigantice. Intr-un apartament de la subsol, de pe strada 90 Vest, erau cel putin o suta de persoane. Oamenii se revarsau in despartiturile din pivnita, aflate linga horn. Se intampla cate ceva in fiecare ungher, pe fiecare pat si canapea - nu o orgie , ci o petrecere de Anul Nou, cu tipete dezlantuite si muzica turbata la radio. Se afla acolo chiar si o chinezoaica. Dean alerga ca Groucho Marx de la un grup la altul, vrind sa cunoasca pe toata lumea. Din vreme-n vreme, luam masina si mai aduceam alti invitati."

Romanul e construit in jurul lui Sal Paradise (alter ego al lui Kerouac) si parcurge cativa ani din perioada sa de ratacitor, focalizand in special pe relatia lui de stransa prietenie - chiar iubire intelectuala - cu smintitul Dean Moriarty, “sfantul prost” impatimit al vitezei si maniac al soselelor, si calatoriile lor nebunesti de-a lungul si de-a latul Statelor Unite. Insotindu-i pe acesti frumosi nebuni in goana lor dementa esti spectator pasiv intr-un carusel scapat de sub control, gata in orice clipa sa se zdrobeasca de coasta unui munte sau sa pice intr-o prapastie, dar cursa e atat de palpitanta incat iti doresti sa nu se termine niciodata. Mai mult, te cuprinde si nerabdarea de a te aseza la randul tau in scaunul soferului si a apasa pana la fund acceleratia urmandu-ti propriul itinerar.

"Prin orasele atipite din Illinois, unde limuzinele gansgsterilor erau o priveliste familiara, aparitia noastra a fost destul de neobisnuita: toti eram nebarbieriti, soferul era gol pana la briu, apoi mai erau cei doi vagabonzi si eu, pe bancheta din spate, tinandu-ma de centura de siguranta laterala, cu capul dat pe spate si cu o privire dispretuitoare. Aratam chiar ca o banda din California, sosita sa-i scoata din paine pe rasfatatii din Chicago, o banda de desperados scapati dintr-o puscarie de sub luna din Utah. Cand am oprit intr-un orasel la pompa, ca sa bem Coca-Cola si sa luam benzina, oamenii au iesit sa se uite la noi dar nu au zis nici pâs. [...] Curand purpuriul lua locul rosului, traversaram cel din urma din raurile fermecate si zariram in departare fumurile orasului Chicago. Venisem din Denver, via ferma lui Ed Wall, aproape o mie noua sute de kilometri, in exact saptesprezece ore, nepunand la socoteala cele doua petrecute in sant si cele trei de la ferma si alte doua la politia din Newton, Iowa. Cred ca am avut o medie de 110 km/h cu un singur sofer, de-a curmezisul intregii tari. Ceea ce e un record cam nebunesc."

Calatoriile descrise ofera o imagine deosebit de plastica a Americii tarziilor ani ‘40, cu autostrazile ei nesfarsite si campiile ei infinite, si a generatiei beat, caracterizata de o intensa sfarseala produsa de cautarea neobosita a exaltarii pe care doar gasirea “propriului drum” si a raspunsurilor la intrebarile existentiale o poate oferi. Preocupati de trairi cat mai senzoriale, de excese de orice fel, de depasirea propriilor limite si ignorarea tuturor conventiilor sociale, Sal, Dean si tovarasii lor de calatorie apar ca o banda de rebeli caraghiosi si imaturi insa cu suflete de poeti vagabonzi. Muzica ii insoteste permanet si devine un cadru esential al naratiunii, Kerouac efectuand cateva viraje ingenioase in istoria jazzului si a bop-ului cantat in acele vremuri la New York, Denver sau in Frisco. Periplurile lor sunt insa fara exceptie modele de supravietuire cu bani putini si descurcareala ingenioasa intr-o zona a societatii plasata intre subteran si periferie.

