"Piata Roosevelt chiar există – este o piaţă în centrul oraşului São Paolo, Brazilia. Sunt de toate acolo: birouri, bordeluri, cafenele, o sală de bingo, un atelier de croitorie. Raimundo, zis Mundo – şomer – s-a instalat pur şi simplu acolo, în Piaţa Roosevelt şi stă. El este, prin forţa împrejurărilor, martor tăcut al unor fragmente de viaţă intersectate: un poliţist fantomatic, o secretară care mai are de trăit câteva săptămâni şi cea mai bună prietenă a ei – un travestit, un fabricant de arme care şi-a concediat angajaţii pe considerente morale şi care e îndrăgostit de o „bingo announcer”. Excentrici, tragici, comici, trişti, dar mai ales singuri, „locatarii” din Piaţa Roosevelt au acelaşi drept la viaţă şi la speranţă ca oricine altcineva, în oricare altă răscruce de drumuri a lumii."(Codruta Popov)
Piata Roosevelt exista si in Timisoara. In centrul orasului. Nu e o p-ta permanenta ci are momente precise cand se contureaza. E nevoie de un material semi-biografic scris de catre Dea Lohar, de o mana de actori talentati de la Teatrul National Timisorean plus un regizor "contaminat de surse energetice bizare" (Radu Afrim), de o scenografie de poveste (Iuliana Vilsan si Velica Panduru) si o muzica spaniola ce te poarta cu gandul in filmele lui Almodovar. Piata Roosevelt se dezvaluie astfel in Sala 2 a Teatrului o data pe luna, sau o data la 2 luni, cum ai norocul, si tine 2 ore jumate. Doar atat. Insa suficient ca sa-ti corupa simturile cu o felie exploziva de realitate braziliana. E un amestec bizar de drame personale si personaje dramatice prezentat sub forma unul cocktail acidulat, colorat, parfumat si ametitor de remarci glumete si poante lingvistice ("Mirador mi-era dor de tine", "De ce, Vito, de ce?"), de infruntari parodice si impuscaturi, dansuri sincronizate, slow-motion si monoloage reflective.
Piata Roosevelt nu e o poveste unitara si simpla de explicat ci se constituie dintr-o suita de acte diferite ca subiect si predicat, unele prezente, altele flashbackuite, unele sugerate iar altele pur si simplu narativ-reflexive ca sa le puna in context pe celelalte. Toate par sa se invarta in jurul tanarului Raimundo, un personaj tacut al Pietei Roosevelt, prezent in scena fie ca un Adonis in gradina luxurianta, care era in fapt un cimitir, fie inchis intr-un sac negru si aruncat in calea trecatorilor. Pana la clarificarea propriei sale istorii avem insa timp sa aflam povestile tuturor celorlati "locatari" ai Pietei. O ascultam pe transsexuala Aurora (Ion Rizea) cantand si sfatuind, ii urmarim pe travestitii de la bordelul Hotel Gloria (Catalin Ursu si Calin Stanciu Jr) si radem de ei ca de niste caricaturi, ne intristam de soarta Conchitei (Andrea Tokai) sau depresia fetei Bingo (Claudia Ieremia) si din nou ne trezim energizati de pofta de viata a lui Vito (Victor Manovici) pentru ca in final sa intelegem blazarea politistului Mirador (Romeo Ioan) sau durerea sotiei sale (Irene Flaman), al carui fiu Raimundo se ratacise in piata.
Mi-a placut extravaganta costumelor si fantezia decorurilor, muzica la flaut a Cristinei Padurariu si, dealtfel, intreaga coloana sonora semnata de Vlaicu Golcea si Utu Pascu, modul in care au fost personajele imaginate, conturate, interpretate, dansul Azizei (Alina Reus) si Suzanei (Calin Stanciu Jr, epic), momentele lui Bingo (asta imi amintea de robotul deprimat din Ghidul Autostopistului Galactic) si monologul revelator din final care mi-a facut pielea de gaina. Dar ca fir narativ piesa mi s-a parut usor ambiguua, poate asta era si ideea, nu stiu/nu ma pricep si o ideea cam lunga (asta s-a susotit prin public, io am rezistat). Mici strambari din nas la un spectacol, dealtfel, uimitor. Pentru o a doua opinie consultati dr Boghi.
Foto by Radu Afrim
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?