Desi Marele Maestru al SF-ului (titlu primit in 1986), Arthur C. Clarke, si-a dedicat o parte din viata popularizarii stiintei prin lucrari de fictiune sau nonfictiune ca si germinarii in sanul umanitatii a dorintei de zbor catre stele, multe din romanele sale postuleaza o trista profetie a viitorului: daca continuam cu ambitie calea spre stele e foarte probabil ca vom fi doborati din zborul nostru solitar de inteligente mult superioare si trantiti inapoi in tarana, dar la fel de probabil e si sa ne desprindem complet, lasand in urma tot ceea ce insemna a fi oameni.
In Sfarsitul Copilariei Clarke se preocupa de soarta umanitatii la inceputul erei spatiale, cand marile puteri abia iesite din razboi, avand buzunarele pline cu faramele atomului recent despicat si fiind angajate intr-o cursa a explorarilor dincolo de limita cerului, se pregatesc sa lanseze primele rachete. Ceea ce se intampla insa e acum parte din cultura Hollywood: nave spatiale imense se pogoara din nori peste majoritatea capitalelor Pamantului, exact ca in Independence Day, iar Primul Contact cu o alta civilizatie se produce ...independent de vointa noastra. Aici insa se opreste asemanarea cu lumea filmului intrucat Clarke urmareste ceva mai mult decat sa ne dea scurti fiori si sa ne ia banii. Omul ne indeamna sa ne gandim putin la extraordinarul potential latent care se afla in oameni.
Rasa “invadatoare” -botezata overlorzi- nu pare a avea motive dusmanoase insa superioritatea lor tehnologica e intampinata cu teama si suspiciune. In loc sa inrobeasca omenirea insa, overlorzii dau startul unui program mondial de inginerie sociala care in 100 de ani va aduce o epoca de aur planetara in care nici un pamantean nu va mai suferi de razboaie, saracie, boli, foame sau nesiguranta. Singura conditie impusa e renuntarea la ambitiile spatiale. Cativa stramba din nas, multi se supun. Ca urmare, protectorii condusi de un lider enigmatic numit Karellan, au foarte putine contacte cu oamenii in prima jumatate de secol, multumindu-se sa supravegheze si sa corecteze precis orice derapaj de la directia “impusa”. Statele de dizolva, religiile pier in uitare, munca devine eficient automatizata, productia abundenta iar omenirea aluneca spre o existenta hedonista. Statul mondial e impus.
Partea neplacuta la o asemenea poveste intinsa pe doua secole e lipsa unui personaj central. Singurul apropiat de asa ceva e Karellan dar acesta, fiind si extraterestru si nemuritor (aparent), e cam dificil sa-l individualizezi. In plus, motivatiile sale sunt -ca si chipul- obscure in cea mai mare parte a cartii, dezvaluindu-se abia in final impreuna cu scopul venirii overlorzilor. Personajele umane care apar de-a lungul povestii sunt prea arhetipale pentru a te atasa de ele: Stormgren, un lider care intrupeaza obedienta in fata unui scopul mai inalt, George, un scenarist TV conservator ce adera la un cult insular de pastrare a identitatii si Jan Rodricks, un astrofizician cu spirit de aventura care reuseste sa scape vigilentei overlorzilor, pornind spre stele. Toti sunt reprezentanti ai adevaratului personaj al romanului, in speta, omenirea in totalitatea ei.
Romanul devine extraordinar de capitvant dupa primii 50 de ani, cand overlorzii decid sa dezvaluie oamenilor adevarata lor infatisare. N-o sa va spoileresc cum arata, insa reticenta lor e, cred, indreptatita: ar fi nevoie de 2 generatii pentru a se trece peste o conditionarea mentala impusa de cateva milenii de frica (hint: fallen angels). Mai departe, ceea ce initial parea o poveste despre colonizare devine, treptat, una despre evolutie controlata, autorul aratandu-ne de fapt doua cai spre stele pe care putem apuca: una a inteligentei si a progresului stiintific si alta a spiritului si a imaginatiei, a transcendentei. In ambele cazuri la capat nu ne asteapta insa decat inevitabilitatea confruntarii cu imensitatea si astfel, functie de drumul ales, o vesnicie in singuratate, unici si independeti, sau o alta vesnicie in Totalitate, dar lipsiti de identitate..