Teatru: Anna Karenina

La mai bine de la 1 an de la premiera pe scena Teatrului National Timisoara am ajuns si eu la spectacolul Adei Lupu, Anna Karenina, adaptare post-moderna de Helen Edmundson dupa arhi-cunoscutul roman al lui Lev Tolstoi. Nu mi-e familiara lucrarea rusului, am vazut doar o singura ecranizare a povestii (filmul lui Joe Wright de acum 2 ani) asa ca am foarte putina autoritate (alta decat a spectatorului) in a judeca critic ceea ce am vazut. O prima impresie ar fi ca e un spectacol lung (3 ore si jumatate cu pauza) si ca acest lucru se simte. O a doua impresie ar fi ca montarea a fost foarte artistica, aproape cinematica, cu o mizanscena si o lumina deosebit de placute ochiului.

Bineinteles ca asta se datoreaza conceptului de puzzle cu tablouri din viata unui personaj constient de soarta sa fatidica, de sfarsitul sau tragic, care, prins intr-un limbo cu aspect de hala industriala este invocat sa lase memoria sa-si verse din nou cursul evenimentelor. Momente-tablou aluneca elegant in scena, pe roti sau pe sine, trase de masinisti/lucratori la cai ferate si asamblate de mana regizorala intr-o poveste care trebuie sa comprime inteligent 900 de pagini de roman. Unele dintre ele sunt prin urmare profunde si evocative in vreme ce altele nu le pot considera decat balast narativ care ingreuneaza piesa. Apreciez intentia de a oferi fiecarui personaj sansa de a straluci insa unele dintre acestea nu sunt chiar atat de interesante.

Scenariul urmareste mai atent doua dintre personaje, Anna (Claudia Ieremia) si Levin (Victor Manovici), amandoi supusi capriciilor iubirii si disperati sa-si gaseasca fericirea. Anna, personajul titular, are insa un destin aparte, pe care-l exploreaza acum prin spatiile necunoscute, tenebroase ale fiintei sale populate cu framantari, impulsuri carnale si decizii irationale. Un artificiu regizoral a personificat insa toate aceste temeri si framantari intr-o umbra sau un demon(!?) jucat de Catalin Ursu, insotitor permanent al Annei, si, uneori glas al gandurilor ei. Consider neinspirata aceasta gaselnita intrucat oricat l-as admira pe Ursu pentru rolurile din Revizorul sau Romeo si Julieta, in Anna Karenina a fost un permanent element de distragere si, mai mult, a slabit eroina principala facand-o astfel temperata in emotii, detasata si... detasabila.

Ar fi posibila o justificare pentru acea sfasiere a personajului: piesa sa nu se petreaca intr-o lume reala ci, asa cum ziceam, intr-un purgatoriu al sufletelor unde Anna, eliberata de cele lumesti, deconstruieste complotul sortii pentru a se cunoaste mai bine si a se impaca cu sine. Dar, in acelasi timp, pentru a ma impresiona vroiam sa vad acel personaj puternic framantat de slabiciuni, care sa invinga sau sa esueze in lupta sa cu destinul potrivnic si cu tarele societatii. Anna Claudiei Ieremia valseaza contemplativ dintr-un tablou in altul, descriind piruete nostalgice  in jurul celorlalte personaje si reflectand la propria poveste dupa ce aceasta devenise roman. Placut ochiului, subtil si complex narativ dar fara prea multa substanta care sa invite la empatie.

Mai reusiti imi par cuplul Levin - Kitty al caror ‘du-te vino’ capricios are si umor si tandrete si o doza buna de imprevizibil. Acestia chiar dau impresia ca-si scriu singuri destinul in vreme ce drumul Kareninei merge drept si sigur intre sinele de tren. Muzica excelenta a lui Cari Tibor nu uita sa ne aminteasca acest lucru prin introducerea repetata a sirenei trenului ca pericol iminent, imposibil de evitat. Altfel, decoruri excelente, coregrafia masinistilor impecabila, costume superbe (Claudia Ieremia schimba vreo 6 rochii) dar prea putin suflet pentru o asemenea ampla drama.

Rețete bănățene gătite de profesioniști și amatori

Vineri primesc un telefon de la Cristina in care mi se dorea/oferea participarea la o runda de gatit in grup. Eu, ca un amator intr-ale gatitului, eram consternat dar si nerabdator sa-mi testez cartofii prajiti cu ochiuri pe o gasca pestrita de necunoscuti. “Nu, ca e o chestie cu retete traditionale banatene!” avertizeaza Cristina. “Si mai bine” ma gandesc. “Intotdeauna am fost curios cum gateau banatenii cartofii prajiti. Bafta mea”. Abia duminica trecuta am aflat cum stateau lucrurile in realitate.

Intalnirea organizata impreuna cu Asociatia Timisoara Capitala Culturala 2021 facea parte din campania Timisoara in orice colt de tara si consta intr-un eveniment culinar al carui scop era (re)descoperirea si promovarea unor retete traditionale banatene prin cel mai simplu mod posibil: realizarea si degustarea lor. Altfel spus gastronomia locala ca o componenta a programului cultural atacata ambitios de bucatari, profesionisti sau amatori, din presa si blogosfera timisoreana. Locul de desfasurare: bucataria Hostelului Costel, modesta ca suprafata dar primitoare si in care 16-20 de oameni au invatat foarte repede importanta expresiei “suge burta” trecand pe langa oale incinse si mese pline cu ulei, faina, zahar si alte ingrediente.

Retelele au fost propuse de bloggeri culinari (vezi Retete ca la mama sau Awfully Tasty) ori de simpli comentatori pe facebook iar unele din ele au ridicat niste sprancene in prealabil (mancare de brozbe, la tine ma gandesc). Au fost organizate echipe, in principiu pentru a ne asigura ca cel putin un om stie ce e de facut, si ne-am primit retetele. Mie mi-a cazut in sarcina sa fac niste clătite bănățene, mult mai bățoase si mai sofisticate decat restul clatitelor din tara, in special cele din capitala. Am realizat acest lucru putin mai tarziu cand am primit si pagina 2 din reteta, cumva ratacita printre restul hartiilor cu cotlete bănățene, zupa dje ludaie, plăcinte, langoși, tășcuțe si crofne. Se cerea ca dupa ce prajeam 20 de clatite sa realizam o crema de branza, un sos de vanilie si o bezea din 9 albuse de ou. Nimic prea complicat. Noroc insa ca in echipa eram cu prietenul Oanei, Alex, un tip cu o oarecare inclinatie catre gatit si care a preluat initiativa imediat.

