Bula misoginului (17)

"Femeile aparţin sexului decorativ. N-au nimic de spus, dar acest nimic îl spun într-un mod fermecător."

Oscar Wilde

Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă?

Care-i setarea implicita in cazul lucrurilor nespuse, private, dureroase sau cel putin delicate, cuprinse in sfera larga a intimitatii sociale? Despre ce se poate vorbi liber si ce trebuie pastrat sub cheie? Fara indoiala ca marturisirile primite in taina sau sub promisiune de tacere te leaga cumva cu catusele onoarei si ale loialitatii. Nu le poti discuta fara a calca in picioare increderea acordata si fara a reteza, uneori definitiv, importante conexiuni. Dar sunt si situatii care nu intra implicit sub incidenta confidentei.

Cum procedezi in cazul faptelor auzite, in cazul evenimentelor traite pe propria piele, care nu te vizeaza direct, in cazul descoperirilor accidentale si in toate celelalte situatii in care nu esti obligat expres la discretie? Si, nu in ultimul rand, cum drenezi mizeriile tale personale deja acumulate de sistemul propriu de baraje si ecluze sentimentale construit in vederea protectiei unui sine mai mult sau mai putin fragil? Sa nu te lasi afectat e un ideal interesant. Sa fii afectat si sa-ti tii gura e un fapt la fel de curios. Cand vrei sa descarci balastul memoriei dar mecanismul verbal se dovedeste incapabil sa elibereze suvoiul unde te refugiezi in caz de explozie? Intr-o bula de confort personal, intr-o realitate controlabila, intr-o zona crepusculara ale carei reguli de functionare le adaptezi dupa propria lege.

Scrisul, indiferent de suportul tehnic, are acea calitate de a functiona ca o supapa existentiala pentru problemele care te macina si despre care, din diverse motive, nu poti vorbi deschis. In scris se cristalizeaza ideile sugrumate, reprimate, deformate deseori de un tumult emotional inexorabil. Gandurile stinghere atunci cand sunt exprimate cu voce tare stingheresc. Cuvintele prea tari pentru urechea externa sunt supuse astfel penitei sau condeiului electronic, sunt imblanzite, asumate si in cele din urma acceptate, iar toate astea departe de priviri indiscrete, judecati de valoare discutabila, birfa si alte cele. Uneori povestea pe care ele o evoca iese discret la lumina dar primeste anumite inflorituri sau pete de culoare cu rol de 'machiaj' artistic care nu manipuleaza ci doar mascheaza anumite detalii prea personale pentru a evita stanjeneala unei identificari fara plapuma echivocului. E un compromis dificil de facut insa fundamental necesar. Jurnalul personal, astfel expus in fata ta si a tuturor, devine lizibil doar ochiului cunoscator al celor mai fine subtilitati, intocmai ca un puzzle abstract ce face sens doar pentru cei care l-au rezolvat deja..

Revenind insa la situatiile asupra carora nu ai capacitatea decizionala dar care te macina in interior ca o pata de rugina peste care abia astepti sa dai un strat de vopsea, cum procedezi? Poate ca cel mai potrivit lucru e sa-ti tii gura pana cand adevarul, umflat de propria sa grozavie ca un cadavru de inecat intors la mal de valurile sortii, atrage priviri, isca discutii, pana cand cel in masura sa-l recunoasca face pasul in fata. Dar daca l-ai face tu? E vina ta daca greutatea confidentei e insuportabila ori secretul e mult prea otravitor pentru propria constiinta si te vezi sucomband de la o zi la alta, victima a propriilor ganduri si mustrari, prizonier al propriilor cosmaruri astfel create? In traditia chineza cand cineva avea un secret pe care nu-l putea spune nimanui, urca un munte, gasea un copac, facea o gaura in trunchiul acestuia si-l soptea in ea. Apoi il acoperea cu pamant lasandu-l inchis pe veci. Din (ne)fericire noi nu suntem copaci. Trunchiurile noastre migreaza. Gaurile noastre se desarta in mod repetat, scotand la iveala deopotriva frumuseti si mizerii iar, uneori, si lucruri despre care ar trebui sa se taca…Deci poate, intr-un fel, o pagina alba e copacul nostru tacut. Cu conditia ca sa ramana inchisa si departe de ochi indiscreti.

