Si eu, ca fiecare om, am doua umbre: una care se rasfrange asupra lumii in care traiesc, alta care se intinde peste sufletul ce ma locuieste. Cele doua umbre sunt in permanent conflict una cu cealalta dar niciodata nu ajung efectiv sa se-ntalneasca. Locul lor de batalie sunt eu insumi, cu trupul alternand intre o stare de ofensiva la baioneta sau una de zona proaspat demilitarizata, ambele clar delimitate cu sirma ghimpata.
Uneori umbra interioara e prea slaba iar sufletul si inima imi sunt astfel usurate. In asemenea momente arunc insa o umbra intensa peste lumea inconjuratoare si toti ma admira. Alteori insa ambele umbre sunt de forte egale iar conflictul lor imi sfasie deopotriva sufletul purtator cat si lumea din jur. Astfel de umbre sunt atat de virulente incat pot sa devoreze efectiv un om.
Uneori raportul e exact invers: s-a concentrat atat de multa intuneric in interior incat umbra e gata sa ma absoarba. In acelasi timp lipsa de interes pentru lumea inconjuratoare m-a evaporat de orice urma din umbra externa, devenind aproape invizibil pentru societate. La capatul opus e cazul in care aproape m-am eliberat de orice fel de umbra, interioara sau exterioara. Conflictul lor e pe cale sa se stinga, intocmai ca un soare gol. Sun ca un pustnic, retras din lumea inconjuratoare, cu sufletul zen, inima relaxata si complet decorporalizat din societate.
Acestea sunt, aproape toate, cazuri in care umbrele sau eu am castigat, intr-un fel sau altul. Ultima situatie, a cincea, e cea a echilibrului fragil in care umbrele - interioara si exteriora - sunt controlate. E un armistitiu temporar, rupt doar de limitarile biologice ale propriului trup. In final, cand insusi acest teren de lupta s-a dezintegrat, umbra interioara este eliberata si astfel se poata intinde linistita peste sora ei exterioara, imbratisate intr-un somn de veci.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?