Cele ce banuiam ca vor fi vreo 2 ore de schimb de retete in jurul unei mese s-au transformat treptat in 6 ore de agitatie intr-o bucatarie cat o camera obisnuita. Motivul vanzolelii a fost singurul aragaz disponibil fapt care ne-a obligat la o anume repezeala in miscari dar si un pic de organizare si mult fair play. Chestia misto a fost ca toti cei implicati s-au dovedit de mare angajament, luandu-si rolul in serios, oferind sau acceptand sfaturi ori cate o mana de ajutor cand nevoia o impunea. Iar gazdele s-au dat peste cap sa ne puna la dispozitie sculele necesare unei asemenea intreprinderi. Toate retetele au iesit astfel delicioase, majoritatea primind si complimente sincere de la invitati, cum au fost cotletele banatene sau placintele cu varza si ludaie. Inclusiv clatitele noastre, duse la bun sfarsit dupa vreo 4 ore, au produs exclamatii de incantare.

Eu m-am distrat pe cinste si din cate am observat la colegii de bucatarie, intalnirea le-a picat si lor foarte bine, i-a relaxat si cumva i-a motivat sa o repete in viitor. Asta e, unora le place foarte mult sa gateasca. Mie… imi place sa mananc. Dar nu ma eschivez sa pun mana nici pe cratita.

poze

O lansare (de) la mare înalțime

În ceea ce-a fost probabil una din ultimele zile frumoase ale unei veri(!?) prelungite și capricioase (27 septembrie), Cramele Recaș au scos pe piața cel mai nou vin produs de ei, vinul dulce pentru desert Conacul Ambrozy, o premieră pentru podgoria timișeana și unul din puținele vinuri de acest tip din țară. Pe cât de diferit e noul vin pe atât de inedită a fost lansarea în sine, organizată în tandem cu firma Dinner in the sky Romania, unicul deținător al licenței pe România pentru exploatarea conceptului belgian de “dineuri la mare înălțime”. 

Venirea lor în Timiș e o premieră pentru zona asta a țării și-ar putea fi chiar o raritate, programul lor fiind foarte încărcat în ciuda prețului piperat (200 Euro/loc) pe care-l impune toată desfășurarea logistică. Printr-o serie de concursuri organizate pe facebook de Cramele Recaș și PRbeta Agency 20 de persoane au caștigat invitații la #brunchinthesky, numele mediatic sub care se deghiza degustarea nou-venitului Ambrozy. Aventura urma să se petreacă în mijlocul Cramelor, printre dealurile cu viță de vie unde o macara de 60 de metri urma să ridice masa-platformă cu invitați la o altitudine cât mai apropiată de ambițiile celor din Recaș.

Împreună cu alți bloggeri și oameni din presa locală am urcat și eu la “masa zburătoare” - o instalație de 6,8 tone cu 22 de locuri pe scaune, pupitru pentru DJ, hamuri pentru fotografi, acoperiș de plexiglas și capabilă să reziste la vânt de 20 m/s - și m-am lăsat în mâinile sigure ale macaragiului. Vă spun sincer, la macarale mărimea chiar contează. Monstrul care ne ridica pe noi abia dacă incăpea în vreo poza însă comenzile erau atât de fine încât nici la ridicare nici la coborâre n-am simțit vreo smucire. Departe de senzația dintr-un roller-coaster, levitarea noastră era mai degrabă un balet la mare altitudine.

În total am petrecut cam trei sferturi de oră sus în aer, la vreo 50 de m de sol, iar senzația și priveliștea sunt greu de descris. Hectare întregi de vie la picioare (10 km2), un cer albastru cu foarte puțini nori și un soare de amiază, tomnatic și deloc dogoritor. Chiar și legat cu vreo 3 centuri de siguranță faptul că picioarele-ți atârnă în gol e de natură să-ți lase un gol în stomac. Gol pe care însă l-am încălzit repejor cu niște Ambrozy, asortat desigur cu aperitive potrivite.

Întâlnirea a fost prezidată chiar de directorul general al Cramelor Recaș, dl Ioan Georgiu, singurul șef de podgorie pe care l-am auzit spunând că 2014 a fost un an bun, în ciuda vremii schimbătoare. Nu extraordinar, dar bun. Despre vedeta întâlnirii ne-a spus câteva vorbe somelierul oficial al Cramelor, dl Stelian Ștefan, specialist de tradiție, cu șorț și lanț de breaslă de care atârna nelipsitul tastevin. Conacul Ambrozy, care poartă numele unui conac din Remetea Mare, este un Sauvignon Blanc dulce și parfumat de culoare aurie, bogat în arome și foarte lunecos pe gât în jos. Am fost surprinzator de încântat de el iar pretul care se vehicula (100 de lei/sticlă) m-ar putea convinge să-l consum la ocazii speciale.

Foto: Radu Badoiu (PRbeta) si Seba Tataru.

Concert Andries: cronica unei vizite anuntate

Nu m-am numarat niciodata printre fanii artistului pentru simplul motiv ca nu l-am descoperit la timpul potrivit iar cand muzica sa mi-a ajuns pe la urechi ritmul vietii mele era altul. Asta insa nu m-a impiedicat sa ma bucur impreuna cu aproape 500 de timisoreni de concertul de re-lansare al albumului Interioare ca de o prestatie live cu muzica de calitate din partea unui om care nu prea are nevoie de prezentare. Cred ca sala de spectacol a fost locul potrivit unde sa-l ascult pe Andries caci acolo intrumentele si vocea au sunat intr-un mod cu care am putut rezona si eu. Am incercat acasa sa-l reascult dar pur si simplu nu am mai avut rabdare iar asta ma pune pe ganduri.

Revenind la concertul Interioare, am avut un motiv serios sa ma duc. Vizitele la Timisoara ale dlui Andries sunt despartite de decenii intregi nu de ani sau luni, ca in cazul altor artisti, asa incat cu gandul ca prezenta sa e una rarisima, am dat curs invitatiei PRbeta la spectacol. Si ce spectacol. Acompaniat de Maria Mantulescu, Berti Barbera si Sorin Romanescu, Alexandru Andries a revizitat piesele de pe primul sau album, cu un sound proaspat si cu toate improvizatiile tipice unui spectacol live. L-am remarcat indeosebi pe Berti Barbera, percutionist-vrajitor inarmat cu o serie impresionanta de obiecte capabile sa scoata sunete, plus gongul Filarmonicii si o muzicuta. Chitara lui Romanescu a furat de cateva ori prim-planul, starnind aplauze, iar vocea Mariei, cand discreta, la dublaj, cand clara si puternica, ne-a cucerit. Memorabila si plina de haz interpretarea variatiei bahice a piesei 'Imi place Gelu' transformata in "Imi place vinul foarte mult."