Emoții în supradoze

cafeaua e drog. țigara e drog. muzica e drog. lectura e drog. dragostea e drog. femeia e drog. sexul e drog. însăși emoția e drog. buna judecată te-nvață să le consumi în doze mici dar excesul e la ordinea zilei. prin natura lui omul e o fire coruptibilă. într-un interval de timp ce diferă de la un individ la altul, cafeaua și țigara devin tabieturi adictive, lectura dilată prezentul suspendând urgența lucrurilor necesare, muzica oferă regulat obsesii fonoizolante care să atenueze riscurile unei conversații reale, patima înflăcărează și mistuie viscere, femeia devine din una mai multe -simulând sau stimulând “jocul”-, sexul ajunge sport olimpic marcat cu cifre și statistici de la un colț de bar la altul și, astfel, emoția se rafinează într-o curată și repetată injecție de adrenalină și dopamină. pentru că e atât de ușor să abuzezi. atât de ușor să te lași pradă clipei. să consumi plăcere, să devorezi senzații. să răspunzi da unor tentații. drumul spre supradoze chimic-emoționale e pavat cu intenții bune. prima doză e gratis întotdeauna. pentru restul achiți nota la final. de la prima cafea la prima țigară și de la prima dragoste la ultima pereche de ochi care te privesc puțin mai lung dar îndeajuns pentru a instala senzația care te face să-i cauți, să-i revezi, să-i cunoști, să-i aduci acasă, să-i mângâi, să-i adormi, să-i săruți. toți suntem suspecți de recidivă. e atât de ușor. atât de simplu. și atât de costisitor. consumul repetat de emoții dă în egală măsură tripuri senzoriale și come sentimentale. e până la urmă chimie elementară iar o reacție violentă e de preferat unei inerții vasculare. o mică moarte (a simțurilor) poate fi o promisiune atractivă dacă în ajunul ei se degajă acea căldură familiară care-ți adoarme precauțiile, îți suspendă judecata critică și te asigură că ești capabil să spui ‘gata cu joaca’ în orice clipă. doar că... rareori o faci.

Exercitiu de singuratate

Te trezesti dimineata. Opresti alarma. Inchizi telefonul. Ii scoti bateria si-l arunci la cos. Intri in baie. Te speli. Apa rece te trezeste. Te privesti in oglinda dar nu te recunosti.. Te intorci in camera si te imbraci. Treci prin bucatarie dar te simti la fel de strain. E prea liniste. Prea pustiu.. E casa ta dar nu simti ca-ti apartine. O parasesti. Afara esti luat in primire de un val de zgomote, mirosuri si agitatie, de o avalansa de senzatii care cauta sa te subjuge. Sa te inghita in cotidian.

Te smulgi din soc si apuci intr-o directie oarecare. Trupul ti-e incordat si degaja frustrare si irascibilitate. Te deplasezi agresiv, evitand instinctual cat poti de mult vacarmul stradal, urbanul violent in care traiesti. Miscarea iti prieste. Incepi sa te relaxezi iar senzatia de panica din stomac se diminueaza. Esti parca mai putin sufocat de mediu. Gandurile incep sa se lege. Pasii se inlantuie intr-un mers hotarat, de om cu o destinatie.

Strabati rapid strazi, intersectii, piete forfotitoare si cartiere insolite. Stii ca daca o tii in linie dreapta nu-ti va lua mult timp pana sa ajungi la marginea acestui furnicar uman, dincolo de zidurile imaginare ale terariului de sticla, otel si beton incins caruia ii spui oras. Afara din aceasta groapa de gunoi pentru vise abandonate, deziluzii si pentru toate sperantele nenorocite care-ti atarna la gat ca un colier de chei ale caror lacate-s demult pierdute.

Cu asemenea lucruri in cap abia daca observi ca forfota din jur s-a mai redus, cladirile sunt din ce in ce mai joase, strazile mai putin circulate. Parca si lumina bate mai altfel, mai putin deranjant. Mai putin iscoditor. Umbrele sunt mai difuze si mai putin ascutite. Totul in jur pare sa fi pierdut un ordin de marime, capatand in schimb o alte forma de imensitate. Mai blanda. Te simti la fel de mic si de singur dar lucrul acesta nu mai e atat de inspaimantator.