Acesta e unul din elementele cele mai percutante in roman: dezinteresul asumat pentru orice fel de confort personal si elanul iresponsabil care-i insoteste in roadtrip-urile lor. Desi Sal apare ca cel mai matur dintre ei, constient de nebunia tovarasului sau Dean Moriarty, si el e la fel de sedus de vizunea romantica a unei libertati absolute de miscare si a unei existente ‘dezradacinate’ in care tot ce conteaza de momentul. Conflictul sau interior impreuna cu conflictele celorlalte personaje cu sotiile, amicii sau rudele lor apar in mod repetat de-a lungul romanului, oferind unele din cele mai vivide si subtile caracterizari literare: una bazata deseori pe realitate. Nu in ultimul rand, stilul aparent nefinisat al autorului, convulsiv, observational si bogat in detalii istorico-culturale (care chiar daca sunt straine unui non-american contribuie la efectul de autenticitate) are ca rezultat un roman extrem de accesibil si captivant.

"Era cu totul remarcabil felul in care Dean o lua razna, iar apoi revenea deodata la sufletul sau - care cred ca e infasura intr-o masina rapida, un tarm de ocean unde sa ajunga si o femeie care sa-l astepte la capat de drum -, cu atata calm si ratiune de parca nimic nu s-ar fi intamplat.."

"Pentru o clipa doar, reusisem sa ajung la acea culme a extazului pe care dorisem dintotdeauna s-o ating, iesirea completa din timpul cronologic in taramul umbrelor vesnice si miracolul simtit in intunecimea lumii muritoare si senzatia ca moartea ma imboldeste sa merg inainte, ca o fantoma care se urmareste pe sine insasi, iar eu ma grabesc, precum marinarii legati la ochi, pe o scandura de unde toti ingerii s-au aruncat in genunea sfanta a necreatului pustiu, ei, ingerii, preaputernice si de neinchipuit straluciri ale Miezului arzator al Mintii, infinite taramuri ale belsugului deschizand aripile si prabusindu-se in fermecate roiuri de fluturi ale paradisului."

"Marylou il privea pe Dean asa cum o facuse tot drumul, cu coada ochiului. Avea o expresie iritata si trista, ca si cum ar fi vrut sa-i taie capul si sa i-l ascunda in camera ei. Il iubea cu dusmanie si amaraciune pe omul care, in mod uimitor, era atat de stapan pe sine, furios, si dispretuitor si zanatic. Zambetul ei imbina un fel de credulitate afectuoasa cu o ura neimpacata care-mi dadea fiori, era o dragoste care, stia ea, nu avea sa rodeasca nicicand pentru ca, atunci cand ii privea chipul osos, cu falcile cazute, pe care se citea siguranta de sine si nepasarea tipic masculine, ea stia ca nebunia lui e fara leac. Dean era convins ca Marylou e o curva; stia el ca e o mincinoasa din nastere. Dar cand avea privirea aceea era dragoste in ea, iar cand Dean o baga in seama, se intorcea oferindu-i zambetul lui fals de cuceritor, cu fluturat de gene si dinti albi ca perlele..."

De ce e Romania altfel?

E un lucru bun ca o carte ca cea a lui Lucian Boia a devenit atat de populara la noi incat a ajuns sa fie disponibila gratuit pe net. Volumul cuprinde sintetizate in cateva eseuri o seama de explicatii istorice care ar fi bine sa fie stiute de cat mai multa lume ca poate in felul asta se mai schimba ceva in mentalitatea romaneasca. Nu e exclus insa ca ‘De ce este Romania altfel’ sa indispuna nitel, poate chiar sa produca mici accese de furie, pentru ca, asa cum bine stim, adevarul supara. Mai ales adevarul imposibil de schimbat si, dupa cum se va vedea, suprimat... Dar, cum bine spunea jurnalistul Dan Tapalaga lectura acestui volum e un act obligatoriu de igiena.