Ceea ce am sesizat insa in mod special au fost caldura prieteniei dintre cei 4 muzicieni, confortul pe care-l simteau pe scena, jovialitatea contagioasa a lui Andries si cheful de joaca a lui Berti. Publicul cred ca i-a relaxat destul de bine pe artisti, chiar daca reintalnirea n-a fost lipsita de emotii. Poate chiar emotia.. sau anii care trec.. l-au incurcat temporar pe artist la una din piese. N-a fost bai, s-a reluat de la inceput cu un Andries ca un copil abia stapanindu-si rasul de parca facuse cine stie ce boacana. As vrea sa-mi pastrez acea usuratate a fiintei cand si daca ajung la varsta omului. Ar fi extraordinar. Altfel, a fost peste o ora de muzica buna, cu cantece despre oameni, iubire, femei si fericire, onorata de 3 bisuri, ultimul din ele la muzicuta chiar de catre Andries. Sper ca maine in Cluj sa ofere la fel de mult! Turneul Interioare continua...

foto: Flavius Neamciuc

'I am Jack's smirking revenge'

Cand m-a sunat Jack (bine, nu el personal dar cineva care vorbea in numele lui) sa ma invite la petrecerea organizata de ziua sa in Timisoara am fost nevoit sa refuz. Chestii legate de job, firesc. Bucuros ca am scapat de stresul cu cadoul si obligatia de a socializa cu oameni pe care nu-i cunosteam - chit ca imi era insa putin cam ciuda ca ratam concertul lui Artanu - am uitat de mentiunea "surpriza" si de faptul ca-mi dadusem adresa personala unei domnite de la PR. Evenimentul a trecut, cheful s-a tinut bine-mersi si in absenta mea, Jack Daniel's a mai imbatranit un an (multi inainte mosule!). Azi insa 'razbunarea' lui Jack pentru propria-mi absenta s-a facut simtita. Prin curier, sau proxy, cum ii zice mai nou in plan international. O sticla din cel mai pur whiskey produs in Lynchburg, TN, ma astepta la usa si in semn de buna primire l-am salutat pe Mr. Jack filmand clipul de mai sus. Din cate se poate observa pe sticla... n-a iesit chiar din prima. Sau a doua... Abia dupa a treia m-a lovit inspiratia... A patra e final cut. Daca eram #masterchef coceam un whiskey cake. Nefiind bucatar incerc sa fiu actor. Si regizor. Si producator. Buget: cateva cuburi de gheata, niste whiskey si vreo 3-4 chibrituri. Hai, la multi ani!

Alexandru Andrieș reînnoiește 'Interioare'-le la Filarmonica

În 1984 Alexandru Andrieș lansa albumul de debut Interioare la vestita casă de discuri Electrecord. Pe vinil, cum era moda. 30 de ani și vreo 3000 de concerte mai târziu, Andrieș relansează albumul Interioare într-o ediție aniversară, remasterizat la nivelul tehnicii de azi și pornește într-un turneu prin țară al cărui prim popas va fi Timișoara. Așadar, săptămâna viitoare, pe 24 septembrie ora 20:00, la sala Capitol a Filarmonicii Banatul, vocea lui Andrieș (ne) va umple din nou interioarele, așa cum a făcut-o acum mulți ani împreuna cu Pro Musica. Anul ăsta vor urca pe scena cu solistul și Maria Ioana Mîntulescu (voce), Berti Barbera (percuţie şi muzicuţa) și Sorin Romanescu (chitara).

Evenimentul este organizat de PRbeta Agency și având încă proaspătă amintirea concertului Nicu Alifantis & Mozaic organizat mai devreme înclin să cred că va fi foarte mișto. Biletele costa 40, respectiv, 60 de lei și încă se mai găsesc pe Eventim.ro, în magazinele Orange, Germanos, la casieria Teatrului Național Timișoara si cea a Filarmonicii Banatul și, bineinteles, în librăriile Cărturești.

Cum, pirateria ne sărăcește pe toți?

"The cost of making every member of society pay to gain access to information – what seems to be an obvious implication of copyrights – is outweighed by the benefits that society receives by providing that information for free... How is a library buying one copy of a book and then distributing it to multiple individuals any different from one individual buying a book and distributing it to multiple individuals online?" (Andrew T. Forcehimes - ESSAY: A DEFENCE OF STEALING EBOOKS, 2013).

Ce-i cu citatul de mai sus? Ei bine, pe lângă faptul că face parte dintr-un eseu interesant pe tema “pirateriei” online scris de un doctorand, îl voi folosi drept bază în argumentația pe care o pornesc la adresa articolului “Cum pirateria ne sărăcește pe toți”.

Probabil că aș fi tăcut dacă textul omului era mai puțin didactic și acuzator la adresa românului neaoș, “hoț” de când muma și pământul. Tehnic, în viziunea bloggerului, “Există în român o nevoie viscerală de a fura”, sau cu alte cuvinte toți românii sunt cleptomani din naștere, toți fură de dragul de a fura, și nu doar unii din ei și pentru diferite foloase materiale. Ok, sa-l lăsăm pe cel care nu fură să arunce primul piatra. Dacă are dreptate nimeni nu i-o va returna. Sau, din contra...

Subiectul articolului menționat nu era însă hoția la români ci … pirateria. Mai precis piratarea online a carților electronice.

“Azi vreau să scriu un articol pentru toți acei flower-power care cred că faptul că ei piratează cărți e încurajat de autori și nu îi afectează pe aceștia.”

Să uităm pentru câteva minute că e inutil să te lupți cu pirateria și că dacă un lucru e piratat asta mai degrabă e un indiciu că oamenilor le place mult acel lucru decât că aceștia fură din principiu.

După ce ani de zile adunase zeci de mii de cărți electronice, autorul articolului a avut la un moment dat revelația că ceea ce face e un lucru greșit, că nu e arhivar și că toți gigabiții ăia sunt inutili. Prin urmare i-a șters. Perfect de acord. În ziua de azi nu mai e nevoie să stochezi cantități uriașe de informație (text, audio-video, etc) în propriul PC întrucât Internetul este exact acea arhivă unde să cauți ceea ce îți trebuie.

Nu vreau să intrăm în prea multe detalii cu privire la distincția furt - piraterie - file-sharing, dar se impun câteva precizări. Cei care jonglează cu drepturile de autor vor să șteargă liniile de demarcație dintre aceste situații diferite pentru a-și proteja interesele financiare legate de un anumit tip de afacere (se recomandă citirea articolului Future of copyright, care argumentează de ambele părți ale baricadei). Așa se explică retorica “furtul e furt, oricum i-ai spune” pe care și-au însușit-o și alții. Nu e chiar așa. Mie asta îmi pare un mod de a gândi simplist și conservator. Există motive pentru care furtul e în formă simplă sau calificată, pentru care distingem între evaziune fiscală și însușire de foloase necuvenite etc. Trebuie cercetate natura faptei, intenția autorului, prejudiciul cauzat, gradul de periculozitate socială, etc

Dacă intru într-o librărie și iau o carte fără s-o plătesc, e furt. Dacă achiziționez o carte și ți-o dau s-o citești, e împrumut. Dacă facem mai mulți asta e schimb de cărți. Dacă fac o copie xerox și încerc s-o comercializez e “încălcarea dreptului de autor (copyright)”, nu furt de proprietate intelectuală (ca sustragerea patentului unei tehnologii). Dacă cumpăr un ebook și-l transmit online unuia sau mai multor anonimi (inclusiv pe torrenti) e file-sharing. Dacă stochez sute de mii de ebook-uri protejate de copyright, administrez o comunitate care să contribuie la creșterea arhivei, introduc un sistem de abonament sau facilități premium, vând publicitate etc, atunci e piraterie. Sau măgărie. Dar dacă fac toate astea cu cărți aflate în domeniul public (sau open licence) și fără scop comercial se numește Gutenberg Project, și e absolut legal.