Lumea din jur devine din ce in ce mai verde, semn ca esti pe cale sa parasesti leaganul confortabil al existentei moderne. Observi si primul indiciu clar: copacii dau impresia de normalitate. De naturalete. De vointa proprie neintinata de o mana umana inclinata catre cosmetizare si conformism. Salbaticia lor evoca acea libertate pe care nu stiai ca o cautai la iesirea din casa. 

Pentru intaia oara parasesti drumul batatorit pentru o poteca virgina pe care iarba inca nu si-a schimbat culoarea. Temperatura scade cu cateva grade. Nu mult dar sesizabil. Narile inspira schimbarea. Poate e o iluzie dar incepi sa te simti din ce in ce mai bine. Mediul nu mai e o cacofonie de zgomote stridente ci un fel de plapuma sonora compusa din liniste si sunete distincte, usor melodioase, din natura. Un soi de intimitate placuta se naste in jurul tau. Una in care simti ca poti lasa garda jos, te poti relaxa.

Gasesti o poiana sau un ochi de padure. Un mic luminis in care ultimele raze de soare patrund timid si invaluie totul intr-o aura supranaturala. E un spatiu de poveste, rezervat intalnirilor tacute dintre individ si sinele sau. Un loc de contemplat singuratatea drept in fata, fara factori perturbatori, fara priviri indiscrete. Si te opresti. Te intinzi si inchizi ochii. Esti acasa. Acum e rindul imaginatiei sa umple golul. Sa te inunde. Sa te sufoce. Sa te subjuge. Incepe exercitiul de singuratate.

Ahoy mateys! Panze negre la orizont!

Fratilor, pirateria intre pe un teren nou. Si nu ma refer la chestii internetice de tip filesharing si torrenti ci la piraterie in sensul ei clasic de tilharie pe mare cu tot bagajul tipic cu care a intrat in cultura populara din ultimii 200 de ani. Locul nou unde castiga teren e televiziunea si asta ca urmare a momentului bun prin care trece aceasta si a unei nevoi disperate de a gasi noi subiecte si povesti proaspete. Acum faceti un exercitiu de imaginatie: numiti un singur serial TV care sa fi avut protagonisti pirati. Nu veti gasi nimic altceva afara de Sinbad marinarul. Practic singura chestie mentionabila e un serial de animatie, Piratii Apei Negre, care a rulat si la noi prin anii ‘90. Acestuia i se mai pot adauga cateva “obscure” serii anime, in rest pauza. Ah, era sa uit: Toate panzele sus, serialul TVR adaptat dupa romanul omonim al lui Radu Tudoran. In 70 de ani de istorie a televiziunii si in ideea ca exista o International Talk Like A Pirate Day!

Sigur, avem multe filme cu pirati, de la cele cu Eroll Flynn din anii la 30, la ecranizarile definitorii ale cartii lui Robert Louis Stevenson, Treasure Island, si pana la fenomenul de data recenta Piratii din Caraibe, care a atins un scor asemanator LOTR (3,7 miliarde $ incasari din 4 filme). Dar in acelasi timp avem si cate-o duzina de seriale despre avocati, doctori, detectvi, mafioti sau pur si simplu oameni obisnuiti care nu fac nimic propriu-zis decat sa stea la taclale (Cheers, Seinfeld, Friends etc). care pune un mare semn de intrebare oarecum greu de inteles de ce pana la aceasta data nimeni n-a gasit un mod de a dezvolta o serie pe acest subiect.

In ciuda faptului ca provin dintr-o zona urata a istoriei, piratii, ca subiect artistic, sunt una din chestiile cele mai ofertante. Exista o cantitate imensa de documente istorice plus o serie intreaga de personaje cu aura de legenda care pot fi explorate si reinventate. E insa usor de inteles cum s-a nascut atractia mea pentru ei. Am crescut cu cartile lui Daniel Defoe (Robinson Crusoe si Capitanul Singleton), una din trei povesti de-a lu’ Jules Verne continea un episod cu pirati, filmele Hook (1991, r. S. Spielberg) si The Goonies (1985, r. Richard Donner) erau la vremea pubertatii filmele perfecte de aventura. Normal c-am fost influentat de ele. Cand eram liceean chiar eram convins ca pot scrie o nuvela cu pirati (am ajuns la vreo 10 pagini). Interesul meu e, asadar, mai mult decat evident.