Un lucru care frapeaza insa e tocmai aceasta mentalitate romaneasca pe care fiecare generatie pare s-o vada mai mult sau mai putin stramba la generatiile precedente si, astfel, s-o ceara schimbata. Dupa cum se va vedea in paginile cartii lui Boia “mentalitatea” pare sa se perpetueze cu destula abilitate de la o generatie la alta mai ales in trasaturile cenusii, in pacatele sau tarele care nu fac cinste indivizilor care o alcatuiesc. Astfel ca atunci cand vorbim de o Romanie “altfel” inevitabil cuvantul altfel imi pare o atenuare insinuanta a unui epitet mult mai dur. Ca si cand ai vorbi de un individ tampit sau nebun ca fiind ‘altfel’. Desigur ca Lucian Boia nu la asta se referea cand califica Romania ca fiind altfel, autorul avand in minte caracterul ei diferit, unicitatea si o anume “excentricitate” in raport cu normalitatea europeana (sic!).

Unele din raspunsurile la intrebarea titulara sunt usor intuibile. Altele insa nu ar fi sesizabile fara o cercetare temeinica a istoriei transformarilor sociale, politice, culturale ale poporului nostru. Cercetare care se face cu mai mult de o carte de 150 de pagini. Dar pentru inceput, micul roman de un ghid interesant.

Iata de pilda de ce suntem pe ultimele locuri in Europa. Am fost de la bun inceput niste “intarziati ai istoriei”:

Evul Mediu începe în spaţiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârşit. A fost, din pornire, un handicap. La 1300, ţaratul bulgăresc avea o istorie de câteva secole şi se afirmase în unele perioade ca o „mare putere“ regională, cu ambiţii imperiale (de unde şi titulatura de ţar a cârmuitorilor săi). Şi Serbia avea o istorie. Ungaria, să nu mai vorbim: coroana Sfântului Ştefan, cu alte cuvinte Ungaria Mare, exista deja la anul 1000. Polonia, de asemenea, se afirmase ca o putere însemnată. Cehia se număra printre ţările componente ale Imperiului German, iar atunci când principatele române abia apăreau pe harta Europei, regele ei Carol I devenea împărat al Sfântului Imperiu (sub numele de Carol IV), şi fonda la Praga o universitate (cu o jumătate de mileniu înaintea universităţilor româneşti). Venite târziu, principatele române sunt şi rămân ţări mici, inevitabil dependente de puterile mai mari (domnitorii români puteau să-i bată din când în când pe regii Ungariei sau ai Poloniei, rămâneau însă vasalii acestora, nedepăşind condiţia de „principi“, şi n-ar fi visat niciun moment să-şi spună regi).

Faptul ca am venit intotdeauna ultimii la masa s-a tradus printr-o flamanzire indelungata si o slabiciune inerenta a “statului”. Pana hat tarziu am fost complet dezbinati si lipsiti de institutii care sa aplice niste principii de guvernare eficiente.

Modul cum se petrecea succesiunea la tron ilustrează mai bine ca orice funcţionarea defectuoasă a mecanismului. Nici nu merită să-i amintim „regulile“, vagi şi oricum prea puţin respectate. Până la urmă, în fruntea ţărilor române ajungea cine putea. Cu preţul conflictelor interne şi al intervenţiilor din afară, solicitate adesea de competitori.

Faptul ca orice pas inainte spre modernizare il datoram strainilor ne-a lasat cu un afurisit de complex de inferioritate: oameni mici in tari mici, la discretia vecinilor, paizani care au trebuit sa se uite la altii cum fac industrie, mestesuguri si comert, in vreme ce ei trudeau la boier. Asta ar fi catalizat nasterea si cultivarea unui sentiment de orgoliu national care sa lege peste veacuri romanii moderni de strabunii lor latini, pe de o parte, si dacii liberi si intelepti, pe de alta parte, pentru a “compensa micimea prezentului”.