Deci da, unele situații intră sub incidența legii, dar nu toate și nu discreționar. Unii scriitori și partizani ai copyright-ului în formă extremă merg până acolo încât să privească chiorâș împrumuturile de cărți, uitând că e dreptul meu suveran de a dispune de proprietatea obiectului cumpărat! Când cumpăr o mașină, un televizor sau o pereche de bocanci, lucrurile îmi aparțin și pot dispune de folosirea lor cum doresc. Le pot împrumuta sau distruge după bunul meu plac, indiferent câtă originalitate sau inovație a fost pusă în realizarea lor. Valabil pentru un film sau un joc PC. Cartea nu e diferită iar digitalizarea ei nu a făcut decât să ușureze atât schimbul cât și posibilitatea de duplicare a ei. Dar și fotocopiatul făcuse același lucru în urmă cu niște decenii.

Darius face în articolul său un adevărat recurs la morală, explicându-ne cu patos cât de laborioasă e munca unui autor, câți oameni sunt implicați în realizarea acestui lybros prețios purtător de adevărată cunoaștere și cât de fragilă e industria de carte. Cum noi toți care “piratăm” cărți online suntem vinovați de scăderea vânzărilor și cum asta ar afecta o grămadă de oameni (editori, traducători, tipografi, librari, marketeri, hamali!), chiar economia națională și, implicit, bună-starea unei țări. Ba merge până acolo încât pirații literari sunt responsabili pentru erodarea ecosistemului.

“Necumpărînd cărți, nimeni nu va avea motiv să planteze la nivel industrial copaci și, implicit, natura și calitatea aerului înconjurător are de suferit.”(sic!).

E clar că omul are o anumită nostalgie pentru cartea în forma ei tradițională, cu copertă și pagini de hârtie. O împărtășesc și eu. Dar de la o simplă nostalgie până la victimizarea jenantă a unei categorii profesionale și acuzarea fără fond și naivă a câtorva oameni e cale lunga. Piața de carte suferă mai degrabă din cauza schimbărilor de comportament ale consumatorului de cultură și divertisment dar și, mai sever la noi, si a analfabetismului și a degradării sistemului de valori. Nu degeaba avem glume virale gen "cititul te face neprost", "Mă-ta are cratimă" sau "Iei nu iei BAC-ul". 

Înainte să ne panicăm că economia va merge prost pentru că scade piața de carte poate ar trebui să reflectăm la hârtia consumată aiurea de niște fabrici de diplome pentru șomeri. Apoi să nu uităm că hârtia e doar una din multiplele întrebuințări ale lemnului. Cea principală e drept combustibil, apoi vin construcțiile, mobilierul, hartia etc. Iar una din cauzele majore ale despăduririi este tocmai creșterea consumului mondial de hârtie (cu 400% în ultimii 40 de ani, 35% din lemnul tăiat fiind utilizat în această industrie). În plus, impactul în mediu al împăduririlor industriale (monoculturi) este deja o problema ecologică.

O fi de bine așadar că vânzarea cărților tradiționale e în picaj dar asta nu se întâmplă datorită pirateriei “care sărăcește” ci datorită unei chestiuni mult mai crude - progresul tehnologic. “Digitalul omoară analogul” e lecția pasată de caseta audio la CD și mp3 și de VHS la DVD și stream-ul HD. Singura vină a progresului e că-i lipsit de sentimente. În urmă cu peste 500 de ani Gutenberg punea în funcțiune prima tiparniță, livrând la 1455 primele copii accesibile ale Bibliei. Ce-a însemnat asta? Păi, înainte de toate, fiecare putea acum citi și comenta singur cartea sfântă. În al doilea rând o lovitură dată monopolului scribilor și clericilor care copiau manuscrise străvechi pe bani mulți. Ce s-a mai auzit de dânșii apoi? S-au reconvertit profesional sau au rămas artiști?

Tiparnița a adus însă mai mult decât ușurarea și eficientizarea muncii scribilor, eliberând înformația din mâinile celor care o acumulaseră. Bibliile tipărite costau inițial aproximativ 30 de florini, cât un salariu de funcționar pe 3 ani, însă asta era oricum mult mai ieftin decât un manuscris. Iar tehnologia abia se dezvolta, urmând ca o competiție sănătoasă să ducă la crearea unei industrii a tiparului. Și, desigur, la un alt monopol pe care diverși “hackeri” și pirați medievali îl tot fentau. Din 1450 și până la sfârșitul secolului XVI în Europa se tipariseră deja 200 de milioane de volume iar până în 1800 cca 1 miliard. Cu ce-a coincis această perioadă de afluență publicistică? Păi cu Renașterea, Revoluția Științifică și Epoca Luminilor. Ieșirea din Evul Mediu a fost facilitată și de mașinăria lui Gutenberg iar Internetul și digitalul sunt acum uneltele unei noi epoci a luminilor.

sursa

Am multă stimă pentru scriitori. Îi admir (pe unii) și-i invidiez (pe alții), mă bucur de orele de lectură pe care mi le oferă și încerc să-mi deschid mintea citind paginile lor. Sunt un cumpărător avid de cărți tradiționale și, totodata, posesor de kindle dar asta nu m-a împiedicat să caut o variantă “pirat” a unor cărți pe care mi le doream iar pretul era cam piperat. Nu fac stocuri albe pentru zile negre dar nici nu am mustrări de conștiință pentru asta. Totodată cred că principala teamă a unui autor nu e legată de exploatarea cărtilor sale ci de rămânerea lor în obscuritate, iar gestul de a cumpăra o carte vine ca o confirmare a valorii sau a notorietății de care se bucură acesta. În același timp, cunoașterea chiar și gratuită a unei cărți e utilă în virtutea publicității pe care i-o poate face un cititor satisfăcut.

Piratarea online a cărților este o non-problemă. Există statistici care arată că autorilor împortanți (ca J.K. Rowling) le-au sporit vânzările de carte tradițională în urma lansării versiunilor digitale ale titlurilor lor, asta în pofida piratării lor. Realitatea e că dacă nimeni nu e interesat să pirateze cărțile tale nimeni nu e nici dornic să le cumpere. Iar dacă ești bun întotdeauna vor fi mai mulți dispuși să plătească ca să te susțina. Cât privește autorii la început de drum, aceștia pot răzbate mai ușor datorită digitalului și internetului, atacând fără mașinăria publicitară a unei edituri mari care încasează grosul profitului justificând costurile unei industrii învechite. Există acum multiple soluții de self-publishing, scriitorii se pot vinde singuri, în format ebook sau în sistem pay-per-view, pe capitole, pot intra în colecții “bundle”, stimulând publicul cu cauzele nobile atașate, făcându-i să cumpere mai mult, să plătească cât cred că merită sau cât iși permit, ba să se simtă și generoși după. Apoi să nu uităm, majoritatea cititorilor încă merg în librării (chiar și online) sau biblioteci pentru a face rost de material pentru lectură.