Vestea buna e ca in sfirsit se intampla ceva. Jucatorii importanti de pe piata americana se pare ca au decis sa investeasca in noi seriale care sa exploreze aceasta zona ignorata si numai in 2014 se pregatesc sa iasa la rampa 3 serii cu pirati. 

Prima dintre ele, Black Sails, s-a lansat deja si arata foarte foarte bine. Creata pentru televiziunea Starz (cei cu Spartacus) de unul din co-producatorii Jericho, Jon Steinberg, Black Sails e suficient de ambitios si de minutios tratat ca sa aibe succes. Bugetul e consistent, distributia e ampla, cel putin 20 de personaje cu rol clar definit, decoruri masive, locatii de filmare exotice, corabii reconstruite fidel etc. Producator executiv e Michael Bay iar pilotul a fost regizat de Neil Marshall, un foarte competent regizor britanic care a facut printre altele The Descent, Centurion si a regizat episoade din GoT.

In 3 episoade cate au rulat deja, s-au asezat fundatiile pentru o aventura foarte interesanta, cu multa atentie catre personaje si stabilirea relatiilor dintre ele. Regula jocului e conflictul, intriga, echilibrul de putere, masinatiunile din interiorul unui tip de comunitati foarte democratice si orientata spre castig. Plus rivalitatea dintre diversii capitani de nave pentru cea mai apetisanta prada. Atipic pentru o televiziune ca Starz, serialul contine foarte putin singe si doar cateva scene de nuditate, din fericire feminina. In mod clar Black Sails ataca alt public decat Spartacus. Subiectul se invarte intr-o perioada anterioara cartii Treasure Island.

Celelalte doua serii pirateresti sunt in stadiul de productie (Crossbones) si pre-productie (Red Flag). Crossbones e produs pentru NBC si se va centra pe Blackbeard, faimosul pirat interpretat acum de John Malkovich. Chestia buna e ca in spatele proiectului se afla Neil Cross, creatorul seriei britanice Luther, unul din cele mai bune seriale avand in prim plan un anti-erou. Nu se stie insa cand se va lansa. Iar Red Flag e si mai sarac in detalii. Tot ce se stie deocamdata e ca a distribuit-o pe Maggie Q in rolul principal al celei mai de succes femei pirat din istorie, chinezoaica Ching Shih, care la inceputul secolului XIX controla Marea Chinei de Sud cu 100.000 de pirati si 1500 de vase, batandu-si joc de Flota Imperiala, Royal Navy si Marina portugheza. Daca si asta devine realitate, ar fi ca un Craciun si un Black Friday in acelasi zi. Pana atunci raman doar cu Black Sails, care si-a comandat al doilea sezon inca dinainte de lansare. Vint in pupa!

Ce? KUMM! Unde? Cand?

Oameni buni, KUMM revine la Timisoara. Cu concert. Si cu album nou-nout dupa 4 ani de hiatus. Albumul si concertul se cheama "A mysterious place called somewhere" si se vor desfasura intr-un loc misterios numit DAOS. Ok, poate misterios nu era cuvantul potrivit. Intunecos si secretos. Deci vineri seara de la orele 21:00. Da, de Valentine's Day. Acum, nu e treaba mea ce planuri aveti voi de ziua indragostitilor dar in caz ca nu mai prindeti locuri la restaurant pentru o cina romantica, sau bilete la cinema pentru ultima siropeala produsa de fabrica de vise, e loc pentru voi in fata scenei. Baietii astia merita atentie. Fac muzica de 16 ani de zile, eu am inceput sa-i ascult acum zece ani (si o mie de chipuri) si n-am regretat desi tot nu-i pot clasifica intr-un stil anume (alternativ rock, fusion, progresiv). Par niste oameni preocupati sa experimenteze si sa caute indelung pana gasesc esenta a ceea ce au de transmis.

 “A Mysterious Place Called Somewhere” poate fi considerat mai “progresiv” in abordarea sonora (trimitand, poate, spre zilele de inceput ale trupei, alaturi de revenirea lui Oigan ca vocalist principal), insa compenseaza cu experienta si siguranta de sine pe care Kumm le-au capatat in cei 16 ani de activitate. Saxofonul lui Iordache este in continuare un element distinctiv, refrenele si liniile melodice raman in memorie mult timp dupa ascultare si influentele diverse (blues, britpop, alternative rock) pozitioneaza “A Mysterious Place Called Somewhere” ca un album bogat, care are cate ceva de oferit oricarui iubitor al muzicii. 