Demitizarea continua cu reprosuri usuratoare: Obisnuinta supunerii e de asemenea o mostenire. Romanii au deprins-o timp de veacuri: de la taranul prea plecat in fata boierului pana la domnitorul prea plecat in fata Inaltei Porti. "Capul plecat sabia nu-l taie" este unul dintre cele mai des mentionate proverbe romanesti. Supunerea genereaza si strategii compensatoare: mai direct spus cum poti "sa-l tragi pe sfoara" pe cel caruia aparent i te supui. E un gen de rezistenta pasiva mult mai frecventa la romani decat rezistenta pe fata. Niciunde nu e mai actuala aceasta decat in relatiile liderilor politici cu europenii cand accepta niste lucruri si apoi fac cum ii taie capu’. Sau in promisiunile de campanie. 'Zici ca ei dar faci ca tine' e un excelent proverb pentru a ilustra dublul discurs. Si se mai mira lumea ca romanul nu protesteaza decat o data la 60-80 de ani (1848-1907-1989), cand explodeaza mamaliga.

Oricare ar fi insa pacatele romanului mi-e greu sa cred ca ele ii sunt doar lui specifice. Probabil ca veniti mai tarziu pe scara istoriei si urcand mai incet treptele decat restul popoarelor romanii depasesc mai greu aceste etape in drumul spre modernizare. Tinand insa cont ca odata erau cu cateva secole in urma faptul ca distanta s-a redus la doar cateva decenii e macar incurajator. Semn ca se poate. 

Cum as continua Harap Alb?

Zilele astea apare numarul 5 din HAC si in ultima luna autorii au provocat cititorii sa-si dea cu parerea asupra modului in care ar continua ei povestea. Am omis sa citesc alte pareri sau macar sa mi-o pronunt pe a mea dar iata ca ideea de a ma gandi cum mi-ar conveni mie sa continue story-ul mi-a produs acest articol.

Deci, cum as vrea eu sa continue Harap Alb intr-o lume atat de saturata de francize, sequell-uri si spin-off-uri care extind universul imaginar odata expus comprehensibil in nenumarate directii mercantile producand scenarii haotice si deseori contradictorii insa mai tot timpul iremediabil diluate.

Tinand cont ca banda desenata HAC e o aparitie tanara care in primele 4 numere a punctat “inceputurile” creionand origin stories nu doar pentru printul Stefan (Harap-Alb) dar si pentru tovarasii sai de calatorie, lucru care a dezvaluit niste directii de explorat (alte personaje si taramuri fantastice ce pot fi vizitate) si a conturat niste personalitati super-eroice arhetipale (Ochila/Haiganu fiind cel mai intrigant pana acum), nu vad nici un motiv pentru care nu s-ar relua firul epic chiar din locul unde a fost lasat de “revizionistii” lui Ion Creanga: nunta insangerata cu moartea si invierea printului. 

Prin urmare, dupa consumarea actului nuptial, alegerea evidenta ar fi continuarea aventurilor eroilor nostri in spatiul mitologic-fantastic de inspiratie sword-and-sorcery integrand pe cat posibil evenimente si personaje din folclorul romanesc trecute printr-un upgrade de skill-uri si haine moderne. Asupra lor va plana insa tot mai intimidanta umbra a Spânului, reinviat surprinzator in ultima pagina a Inceputurilor pentru a-l folosi pesemne pe viitor ca principal villain. M-as bucura deci sa avem parte de un origin story corespunzator pentru acest Moroianu care sa fie dezvaluit gradual de la un nr la altul iar personajului sa i se dea o fata umana care sa-l faca mai interesant din punct de vedere al motivatiilor. Rolul de fabula moralizatoare al povestirii lui Creanga ar trebui teoretic abandonat dupa acele inceputuri iar comic-ul sa-si dea frau liber abordand teme profunde, comice sau intunecate, care sa-i permita o mai multa libertate de expresie. Totodata se simte si nevoia unei usoare ambiguitati morale sau a unei inclinatii spre manevre ascunse la personajele simpatice care sa oglindeasca astfel perfidia personajelor fundamental rele.