În incheiere aș vrea să mai supun atenției un infografic, cred eu, edificator pentru a lămuri treaba cu sărăcia provocată de piraterie. E o alarmă falsă: e mai simplu să contabilizezi statistici drept profit nerealizat decât să întrevezi efectele pe termen lung ale unei societăți (mai) informate.

Argumentație pentru o viața (ne)sănătoasă

"Ca mulți alții înaintea mea, ajunsesem încet la concluzia că substanța preferată pentru aburirea creierului la o vârstă mijlocie și o existență tensionată, dar de succes, era alcoolul. Licită, socială, un viciu minor atât de ușor de mascat printre ceilalți, în toate formele sale nesfârșite de manifestare, plină de culoare și atât de gustoasă, băutura din mână triumfă prin simpla ei formă. Lichiditatea sa este una cu normalitatea, cu laptele, ceaiul, cafeaua, apa, și astfel cu viața însăși. Băutul este un act natural, în timp ce inhalarea unor vegetale fumegânde se îndepărtează oarecum de respirație, ca și ingerarea unor pastile, iar în natură nu există nici un tip de penetrare care să se asemene cu cea a acului de seringă, exceptând înțepăturile insectelor. Un whisky bun cu apă curată ori un pahar de Chablis răcoros îți pot îmbunătăți starea de spirit - poate doar moderat, dar îți vor lăsa neșifonat continuumul sticlos al sinelui. Desigur, trebuie luată în considerare și beția, aspectele ei vulgare, voma și violența, precum și dependența lașă, abandonul fizic și mental și moartea degradantă, agonizantă. Dar acestea sunt consecințele abuzului, care decurg, precum vinul rubiniu din sticlă, din slăbiciunea umană, dintr-un defect de caracter. Nu putem da vina pe substanță."

Ian McEwan - Durabila iubire

Adio #worldcup, bun venit Le Tour

Recunosc ca fiind la randu-mi captivat de spectacolul de la Cupa Mondiala eram gata-gata sa ratez inceperea Turului Frantei. Bine ca m-am redresat la timp. Le Tour, competitia sportiva pe care o urmaresc cu regularitate din 2000 incoace, incepe azi in cateva minute si pentru urmatoarele trei saptamani va capata prioritate in programul meu TV. Din 5 pana in 27 iulie voi sta geana pe bicicletele lui Chris Froome, Alberto Contador, Vincenzo Nibali, Mark Cavendish si Alejandro Valverde. Anul trecut a castigat Froome. E posibil sa repete succesul dar cine stie...

Panik, panik, a plouat cu muzica buna la Muzeul Satului

Ca viata e o tombola ne-au dovedit-o din plin Manu Chao si Radio Bemba, formatia care l-a insotit pe scena nou-amenajata la Muzeul Satului de rezidentii Plai in vederea concertului aventuros care s-a intamplat aseara. Dupa ce cu o zi inainte o furtuna teribila tabarase in micul paradis verde de la marginea orasului, trasnind un copac care in cadere a distrus o gospodarie ucraineana (un semnal ca politica (va) ucide mai departe?) si plasand o umbra de indoiala asupra conditiilor de spectacol din ziua urmatoare, iata ca evenimentul de miercuri s-a scurs fara probleme majore dar insotit de cateva peripetii care sa-l faca mai memorabil pentru participanti.

Pusi la racoare de o aversa de ploaie cu bulbuci oprita ca un robinet cu 40 de minute inainte de concert vreo 2000 de iubitori de muzica (intre care si multi straini) au atacat inarmati cu pelerine si umbrele incinta de la muzeu asteptand nerabdatori sa inceapa recitalul La Ventura promis de artistul franco-spaniol. Manu Chao n-a ezitat sa-si faca aparitia, concertul incepand imediat dupa ora 21. Si a fost frumos, aproape magic, cu o energie de invidiat de ambele parti ale scenei. Pentru mine cred ca a fost primul concert la care am stat pe uscat, neconsumand licori bahice din prea multa dragoste pentru permisul auto. Asta nu inseeamna ca n-am fost udat, totusi.

Nu stiu daca a fost o interventie de sus, de la regia de platou sau doar o simpla coincidenta despre care sa amintim in scris, cert e ca dupa Rainin' in Paradise s-a luat curentul pe scena si in cateva minute a venit si ploaia. Episodul a fost tratat galant de spectatori, fara fluieraturi sau huiduieli, ba cu fredonarea neintrerupta a refrenului melodiei pe care trupa o interpreta unplugged (vezi aici). O data restabilita energia - oare si-a pus cineva iphonul la incarcat la unul din chioscuri supralicitand reteaua? - concertul a continuat neintrerup de alte incidente, cu un public din ce in ce mai frenetic (s-au inregistrat momente de crowd surfing) si o trupa tot mai bine-dispusa. Fara exagerare s-a cantat aproape 3 ore in cap, cu doua sau trei bisuri (nu pot aprecia exact caci Manu Chao tot zicea de vreo ora ca 'La revedere sunteti absolut nebuni!!') semn ca artistul obisnuit cu stadioane pline s-a simtit bine la Timisoara in fata a doar catorva mii de oameni. Poate data viitoare vom fi mai multi, chiar si aducand fiecare clandestin cate-un imigrant de la Tijuana...

foto: Radu Badoiu

Manu Chao, în premieră la Timișoara. Me gusta!

A venit si momentul ala din an cand la Timisoara se intampla un eveniment cu sigla Plai, adica un concert mai cu staif care din anumite motive n-a putut fi legat de Festivalul Plai. Anul acesta vine Manu Chao, unul din cei mai eclectici si mai apreciati muzicieni europeni, pe care tin minte ca doreau de mult timp sa-l aduca in Romania si care iata ca va ajunge in nici 3 zile. E unul din momentele alea in care intrebari, altfel destul de pertinente, ca "de ce nu vine Robbie Williams la Cluj/Timisoara/alt oras decat Bucuresti?" isi pierd importanta pentru ca uite, ai parte de vizita unui nume, poate mai putin popular (la noi) si mai putin mainstream, dar pe care de-alde Robbie Williams sau Lily Allen il certifica drept 'influent' interpretandu-i piesele (Bongo Bong/Je ne t'aime plus). In definitiv vorbim de un tip cu 30 de ani de experienta muzicala (20 de ani de cariera solo) care canta in 8 limbi diferite (franceza, engleza, spaniola, catalana, portugheza, galiciana, araba si wolof) amesteca rockul cu reggae, ska-ul cu sansoneta franceza si salsa si are un mesaj puternic social-politic. Un punker modern, romantic, subtil si sofisticat. De ce n-ar fi influent?