Asadar in data de 14 februarie, pe scena Clubului DAOS din Timisoara se vor afla Eugen Nutescu – Oigan (voce si chitara), Iordache (saxofon, flaut, tamburina), Kovacs Andras  (clape si sintetizator), Utu Pascu (bass) si John Ciurea (tobe) si Ana-Cristina Leonte (invitat special). Seara va fi deschisa de timisorenii de la Grave for Sale, singura trupa de surf rock din Romania. Pretul unui bilet este de 20 lei.

Albumul inca nu e pe piata dar se poate pre-comanda (ca-n strainatate, bre). Pana atunci dati un play sa vedeti cum suna un single de pe el, One in a million.

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii (ne)fericit

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit. De cele mai multe ori, o mana de prieteni, o familie, o iubita, sanatate sau un trai linistit e tot ce ai nevoie pentru a te considera un om fericit..

Insa chiar si mai putine iti trebuie pentru a fi nefericit. O clipa de neatentie, o decizie proasta, o terta intentie criminala, si totul s-a terminat.

Ne place sa credem ca suntem in control. Ca suntem stapani pe vietile noastre. Ca luam ca niste oameni mari decizii dupa decizii iar acestea ne influenteaza existenta intr-un raport bine intuit. Ca nu prea exista hazard, intamplare, doar cauza si efect (sau voia domnului) si ca daca dorim sau nu producerea unui efect nu trebuie decat sa lustruim cauza. Ne place aceasta iluzie. Ne face sa ne simtim puternici, superiori, protejati de propria noastra constiinta rationala. Mecanici siguri pe stiinta lor.

Pana intervine exteriorul, neprevazutul. Scenariul cel mai pesimist la care nu te astepti. Cel care te face sa chestionezi integritatea propriilor convingeri. Care-ti darama felul in care priveai lumea. Care iti deschide ochii la infinitatea conexiunilor pe care le ai cu semenii tai, cu mediul in care te invarti si cat de usor pot fi ele retezate, incurcate, zdruncinate de cele mai neavenite, brutale, perverse sau total imprevizibile acte.

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii strivit sub cupola rasturnata a unei lumi abjecte pe care pana in ultima clipa n-ai sesizat-o. Una nu departe de cea in care te aflai insa cumva ascunsa tie din motive care tin de o anumita sensibilitate a perceptiei, de un simt al realitatii, chiar de experienta de viata acumulata. O lume pe care deliberat o ignorai, cu aroganta tipica celui care se simte la adapost, in bula lui de confort social exersat, individul in control, caruia nu i se poate intampla nimic, nici lui, nici celor dragi.

Dar cand cea mai crunta spaima devine brusc si inexplicabil o dureroasa realitate, cand demnitatea, gingasia, frumusetea si toate atributele unei asa zise vieti ‘potential-fericite’ sunt terfelite, cum te mai ridici din disperarea si senzatia de neputinta care pandesc sa te sufoce si sa mai pretinzi ca esti in control. Cand, aparent, el a putut fi atat de usor suprimat de un capriciu impersonal al universului si al minionilor sai, de un spasm al zloatei intunecate care pulseaza si ea in jur, ca rautatea umana, infometata si gata-gata sa inghita cioburile cele mai frumoase ale unei micro-lumi zdrobite-n fasa. O lume care, asemeni unui rasad de flori, s-ar fi putut usca de la sine ori ar fi putut rodi in mod miraculos.

Nu exista nici o garantie ca universul ti-a pregatit o existenta fericita. Nu exista nici un motiv rational sa crezi ca-ti vei controla viata asa cum vrei. Exista insa sansa. Exista speranta. Exista Noroc. Iar norocul nu ti-l faci cu mana ta, nu-l tii la purtator ca un talisman ci il descoperi retroactiv, ca existand atunci cand, privind in urma ta si punand in balanta fericirea si nefericirea, rezultatul e pozitiv sau tinde spre 0, semn ca entropia sau inclinatia universala a materiei spre degradare nu te-a inghitit intre timp. N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit. Ai nevoie de si mai putine ca sa fii, brusc, ne-fericit. Tot ce-ti trebuie e un dram de noroc...si constiinta faptului ca tot ce tii aproape trebuie pretuit, ocrotit… la infinit.