Cum mi-ar fi placut insa mie sa continue? Ei bine, daca mi se permit niste derapaje imaginare scurte iata cateva idei.

Daca s-ar merge pe o idee de comic cu simt al umorului, Harap Alb si-ai lui ar putea functiona ca o banda de misfits (de neadaptati), ceea ce in fapt si sunt. Exceptandu-l pe Stefan, eroul si idealul de onoare si responsabilitate, si pe Haiganu cel intelept, ceilalti (Flamanzila, Setila, Gerila si Lungila) ar trebui sa intre in tot felul de boacane prin diferite targuri si sate romanesti tipice, sa vaneze femeiusti, ospaturi, sa se-mbete, sa strice afaceri de baieti destepti, intr-un cuvant sa se comporte intr-un mod care sa reflecte pe cat posibil spiritul contradictoriu al romanului. Iar Stefan sa fie astfel distras de la adevarata lui cautare care banuim ca tine de implinirea unui destin eroic obscur.

Daca s-ar merge inspre zona horror gasca lui Harap Alb s-ar putea recomanda ca niste specialisti in exorcizari demonice, vanatori de fantome, spirite rele si alte fapturi stranii care-i bantuie pe oamenii de bine de la tara. Pe parcurs aventurile lor i-ar conduce spre necromantul Spânu care planuieste inchinarea tarii unui oarecare Stapan al Intunericului si astfel premizele pentru un epic demon fight ar fi asezate. La nevoie se pot integra si cate-un nosferat sau niste strigoi pentru aroma traditional de usturoi.

Un thriller procedural meticulos ar fi o intreprindere greu de realizat in banda desenata insa nu imposibila. Harap-Alb si Haiganu ar deveni un cuplu detectivistic original si medieval pe urmele unui criminal in serie fara par in cap. Proaspat dotat cu “simtul ratiunii” la finalul numarului 4, Stefan ar fi un Sherlock romanesc neaos gata sa foloseasca deductia si spiritul de observatie pentru a rezolva niste crime odioase sau a dejuca planurile Spânului. Bineinteles, secondat de Ochila (spirit de observatie, zic) si uneori de love-interest-ul sau roscat, adica Mara, fata Imparatului Rosu. Celelalte personaje ar putea interveni episodic in functie de skilurile cerute.

Desigur ca toate derapajele mele comporta abandonarea bazei deja construite de baietii de la HAC dar un fan poate sa viseze, corect? Mai mult ca sigur ca povestea se va dezvolta pe firul deja anuntat pastrand aventura in zona fantasticului cu palose si vraji intunecate, creaturi magice si binefacatori misteriosi. Tot ce-mi doresc e sa devina ceva mai complexa in timp iar textul ceva mai literar.

Postasul suna intotdeauna de doua ori

Date fiind recentele proteste ale postasilor romani ca si scenele de cascadorii rasului in care au fost implicate masinile Postei am zis ca ar fi un moment potrivit pentru a lua cunostinta cu romanul clasic al lui James M. Cain, The postman always rings twice. Asa cum banuiam carticica de 100 de pagini nu dezvaluie nimic legat de psihologia postasului si nici nu se prezinta drept un manual de baza pentru accederea in meseria, dealtfel, onorabila a celor care livreaza deopotriva scrisori si pensii. Practic nu exista nici macar o sinura referinta la vreun postas in clasicul roman al lui Cain, titlul fiind mai degraba o metafora voalata pentru maniera in care destinul te gaseste pana la urma acasa si-ti livreaza ce ti-e scris.