N-am absolut nici cea mai mica idee cati timisoreni asculta Manu Chao sau cati si-au luat bilete la concertul din 25 iunie ca sa-l vada pe viu. Pretul biletelor e accesibil (75 lei) si va asigura ca doar cei interesati de muzica omului se vor deplasa la Muzeul Satului. Dat fiind ca e prima oara cand vine in Timisoara inclin sa cred ca experienta de acum va fi hotaratoare pe viitor asa ca sper sa fim multi. Pe langa concert insa sunt curios sa vad cum s-a reamenajat scena. N-am mai fost pe-acolo din 2013. Sper ca voluntarii au facut o treaba buna, ca de obicei.

Bilete se gasesc (inca) pe eventim sau la Librariile Carturesti si magazinele Germanos, Orange si Vodafone. Asociatia Ceva de Spus, partenerii din acest an ai celor de la Plai, ofera acces gratuit pe baza de acreditare persoanelor cu dizabilitati, ceea ce e inca o premiera in oras. 

La o bere cu Horia Colibășanu

Pe 14 mai 2014 Horia Colibășanu și slovacul Peter Hamor, după aproape doua luni de ședere în Tibet, la altitudine pentru aclimatizare*, porneau în ascensiune pe Everest, cel mai înalt vârf din lume (8848 m). Pe 23 mai cei doi încercau asaltul final, fără oxigen suplimentar și fără șerpași, însă ajunși la 7600 metri vremea rea îi obligă să se întoarcă. Nu a fost o încercare ratată ci o retragere demnă, calculată, cu degetele intacte, din fața unui munte uriaș care te poate ucide la cea mai mică neatenție. În plus, echipa româno-slovacă reușise deja în prealabil să-și treacă în palmares încă un “optmiar”, Shisha Pangma (8027 m), supus în data de 30 aprilie în același stil ‘purist’ adică fără oxigen suplimentar și fără șerpași. Recent Horia a revenit la Timișoara, orașul în care își câștigă pâinea (e de profesie stomatolog), unde se antrenează și unde-l așteaptă familia și prietenii. Vineri, 13 iunie, m-am întâlnit cu Horia la o bere în cortul Timișoreana (unul din sponsorii expediției Everest Summit 2014) și am discutat vreo 2 ore despre alpinism, Tibet, șerpași, oxigen suplimentar, hemoglobină, dopaj și alte lucruri care țin de acest sport extrem de riscant care poate unora le pare doar un hobby puțin cam scump, însa unul plătit în sânge și pierderi de vieți omenești.

Nu e o profesie, nu e un hobby, e un sport desfășurat în condiții extreme, o căutare a propriilor limite și, dacă e să-l credem pe Horia, o pasiune puțin masochistă pentru suferință. Dupa 10 ascensiuni și 7 vârfuri peste 8000 de metri cucerite putem spune că pentru el și pentru familia lui (soția și doi copii, Mihnea și Ștefan) alpinismul montan a devenit un mod de viață: 10 luni în care pe lângă jobul zilnic trebuie să se antreneze, să planifice următoarea expediție, să caute sponsori, să-și asigure logistica s.a.m.d. și apoi 2 - 3 luni petrecute pe munte, rupt de lume, fără știri, filme, muzică, internet și alte banale preocupări cotidiene. L-am întrebat ce și-a dorit cel mai tare la coborârea de pe munte și ne-a răspuns: o bere și o savarină. Savarina n-a putut s-o mănânce, lipsa poftei de mâncare fiind una din problemele cu care se confruntă din cauza altitudinii, iar berea i-a provocat arsuri stomacale și gastrită datorită hiperacidității cu care se întoarce de fiecare dată (alpiniștii iau aspirină pentru a subția sângele îngroșat de creșterea hemoglobinei).

Firesc, următoarea întrebare a fost dacă a putut duce o doză de Timișoreana în rucsac până pe Everest? Mi-a explicat apoi ce înseamnă alpinismul fără oxigen suplimentar și cât de important e fiecare kilogram cărat la peste 8000 de metri. Cifrele vorbesc de la sine: până acum s-au făcut vreo 6000 de ascensiuni reușite pe Everest dar dintre acestea doar 3% s-au desfășurat în forma tradițională, fără mască de oxigen (aerul foarte rarefiat face orice efort de 100 de ori mai dificil) și fără șerpași care să te țină de mână și să-ți care bagajul. Celelalte, deși nu sunt lipsite de riscuri, pot fi comparate cu un zbor amator cu parapanta, legat pachet de instructor, sau cu un safari organizat în care împuști rinocerul dintr-un jeep securizat. Prin urmare ascensiunea fără oxigen suplimentar e alpinism pur. Restul e turism montan de înaltă altitudine.

În asemenea condiții extreme bagajul cu care urci e foarte important. Echipa lui Horia avea aproape o tonă de materiale, majoritatea transportate cu iacii până în tabăra de bază (5300 m). La urcare însa rucsacul lui Horia cântărește undeva între 8 - 10 kg. Cel mai mult a cărat 12 kg. Pentru asta se antrenează zilnic, alergând pe scările stadionului cu 20 de kg de apă în cârcă. La 8000 de metri un trup astfel antrenat poate face cel mult un pas la fiecare 10 secunde, gâfâind din greu pentru puținul oxigen din aerul foarte rarefiat. Nu doar trupul e afectat ci și creierul, aflându-se într-o stare permanentă de hipoxie, expus la confuzie, dezorientare și fiind pasibil să ia decizii greșite care să-i aducă moartea. Pentru cei obișnuiți cu confortul și care nu caută senzații tari la orice pas o asemenea aventură poate părea puțin sinucigașă. Horia însa e un om cu capul pe umeri, atletic, echilibrat și care deși merge în compania doamnei cu coasa nu o sfidează. Lupta lui e cu muntele și cu sine însuși.

foto: Bere Timisoreana

Am vrut să știm mai multe despre conținutul și valoarea rucsacului lui Horia. Cele mai importante lucruri le ține însă pe el: bocancii și costumul de puf. Celelalte sunt cortul (împărțit cu partenerul Peter), salteaua și sacul de dormit. Musai un arzător cu gaz pentru topit zăpadă, oală (de titan) și echipament de cățărare: ham, coardă, șuruburi pentru gheață și piolet. Apoi camera video și telefonul prin satelit. Nu în ultimul rând vine mâncarea. De obicei pe munte mănâncă un kg de alimente pe zi.. Pentru urcușul final ei și-au calculat 250 de g. pe zi. Au reușit să mănânce doar 150g. Dacă aveam impresia că alpiniștii halesc suplimente proteice pe munte ei bine pentru Horia baza e tot slănina cu ceapă, cașcavalul sau șunca. Uneori peștele afumat și ciocolata. Chiar și cu asemenea regim caloric bogat omul tot a slăbit 10 kg.

Nu m-am mirat să aflu că pe Everest nu se poate duce orice cocalar în șlapi c-o plasă de Billa în mână. Era de așteptat. Dar nu pentru că e atât de departe sau pentru că e al naibii de frig (în cort sunt -18 grade C) ci pentru că la urcare lași o garanție de 4000 de dolari pentru ambalaje, obligându-te astfel să nu lași hârtii pe creastă. Prin urmare când cineva se oferă să-ți dea mâncarea lui te gândești de două ori dacă vrei să-i cari gunoiul înapoi.

