Eseu despre luciditate ar fi a treia carte pe care o citesc de la nenea asta,
Saramago Jose, si ca sa spun drept e cea care mi-a placut cel mai putin. Dar asta nu inseamna ca mi-a displacut, pur si simplu a inceput sa devina o ideea cam obositoare si plictisitoare, in prima parte cel putin, si nu m-au mancat degetele s-o termin decat in ultimul sfert. Ideea era destul de misto nu zic, dar trebuie sa-l iubesti tare mult pe Saramago ca sa-i devorezi scriitura. Apetitul sau pentru deconstructie si exprimare amanuntita, detaliile minutioase oferite sub pretextul de a edifica cititoul si a nu lasa vreo urma de echivoc, solicita multa rabdare, asa ca, in ipoteza in care nu aveti cumva concediu sau o rutina de citit cateva randuri seara inainte de culcare, sunteti pasibili de abandonat romanul.
Ca unul care citise deja
Eseu despre orbire pot spune ca stiam la ce sa ma astept in privinta stilului: fraze monumentale si punctuatie redusa la doua semne, punctul si virgula, fara alte indicatii gramaticale. Cred ca expresia
wall of text i se aplica foarte bine portughezului, avand in vedere ca paginile cartilor sale sunt insiruiri ordonate de caractere fara prea multe zone de suspensie unde sa-ti tragi sufletul sau sa pui semnul de carte fara frica de a pierde rostul intregului capitol. Cum ziceam, eu eram obisnuit cu asta.
Eseu despre luciditate e un fel de continuare a primului Eseu, dar are si o independenta proprie nascuta din aceeasi obsesie a lui Saramago de a ne refuza orice atribut identificator obisnuit, adica nume, spatiu, timp al personajelor si locurilor, ceea ce-i face intamplarile universale, macar pana ne da el un
hint legand destinele catorva personaje.
Din punctul meu de vedere si al doilea eseu trateaza tot o orbire, insa spre deosebire de prima care era de natura medicala, astalalta e una preponderent social-morala, a politicienilor incapabili sa rezoneze cu momentul de profunda luciditate trait de majoritatea populatiei unei capitale. E bine de citit cartea asta ca sa ne mai familiarizam si noi cu idea votului in alb si ce presupune el. Ea dezvaluie consecintele unui scrutin electoral in care vreo 70% din populatie voteaza in alb (votul in alb presupune marcarea unei casute speciale de pe buletin ca semn ca nu esti de acord cu nici unul din candidati). Guvernul organizeaza al doilea tur in care votul e si mai edificator, peste 80% alb, mesajul fiind deja evident: alesii nu mai au increderea poporului. Ce-i de facut? Pai cum e de asteptat masinaria guvernamentala porneste investigatia acestui fapt nemaiintalnit, acestui act politic care bloca procesul democratic, incepand o campanie de denigrare si culpabilizare a "albiciosilor", de interogatorii si dezinformari, incercand sa salveze
status quo-ul "democratic". Dar in lumea idealizata de Saramago solidaritatea populara functioneaza si misterul actului de fronda cetateneasca persista.
Pasul urmator al sistemului este abandonul capitalei, retragerea rusinoasa a intregului aparat de stat cu presedintele in frunte si cu militia + armata in urma, cu gandul de a lasa locuitorii prada propriei lor nebunii politice. Doar ca acestia nu cad in haosul sperat de guvernanti, ba mai mult, isi duc existenta pasnic, gospodarindu-se singuri si trecand cu aceeasi atitudine nonviolenta peste toate capcanele puse de politicieni, de la propaganda media pana la atentatul cu bomba si izolarea orasului de catre armata. Se pune un mare accent pe explicarea miscarilor din cadrul guvernului, pe rolurile principale jucate, cum e de asteptat, de primul-ministru si ministrul de interne, incercand sa se inspire acea imagine de guvern care nu vrea sa piarda controlul, care evolueaza din pozitia lui de organ "delegat" sau "numit" sa tina fraiele societatii intr-una de organism "destinat" sa aduca oile ratacite in staulul conformismului politic.
Statul totalitar incepe sa se contureze astfel, semn ca sub masca democratiei exista intotdeauna scheletul acelei autoritati care atunci cand se confrunta cu propria disolutie isi cam uita preceptele teoretice cu care se bate-n piept la conferinte si cu un zel ciudat de religios isi asuma rolul de luptator impotriva 'intunericului' din mintea alegatorilor. Misiunea de infiltrare a celor 3 politisti si readucerea in scena a personajelor din prima orbire, pentru a juca rolul de tapi ispasitori, ofera o distopie si mai trista decat primul Eseu. Lipsa unor explicatii si a unui deznodamant concret au contribuit la starea mea de 'neimplinit' in lecturarea acestei cartulii destul de groase pentru timpul meu liber (cam 400 de pagini). Nu sunt dezamagit dar imi pare rau ca nu mi-a oferit acea surescitare simtita cu alte ocazii. Vedem cu urmatoarele titluri.