Intrand in categoria romanelor negre, pulp noir hard-boiled, ale anilor ‘30 - ‘40 (multe din ele fiind ecranizate ulterior) Postasul... consta intr-o povestire despre pasiune, crima si duplicitate, cu rol de fabula moralizatoare redata intr-un stil compact, alert si fara derapaje sau inflorituri. Frank Chambers e un vagabond mereu pe drumuri care nimereste intr-o zi la restaurantul condus de Nick Papadakis si nevasta lui Cora. Neavand altceva mai bun de facut si simtindu-se totodata atras de Cora, Frank accepta oferta lui Nick de a lucra la restaurant. Decizia ii deschide imediat portita catre o legatura amoroasa cu nevasta nefericita a sefului si nascocirea unui plan care sa-l scoata pe naivul grec din ecuatie lasandu-i pe cei doi stapani peste restaurant.

Actiunea e redata exclusiv din perspectiva lui Frank iar detasarea acestuia, atmosfera pesimista si artificialitatea declaratiilor de amor care par replici siropoase servite cliseic in toate filmele vremii lasa impresia unei developari posterioare a evenimentelor. Banuiala se concretizeaza in final cand maniera confesorie in care sunt redate intamplarile primeste o explicatie. Povestirea insa capata inertie din momentul in care prima tentativa de omor da gres lasandu-l pe grec cu o amnezie convenabila dar plasand o umbra de suspiciune care-i va teroriza pe cei doi amorezi. A doua tentativa nu va mai esua insa “crima perfecta” pusa la cale de Chambers va fi mirosita de un procuror local siret care profita de asigurarea de viata a lui Nick pentru a-i intoarce pe cei doi amanti unul impotriva celuilalt.

In ce priveste tematica abordata, dincolo de mixul obisnuit de violenta si sexualitate (mai mult sugerata) prezent in romanele de gen, Postasul... urmareste doua idei: prima e cea a inevitabilitatii destinului, atat Nick cat si Frank si Cora neputand evita ceea ce soarta le pregatea iar a doua vorbind despre pervertirea iubirii prin frica, caci teama de fi prinsi de bratul lung al legii e dublata de anxietatea provocata de lipsa de incredere in cel de langa tine. “Love, when you get fear in it, it's not love any more. It's hate.” Obsesia e inca o idee pregnanta in carte manifestata insa diferit in cazul celor doi amorezi: Frank e un dezradacinat obsedat de a o poseda pe Cora insa Cora e mai pragmatica, cautand obsesiv stabilitate materiala pe termen lung.

Notorietatea de care se bucura romanul lui James M. Cain e cel mai bine exemplificata de cele nu mai putin de 7 ecranizari (intre care se remarca filmul noir din 1946 cu Lana Turner, remake-ul cu Jack Nicholson si Jessica Lange din '81 si Ossessione al italianului Luchino Visconti).

Harap Alb continua

Ca unul care a crescut cu povestile lui Creanga sub perna, basmul lui Harap-Alb a fost, dupa ‘povestile nemuritoare’, lectura preferata din vremea copilariei. Era una din aventurile alea savuroase care te fascinau de mic in asemenea masura incat nu rezistai sa n-o recitesti iar si iar in ciuda faptului ca-i stiai parcursul pe de rost. Probabil asta-i farmecul fantasticului, capacitatea sa de a se pastra nou si nealterat dincolo de granita realului, exercitand o atractie irezistibila pentru firile curioase, inrobite propriei imaginatii. Cred ca fiecare dintre pustii de-atunci isi puneau intrebari despre cum aratau vitejii Fat Frumos, Harap Alb, Praslea cel Voinic sau Greuceanu, cat de fiorosi erau zmeii sau capcaunii si ce naiba erau gheonoaia si Muma Padurii. E lucru stiut ca basmul romanesc a pierdut insa atentia pustilor fiind sufocat de avalansa -uneori superioara dar infinit mai comerciala- a fantasy-ului occidental sau asiatic propagat prin absolut toate mediile artistice posibile.