În Nepal regulile sunt și mai stricte, fiindcă vorbim de o arie protejată. Inclusiv taberele au în loc de budă un butoi îngropat pe care un cărăuș îl duce din când în când la vale asigurându-se astfel ca nimic nu rămâne pe munte. Omul e fără glumă supranumit shit porter și câștigă ceva mai binișor decât porterii obișnuiți cărând butoiul cu rahat pentru un spor (de rușine) de câțiva dolari pe zi. În vreme ce cărăușii câștigă 10-15 dolari pe zi (ok, shit porterul face probabil vreo 20/zi ceea ce e mai mult decât salariul mediu în Romania) șerpașii (ghizi nepalezi care urcă până pe creste) sunt adevărați "munteni", alternând de la proști grămadă ce-ți pierd cortul pe traseu până la vedete locale ce câștigă 10.000 de dolari pe sezon și-și pun fața pe sticla de bere oficială. Ca în orice sport dealtfel.

Revenind la chestiuni oficiale e important de reținut că o asemenea expediție nu se poate realiza fără bani sau mai corect fără sponsori. Costurile sunt mari, riscurile asemenea. Pentru ascensiunea pe Everest Horia și-a schimbat aproape complet echipamentul căutând să-i reducă greutatea pentru a-și ușura efortul depus. Fiecare gram în minus câștigat l-a costat un euro în plus la buzunar dar i-a oferit un pas în plus pe creastă. Bani costă și transportul sau cazarea în Tibet pe durata sezonului. Totuși există oameni și companii care să creadă în el, să-i susțină visul și să dorească să-și asocieze numele cu o performanță sportivă unică în țară. E lucrul firesc de făcut. Nu pentru poze de pe acoperișul lumii, nu pentru spoturi publicitare sau comunicate de presă ci pentru că e un lucru uman să încurajezi ambiția, determinarea, sacrificiul și foamea de a urca în vârf, de a sparge bariere, de a depăși limite, de a-ți forma caracterul și de a-i inspira pe ceilalți. Chiar dacă Primăria Timișoara nu l-a sprijinit pe alpinist (l-a sprijinit în schimb Primăria Slatina) timișorenii au sponsorizat direct bugetul expediției prin intermediul Asociației Made in TM unde s-au strâns 1500 Euro.

L-am întrebat pe Horia cât timp petrece în vârf odată ce l-a atins. Undeva între 10 minute și o jumătate de oră, mi-a răspuns. Luni de pregătire și de așteptare, zile întregi de chinuri, frig extrem, epuizare și perspectiva iminentă a morții pentru câteva minute de extaz. Nu voi ști, probabil, niciodată ce înseamnă să fii la o asemenea înălțime iar Horia nu va putea să-mi explice ce simte el acolo. E rostul fiecăruia să-și afle propriul abis în care să privească și să rămână apoi demn și hotărât când abisul îl va privi înapoi.

*aclimatizarea este un proces necesar supravietuirii la altitudine si consta in urcari si coborari succesive de pe munte. Aclimatizarea ii permite organismului sa se obisnuiasca cu aerul din ce in ce mai rarefiat. La peste 7.500 de metri – unde incepe asa-numita Zona a Mortii – densitatea aerului este de trei ori mai scazuta fata de nivelul marii. In timpul aclimatizarii, sangele se adapteaza treptat si poate transporta mai mult oxigen.

sursa foto

Balet aerian si d'ale noastre la FEST 2014

De la inceputul saptamanii se desfasoare in urbe Festivalul European al Spectacolului Timisoara, a doua sectiune a FEST-FDR 2014, ceea ce se traduce prin emotie, uimire, adrenalina sau simplu... spectacol. Nu-mi amintesc ca in trecut Răzvan Mazilu si Gigi Căciuleanu sa fi fost vreodata in aceeasi saptamana la Timisoara. Zilele astea insa... e cu răsfăț. Programul mi-a facut imposibil sa ajung la Șaraiman, spectacolul de dans contemporan si stand-up comedy al lui Mazilu si Dan Badea. Se pare ca e un show cu muzica lautareasca, umor contagios, care pune niste intrebari, ofera cateva raspunsuri si la finalul caruia te dor palmele de la aplauze. Absolut posibil, am fost cu o zi inainte la Cabaret (musical semnat Razvan Mazilu aflat in programul TGST) si pot confirma partea cu aplauze. Publicul il adora pe Mazilu.

D'ale noastre - foto: Art Production

Am prins in schimb pe ultima suta de metri spectacolul lui Gigi Căciuleanu, D'ale noastre, un teatru-dans lung de maxim o ora (Teatrul National Bucuresti & Art Production) care aduce la viata personajele colorate ale lui Caragiale -Mitica, Zita, Catavencu- recreand cu miscari de dans absurd si o coregrafie moderna scene familiare din "Dl. Goe", "Bubico", "Lanţul slăbiciu­ni­lor", "O scrisoare pierdută" sau "O noapte furtunoasă". Totul pe o muzica excelent mixata din bucati semnate de Shukar Collective si portiuni de muzica clasica. Despre spectacol autorul spune asa: "Un Caragiale revizitat în ziua de azi, în care absurdul ionescian a devenit lo­gică cotidiană. Un spectacol în care mi-am propus să explorez această lume a noastră cea de toate zilele, plină cu de-ale noastre. Nu numai cele româneşti, ci, în general, cu cele de-ale noastre, ome­neşti. Cât de goi ne simţim, aşa, zvârliţi în noaptea furtunoasă a acelor nimi­ci­toa­re nimicuri de-ale carnavalului coti­dian". Atmosfera de carnaval e acolo, momentele sunt aproape desprinse din cotidian, dansul e cand furtunos cand un balet al miscarii in relantiu iar energia si intensitatea performerilor e contagioasa si te umple de o stare euforica. Un show absolut benefic pentru invigorarea simturilor.

Do-Do Land - foto: Adi Piclisan

Din programul spectacolelor outdoor -oferite gratuit publicului timisorean- a facut parte si Do-Do Land, un show de balet aerian cum nu s-a mai vazut la Timisoara, montat de o trupa din Spania, Grupo Puja, pornind de la povestile subterane ale lui Lewis Caroll. Am aflat astfel rostul macaralei de 50 de metri postata de cateva zile in fata Operei/Teatrului National. Suspendati deasupra Pietei Victoriei, 9 acrobati tineau publicul cu sufletul la gura in vreme ce sub ei, pe scena, 5 muzicieni insoteau dansul aerian cu acorduri atmosferice de chitari electrice plus o voce putin din alta lume - Paula Nogueira. A fost poate singurul moment in care Alice a facut bungee jumping in tara minunilor. Remarcabile au fost si costumele fanteziste care, vanate de reflectoare puternice din 4 colturi proiectau pe cladirile din jur forme bizare ale unor lumi imaginare. Impresionanta s-a dovedit chiar si coregrafia imensei macarale care deplasa in toate directiile cusca suspendata in care sedeau acrobatii. La un moment dat parea o imensa bila de demolare gata sa nimiceasca fatada Teatrului intr-un gest de suprematie dramaturgica si aroganță fictiva a show-ului creat de Sarra Serrano si Luciano Trevignani. Un spectacol la mare inaltime!

