03 iunie 2012

Timperfect

Exista oare un timp perfect ales pentru ceva? Un moment precis de confluenta in care hazardul si predestinarea sa se completeze reciproc intr-o situatie perfecta? Am dubii ca asa ceva se poate intampla. Si totusi n-am incetat vreodata sa ratez sau sa aman repetat oportunitati cu scuza “nu e momentul potrivit.

Cred ca, intr-un final, momentul potrivit e acela in care iei efectiv o decizie. El nu exista dinainte si nici nu te asteapta undeva pe linia vietii. Se cristalizeaza instantaneu ca marcaj temporal pentru o hotarare personala. Privind in urma il poti identifica cu exactitate ca “acesta fiind momentul in care a pornit totul”. Sigur, consecintele pot fi mai mult sau mai putin placute, dar de aici nu poti specula ca daca mai asteptai o ora, o zi, o saptamana, rezultatele ar fi fost altele. Timpul potrivit sau perfect ales apare astfel doar privit retroactiv.

Pacatul nostru e ca ne-am apucat sa masuram, clasificam, eficientizam timpul. Sa-i acordam diverse grade de importanta, atribute si epitete, sa-l personalizam, sa ni-l apropriem, cand el nu-i decat o idee abstracta prin care sa ne tinem sub observatie propria efemeritate. Noi nu intarziem ci “pierdem notiunea timpului”, nu ajungem mai devreme ci “am avut timpul de partea noastra”, nu pierim ci, pus si simplu, “timpul ni s-a terminat”. La fel, avem parte de timpuri extraordinare, nesemnificative sau pur si simplu jalnice. Iar intotdeauna pe timpul meu era 'mai altfel' decat pe timpul tau.

Ne-am pus asadar in slujba timpului si l-am lasat sa preia fraiele existentei noastre. In loc sa-l folosim doar ca unitate de masura a propriei istorii, ne bizuim pe el ca sa ne punem la indoiala propriile actiuni. Ca si cand ar fi un sfetnic bun care ne poate garanta justetea hotararilor noastre de moment ori cu care vom imparti raspunderea pentru erorile comise. E ridicol. Suntem proprii nostri stapani. Noi le rezolvam pe toate chiar daca ne place sa spunem ca “timpul le rezolva pe toate”. Timpul e doar martorul mut al propiilor noastre reusite. Sau insuccese, dupa caz.

Perfectiunea nu e caracteristica nici timpului. Perfectiunea e un mod euforic si exclusivist de a considera lucrurile, inclusiv timpul. E un fel de a face pace cu tine insuti admitand ca, in ceea ce te priveste, mai bine de atat lucrurile nu au nevoie sa fie. Nu trebuie cautat un consens general asupra a ce poate fi perfect sau in ce fel. Consensul e doar personal... intre tine si constiinta ta.

Drept urmare, timpul perfect potrivit e cel in care tu decizi ca e momentul sa faci ceva pentru tine. E un act de curaj. Ca o zbatere de aripi peste o culme sau peste marginea unei prapastii. Indiferent daca te inalti spre cer sau te prabusesti in adancurile propriilor temeri si deziluzii, nimeni nu va putea spune ca zborul tau nu a fost ceva absolut unic. E pana la urma un risc asumat pentru o sansa incerta.

4 comentarii:

  1. drinkonlyvodka4 iunie 2012, 00:30

    misto si postul, si cartea de unde vine titlul lui :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mersi. cartea n-am citit-o inca dar o am.

      Ștergere
  2. aia cu timpul le rezolva pe toate e din categoria maine e prima zi din restul vietii mele. bah, la unii nu ca le e lene sa gandeasca, pur si simplu cred ca-s prosti. timpul e pe dinafara. e atat de strain fiintei noastre ca ne trebuie ceas cu alarma pe iphone ca sa dam snooze. mai e un banc cu timpul da' n-are sens sa-l zic aici, cred ca-l stii, e, ala e timpul. (fara directie, asa-i bancul)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu cred ca-l stiu. dar nu-i panica. am timp sa-l aud.

      Ștergere

Comentezi?