Te trezesti dimineata. Opresti alarma. Inchizi telefonul. Ii scoti bateria si-l arunci la cos. Intri in baie. Te speli. Apa rece te trezeste. Te privesti in oglinda dar nu te recunosti.. Te intorci in camera si te imbraci. Treci prin bucatarie dar te simti la fel de strain. E prea liniste. Prea pustiu.. E casa ta dar nu simti ca-ti apartine. O parasesti. Afara esti luat in primire de un val de zgomote, mirosuri si agitatie, de o avalansa de senzatii care cauta sa te subjuge. Sa te inghita in cotidian.
Te smulgi din soc si apuci intr-o directie oarecare. Trupul ti-e incordat si degaja frustrare si irascibilitate. Te deplasezi agresiv, evitand instinctual cat poti de mult vacarmul stradal, urbanul violent in care traiesti. Miscarea iti prieste. Incepi sa te relaxezi iar senzatia de panica din stomac se diminueaza. Esti parca mai putin sufocat de mediu. Gandurile incep sa se lege. Pasii se inlantuie intr-un mers hotarat, de om cu o destinatie.
Strabati rapid strazi, intersectii, piete forfotitoare si cartiere insolite. Stii ca daca o tii in linie dreapta nu-ti va lua mult timp pana sa ajungi la marginea acestui furnicar uman, dincolo de zidurile imaginare ale terariului de sticla, otel si beton incins caruia ii spui oras. Afara din aceasta groapa de gunoi pentru vise abandonate, deziluzii si pentru toate sperantele nenorocite care-ti atarna la gat ca un colier de chei ale caror lacate-s demult pierdute.
Cu asemenea lucruri in cap abia daca observi ca forfota din jur s-a mai redus, cladirile sunt din ce in ce mai joase, strazile mai putin circulate. Parca si lumina bate mai altfel, mai putin deranjant. Mai putin iscoditor. Umbrele sunt mai difuze si mai putin ascutite. Totul in jur pare sa fi pierdut un ordin de marime, capatand in schimb o alte forma de imensitate. Mai blanda. Te simti la fel de mic si de singur dar lucrul acesta nu mai e atat de inspaimantator.
Lumea din jur devine din ce in ce mai verde, semn ca esti pe cale sa parasesti leaganul confortabil al existentei moderne. Observi si primul indiciu clar: copacii dau impresia de normalitate. De naturalete. De vointa proprie neintinata de o mana umana inclinata catre cosmetizare si conformism. Salbaticia lor evoca acea libertate pe care nu stiai ca o cautai la iesirea din casa.
Pentru intaia oara parasesti drumul batatorit pentru o poteca virgina pe care iarba inca nu si-a schimbat culoarea. Temperatura scade cu cateva grade. Nu mult dar sesizabil. Narile inspira schimbarea. Poate e o iluzie dar incepi sa te simti din ce in ce mai bine. Mediul nu mai e o cacofonie de zgomote stridente ci un fel de plapuma sonora compusa din liniste si sunete distincte, usor melodioase, din natura. Un soi de intimitate placuta se naste in jurul tau. Una in care simti ca poti lasa garda jos, te poti relaxa.
Gasesti o poiana sau un ochi de padure. Un mic luminis in care ultimele raze de soare patrund timid si invaluie totul intr-o aura supranaturala. E un spatiu de poveste, rezervat intalnirilor tacute dintre individ si sinele sau. Un loc de contemplat singuratatea drept in fata, fara factori perturbatori, fara priviri indiscrete. Si te opresti. Te intinzi si inchizi ochii. Esti acasa. Acum e rindul imaginatiei sa umple golul. Sa te inunde. Sa te sufoce. Sa te subjuge. Incepe exercitiul de singuratate.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?