Cele mai misto subtitluri Futurama

Inca de la inceput Futurama a fost descris ca un fel de Simpsons plasat in viitor iar asta intrucat era creat de acelasi Matt Groening impreuna cu unul din scenaristi, David X. Cohen. Descrierea e destul de precisa intrucat e vorba tot de un serial animat pentru adulti, cu o familie disfunctionala in mijloc, care combina critica sociala cu fantezia absurda, adaugand ironie fina sau biciuieli ireverentioase dupa gust pentru a reinterpreta sau chiar eviscera o serie de clisee, prejudecati sau referinte culturale din societate. Pentru cine nu cunoaste Futurama, serialul prezinta aventurile lui Fry, un livrator de pizza care in timpul serviciului ramane captiv intr-o capsula criogenica pentru urmatorii o mie de ani. Trezit in anul 3001 pustiu se angajeaza la o firma de livrari inter-planetare facand practic acelasi servici fara perspective ca in trecut insa cu o echipa de oameni si extraterestri mai ciudati plus un robot betiv si cleptoman numit Bender.

Nu voi intra in alte amanunte privind serialul intrucat informatiile sunt la distanta unui click. Tot ce vreau sa adaug sunt cateva din subtitlurile care insoteau genericul fiecarui episod. Fara a se confunda cu titlul episodului, acestea functionau ca niste "glume interne" intre creatori si spectatori, indicand fie ceva din povestea zilei, modeland vreun slogan hipercomercial si foarte cunoscut sau pur si simplu comentand popularitatea seriei. Mai jos am selectat capturile cu cele mai misto subtitluri din Futurama. Ele dezvaluie cel mai bine nivelul de umor destept la care recurgeau scenaristii. Sper sa functioneze ca un indemn in a-l urmari.

Alone

From childhood's hour I have not been

As others were; I have not seen

As others saw; I could not bring

My passions from a common spring.

From the same source I have not taken

My sorrow; I could not awaken

My heart to joy at the same tone;

And all I loved, I loved alone.

Then- in my childhood, in the dawn

Of a most stormy life- was drawn

From every depth of good and ill

The mystery which binds me still:

From the torrent, or the fountain,

From the red cliff of the mountain,

From the sun that round me rolled

In its autumn tint of gold,

From the lightning in the sky

As it passed me flying by,

From the thunder and the storm,

And the cloud that took the form

(When the rest of Heaven was blue)

Of a demon in my view.

Edgar Allan Poe

Bibliotecă de blogger român

Are chinezu o provocare (careia si Sonia i-a dat curs) care m-a scos si pe mine din amorteala post-revelion si anume sa trec in revista lecturile din anul incheiat si eventual sa formulez un Top10 din ele. In alte conditii treaba asta ar fi fost una destul de greu de realizat, intrucat memoria de lunga durata nu mai retine acum decat lucruri banale sau inutile. Din fericire exista servicii online si tot felul de aplicatii care au ca scop decongestionarea neuronilor si eliberarea sinapselor de stresul impus de necesitatile sociale de a inregistra orice, de la junk cultural la pop-art si de la gafe politice la enunturi existentiale electrizante doar pentru a sustine o conversatie la bere.

Faptul ca m-am abonat din timp la niste retele cultural-sociale ca shelfari -si, mai recent, goodreads- imi ofera pe langa noiamul de sugestii si informatii interesante din zona literara preponderent internationala si un istoric concis asupra activitatii mele de cititor, cu conditia ca sa-mi iau rolul in serios si sa-mi inscriu lecturile in raftul personal spre gloria individuala si invidia prietenilor mei mai lenesi. Dincolo de aerul de fudulie intelectuala pe care fara indoiala ca il emana, acest tip de socializare internautica are o componenta foarte motivationala in ce ma priveste, si asta din cauza ca-mi ofera posibilitatea de a-mi fixa teluri si de a veghea la indeplinirea lor, lucru care-mi produce satisfactii asemanatoare celor din timpul facultatii. E trist ca am nevoie de asa stimulare dar asta e rezultatul accesibilitatii culturale.