Totusi, sunt ferm convins ca fantasticul romanesc are un potential de revenire si reinventare din cateva motive foarte usor de inteles: in sinul lui stau aceleasi personaje arhetipale si aceleasi idei despre bine si rau, maturizare prin infruntarea primejdiilor, curaj, prietenie, onoare etc. Restul e la indemana celui dispus sa-si foloseasca imaginatia pentru a da carne si haine moderne noilor povesti. In plus, nu trebuie uitata nici posibilitatea de asimilare si transformare a mitologiilor si traditiilor populare din spatiul extra-romanesc in noul univers aflat astfel in formare.

Probabil in directia asta se indreapta banda desenata Harap Alb Continua aparuta in octombrie 2012 si care in 4 numere a epuizat firul narativ din povestea lui Ion Creanga pregatind insa universul respectiv pentru noi aventuri ai caror protagonisti vor fi tot personajele deja familiare. Lucrul acesta n-ar fi fost insa posibil daca in redactarea povestii originale nu s-ar fi strecurat si cateva seminte de fantasy modern care, altoite pe structura basmului traditional romanesc, au dat nastere unor fire narative noi.

Gerila (HAC)

Stim, cred, cu toii povestea lui Harap Alb, fiul cel mic al craiului trimis de tatal sau pentru a-l mosteni pe Imparatul Verde si care pe drum e tras pe sfoara de Spân si astfel facut sluga. Banda desenata parcurge toate momentele esentiale: bravada mezinului in fata tatalui sau invesmantat in urs, intalnirea cu spanul, primele sarcini (salatile ursului si nestematele cerbului) si calatoria spre Imparatul Rosu pentru a o peti pe fiica acestuia. Schimbarile insa sunt vizibile: spanul nu-i doar un netrebnic ci unul sasait si cu puteri magice. Iar Imparatul Rosu e un mare vrajitor; la fel si Nedeia/Sfanta Duminica, care-l ajuta pe erou in incercarile sale.

Mara, fata Imparatului Rosu (HAC)

Dar cele mai vizibile inflorituri s-au facut in cazul tovarasilor de calatorie ai lui Harap Alb, fiecare din ei avand un backstory care le construieste originea fantastica sau supranaturala. Astfel Gerila e Miron, odrasla unui fierar cu o femeie dintr-un popor de uriasi ai gheturilor care sufla ger, lucra ca mercenar si pare desprins dintr-o legenda cu vikingi. Flamanzila e jumate dwarf-jumate om iar pofta de mancare a rezultat dintr-o potiune magica folosita gresit. Lungila e un vanator solitar cu un trup supra-elastic iar Mirza zis Setila e un tinar de vita nobila blestemat sa suga toate apele. Cel mai intrigant dintre personaje e Haiganu zis Ochila, inchipuit ca fiu al lui Gebeleizis si aruncat pe Pamant de zeul razboiului ca sa afle pe pielea lui cum e traiul intre oameni. Odrasla de zeu, Ochila are ceva abilitati telepatice si un ochi ciclopic din care slobozeste o raza ucigatoare numita Furia Oarba. Prin urmare asemanarea cu eroii din benzile desenate americane e destul de vizibila iar realizatorii HAC nu au facut nici un secret din dorinta de a arata ca exista super-eroi de tip Marvel si in traditia romaneasca.

Haiganu zis Ochila (HAC)

Sunt foarte curios unde vor merge de aici cu povestea lui Harap Alb. Posibilitatile sunt nelimitate caci inceputurile au facut tot ce-au putut in a creiona o lume destul de diversificata si de colorata cu regate, barbari, vrajitori si razboaie crude la orizont. Desigur ca influentele sunt vizibile - dark fantasy-ul si pop-cultura americana peste traditiile populare romanesti - story-ul are o simplitate de limbaj si idei uneori deprimanta dar foiletonul despre Haiganu intitulat Fluviul Soaptelor (Marian Coman) si in care villain-ul poarta numele Dekibalos lasa loc pentru cateva speculatii interesante. Ca si scurtul insert cu vizita lui Harap Alb in lumea de dincolo ca urmare a binecunoscutei taieri de cap cu care l-a tratat Spânul. Bucata mi-a parut cea mai buna realizare de pana acum, atat din punct de vedere artistic cat si ca element de plot cu dezlegare pe viitor. Si daca tot am amintit de Spân e necesar de stiut ca, in maniera obisnuita a villain-ilor occidentali, sfarsitul sau a fost doar temporar.