foto: Adi Piclisan

And when the performance is over…

and Alice is gone…

there is this weird feeling

that something has changed

and gravity doesn’t mean the same any more…

Pedaland cu teama de D-zeu si scuipand in san

Biciclisti preabuni si cu frica de Dumnezeu, cugetati putin la ideea mea. E lucru stiut ca biciclistii nu sunt chiar cei mai disciplinati participanti la trafic. In fapt, multi dintre ei sunt tare indisciplinati, pedaleaza cu castile in urechi, traverseaza furtunosi zebrele, racnesc la oameni sa se miste din calea lor bine marcata cu urme verzi de pista pentru biciclete, calca pisici, catei si alte pet-uri neatente, sperie copii, batrane si alte fiinte usor defavorizate si, nu in ultimul rand, provoaca isterie in randul soferilor mai inceti ca ei. Cel putin asta-i imaginea publica.


Recent am observat o alta ilegalitate in randul vostru, plimbaretilor pe doua roti: facutul crucii la trecerea prin apropierea unui lacas de cult crestin, declarandu-va astfel afinitatea pentru cele sfinte si invocand totodata protectia divina in traficul timisorean.


Tuturor celor care practica acest obicei am o vorba sa va zic: sunteti niste iresponsabili. Legea spune clar: mainile se tin tot timpul pe ghidon. Nu vorbim la telefon (decat prin handsfree), nu calatorim cu berea sau tigara in mana, nu ne hazardam la acte de circ gratuite (mersul fara maini e un gest la limita dintre bravada si dorinta sinucigasa) iar un animal in lesa tras dupa bicicleta e un accident pe cale sa se intampla. Cu atat mai mult, dat fiind nivelul de raspandire al bisericilor in oras, respecarea rituala a semnului crucii de catre un crestin devotat e o ispita a sortii. Nici nu-ti poti imagina cate lucruri pot merge gresit in acele secunde in care-ti desprinzi mana de ghidon si executi geometria unui act de veneratie. Nu e nevoie de multa imaginatie ca sa parasesti lumea celor pacatosi si sa te trezesti ca cineva iti pupa moastele. E cat o bataie din palme. Un sughit temporal. Lumea merge mai departe fara tine.


Asa ca las-o balta. D-zeu va intelege. Mai ales daca in felul asta eviti sa provoci tu vreo nenorocire. Crede-ma, nu vrei sa intri in lumea celor drepti cu rotile strambate de trupul unui copil mai zbantuit, care s-a aflat la locul potriv pentru o coincidenta nefericita.

ANTAGON: 'Ferma animalelor' si 'O noapte furtunoasa'

De cateva zile amatorii de teatru independent, alternativ, de garaj, hostel si curte sau cum i s-o mai zice acum prin oras, alearga de la o scena (Scart Loc lejer) la alta (Electric Theatre, Hostel Costel etc) pentru a nu rata vreun episod din programul festivalului Antagon. Festivalul de Teatru Independent organizat de cei de la Aualeu e in plina desfasurare, cu spectacole jucate atat de ei cat si de artisti independenti veniti din alte orase, si din cate am vazut se bucura de o atentie sporita cu fiecare noua zi. Se joaca cu sala sau sufrageria pline, cu usile si geamurile deschise, cu un un anume soi de intimitate sau complicitate tinereasca, non-conformista, rebela, strans legata intre artisti si prieteni ai jocului. Am reusit sa ajung pana acum la doua spectacole, ambele jucate de Aualeu (i-am ales pentru ca nu-i mai vazusem de-o vreme) si cam ce s-a petrecut cititi mai jos.

Ferma animalelor e un spectacol celebru deja prin oras, construit de cei de la Aualeu dupa satira politica a lui George Orwell si adaptat realitatilor romanesti ale tranzitiei. Imi amintesc ca era la vremea premierei un proiect ambitios in care se depusese mult efort fiind vorba de un musical in care fiecare actor avea si un instrument la indemana pe langa voce. Prin urmare, in rime si pe note muzicale, se relateaza sub forma de fabula moralizatoare drama confiscarii revolutiei animalelor de la o ferma, care, emancipate peste noapte si scapate de jugul omului, se trezesc iar exploatate de oranduirea politica noua reprezentata sugestiv de un porc guraliv. Imbracat la costum si cu un discurs populist pe Dl Porc (Marian Parvulescu) il cam doare la pateu de binele confratilor sai copitati. Anuntata chiar de la inceput ca fiind “50% parodie, un sfert concert si restul belle arte” piesa abunda de energie si umor tragic-comic si transmite o buna dispozitie utila pe final de saptamana. Spectacolul s-a jucat duminica seara, gratuit, in Scart, loc lejer, marcand deschiderea festivalului si bucurandu-se de prezenta unui numar mare de oameni. Oameni care la final au fost imbiati la o degustare de pita & slana cu ceapa verde, in cadrul unui picnic rustic eco-prietenos improvizat in curtea din spatele locului de joc (joaca?).

Marti seara am asistat tot la un spectacol semnat Aualeu, O noapte furtunoasa dupa I.L. Caragiale, jucata de asta data la Hostel Costel intr-un dormitor devenit subit neincapator. Ca-n familie, catarati pe paturi supraetajate sau sezand la masa cu personajele, peste 50 de spectatori au ras cu pofta la montarea inedita si cu titlu omagial a piesei marelui dramaturg roman. Daca vi se pare greu de imaginat o asemenea piesa jucata intr-un spatiu atat de mic sa stiti ca se poate. E nevoie insa de putina elasticitate regizorala si renuntarea la orice fel de formalism. Spectacolul se joaca la lumina lumanarii, intr-un cadru intim, cu spectatori tragand cu ochiul la infidelitatile unei femei, aparent, respectabile (Christine Cizmas) si la framantarile barbatului ei incornorat (Marian Parvulescu). Scena astfel aranjata se infierbanta in momentele de maxim avant, cand Veta isi consuma amorul cu amantul Chiriac si e gata sa fie surprinsa de barbatu-su, ori in caruselul de situatii accidentale creat de aiuritul pretendent al surorii sale. O comedie de moravuri usoare, cu replici ilare, prezentata compact, la obiect si ‘cu cartile pe masa’ printre halbe cu lumanari si sticle cu bere. Personaje colorate ca Zita (Andrea Wolfer) si Rica Venturiano (Armand Iftode) dau un spor de savoare spectacolului cu interpretarile lor furtunoase si pline de podoabele literare ale unor vremuri apuse. Parol!

Cam atat am avut de zis, nu va mai retin ca poate aveti de gand sa va rezervati bilet la urmatorul spectacol. Locurile sunt putine si cererea e mare. Deci “sa avem pardon, scuzati, bonsoir!” - vorba maestrului.

foto credis: Flavius Neamciuc