Investigand deci catalogul online mentionat se pare ca in 2013 am citit 37 de romane si 11 nuvele grafice/comics, lucru pe care-l consider o mica reusita personala intrucat de 5 ani incoace de cand m-am reapucat de citit regulat am crescut ritmul de la un an la altul. N-as fi reusit asta fara o gasca de oameni cu preocupari identice, dispusi sa schimbe carti si impresii despre ele, si fara pastrarea unei evidente pe goodreads/shelfari, retele care insista sa le dai atentie, sa le primesti sfaturile si sa-ti compari gusturile si marimea rafturilor cu restul comunitatii. Nu ca ar conta in vreun fel sau altul la statutul social insa respectul de sine e oarecat influentat de asemenea reusite.

Din romanele citite nu mi-e greu sa alcatuiesc un Top10 pentru ca valoarea lor difera la fel cum si preferintele mele pentru un autor sau altul difera. Un lucru insa e sigur: n-am citit nici o carte proasta in 2013 intrucat imi pretuiesc prea tare timpul pentru a insista in ceva ce nu ma satisface si nici nu fac review-uri la comanda.

1. Orasul si stelele (Arthur C. Clarke). Diaspar, ultimul refugiu al umanitatii, oras automatizat si bastion al inertiei si stagnarii, un miliard de ani in viitor. Un fabulos roman de la unul din maestrii science-fiction, o fresca vibranta a unei societati captive de zeci de milenii in auto-suficienta si conservatorism, care readuce in prim plan soarta eroului providential capabil sa redea rasei umane spiritul si determinarea necesare pentru a-si regasi locul ei in univers.

2. Rant (Chuck Palahniuk). Cronica unei morti anuntate compusa din marturii, articole si interviuri care contureaza viata celui mai infam om de pe planeta, Buster ‘Rant’ Casey, responsabil pentru o epidemie de turbare care a decimat populatia. Un fel de ‘copilaria, educatia si faptele Antichristului’, in stilul caracteristic al lui Palahniuk adica satira, umor negru si scene grafice socante la care se adauga un peisaj distopic si nu in ultimul rand...calatorii in timp, Second best dupa Fight Club.

3. The Great Gatsby (F. Scott Fitzgerald). Portretul unei epoci imbibate in decadenta si exces, Epoca Jazzului, nebunaticii ani douazeci, privit prin ochii unui scriitor cinic prins in vartejul provocat de magneticul milionar Jay Gatsby, personificarea visului American auto-realizat dar si creuzetul celor mai nocive obsesii: bani, statut social si iubire romantic-idealista.

4. Sfarsitul copilariei (Arthur C. Clarke).

5. Postasul suna intotdeauna de doua ori (James M. Cain).

6. Omul demolat (Alfred Bester). Un ingenios roman detectivistic plasat in secolul 24 intr-o lume in care politistii telepati au eliminat teoretic orice fel de activitate criminala. Totusi, cineva risca sa comita o crima perfecta stiind ca in caz de esec il asteapta demolarea. Ce e asta? Ei bine, gasiti raspunsul in ultimele 5 pagini ale cartii.

7. On the road (Jack Kerouac).

8. Oceanul de la capatul aleii (Neil Gaiman)

9. Portocala mecanica (Anthony Burgess). Cartea care mai mult pune intrebari decat ofera raspunsuri. “Is it better for a man to have chosen evil than to have good imposed upon him?” Sau ultraviolenta justifica reeducarea prin tortura? Fascinanta carte responsabila si pentru unul din filmele capodopera ale lui Stanley Kubrick.

10. Frankenstein (Marry Shelley). Nu doar una din operele seminale ale genului SF dar si unul din cele mai bine scrise romane englezesti victoriene.

Tot in 2013 am revizitat doua din romanele favorite: Jocul lui Ender (Orson Scott Card), provocat fiind de lansarea ecranizarii sale (destul de reusita, cred) si Ubik by PKD, carte de care nu ma satur niciodata. Din zona nuvele grafice de exceptie am bifat intr-un final niste titluri “obligatorii”: The Dark Knight Returns (Frank Miller), Batman: Year One (Frank Miller), Batman: The Killing Joke (Alan Moore), Batman: Arkham Asylum (Grant Morisson) si Superman: Whatever Happened To The Man of Tomorrow (Alan Moore). La astea se pot adauga si seriile The Ultimates (Mark Millar) si Age of Ultron (Brian Michael Bendis) care se poate spune ca au furnizat cateva din ideile filmelor Avengers. Dar despre astea intr-un articol viitor, probabil...