Moroianu zis Spanu (HAC)

Apropo, maine adica sambata e Free Comic Book Day in cateva orase din tara (in Timisoara la Carturesti-Mercy) iar HAC ofera si ei exemplare gratis daca va intereseaza.

Ziua bloggerilor la Brumar

Saptamana asta am ajuns si la Editura Brumar, intr-o vizita ce-a debutat cu o ora de discutii informale in birourile editurii cu directorul acesteia si noul responsabil cu PR-ul, Andrei Ruse. Momentul introductiv a fost urmat apoi de o excursie in teren, la marginea Timisoarei, acolo unde se afla tipografia care reprezinta de fapt miezul afacerii conduse de Gabriel Timoceanu. Din vorbele sale realitatea pietii de carte din Romania are un gust usor amar. Daca nu esti unul din cei mari, care sa umple cu titluri juma' de librarie, elanul micilor edituri se preschimba repede in frustrare. Din fericire pentru Brumar tiparnitele merg non-stop iar comenzile de cataloage, pliante si afise publicitare acopera salariile si mai reduc durerile de cap provocate de vanzarile mici ale cartilor de poezii. Dar nici in printul publicitar treaba nu-i chiar roz, in special cand ai drept adversari imprimerii ca cea a Statului sau a Bisericii Ortodoxe, entitati care nu prea respecta aceleasi reguli de business.

Cu o istorie de aproape 20 de ani, Editura Brumar n-a fost “chiar” o editura de la inceput. Practic ea s-a infiintat si a functionat in 1994 ca tipografie dupa ce dl. Timoceanu, inarmat cu o tiparnita adusa din Germania, a trebuit sa-si faca firma ca s-o bage in tara. Momentul are iz de poveste romaneasca din tranzitie, de el fiind legat si numele Brumar: firma s-a infiintat in luna noiembrie. Patru ani mai tarziu, din considerente de oranduire stilistica a degringoladei de idei editoriale, s-a trecut la editarea de carte, Brumar orientandu-se in principal pe poezie si albume de arta. Publicul carora se adresau volumele de versuri, fie ele si scrise de Cartarescu, numara tot undeva la o mie-doua de cititori. Abia recent au atacat si proza iar pe viitor ar vrea sa scoata o colectie de autori proveniti din online -Blogger- un pas curajos care s-ar putea sa fie si inspirat. Astept cu interes sa vad pe cine au in vedere.

Tipografia Brumar am gasit-o intr-o hala a fostei fabrici de tigari a lui Zaher, iar una din masinile ce tipareau pe vremuri pachetele controversatului industrias avea acum o intrebuintare mai putin nociva. Nerabdatori si plini de intrebari ne-am strecurat printre angajati si de la o masina la alta sa vedem si noi odata cum se tiparesc cartile. Nu m-a mirat sa aflu ca fiecare om de-acolo e specialist doar pe masina lui: sculele, unele in valoare de sute de mii de euro, par al naibii de complicate. Bineinteles ca totul e automatizat, cu ritm de mii de coli pe ora, dar pentru ca procesul sa mearga perfect e nevoie de zeci de minute de reglaje si teste si de multa pricepere, atribut care apare doar in urma experientei caci tipografia nu se invata in scoala ci se fura de la maistru. Oricum, inarmati cu rabdare, am reusit sa parcurgem toate etapele productiei de carte, chiar daca nu in ordinea fireasca.

Tragand linie dupa toata aceasta experienta (de care au avut parte si Dunia, Andreea, Ovidiu si Bogdan) am realizat ca nu m-ar fi deranjat prea tare sa lucrez intr-o editura sau tipografie. E chiar stimulant. 

*poze din galeria realizata de Sergiu P.