The Mindscape of Alan Moore

Un documentar foarte misto despre Alan Moore. Nu trebuie sa fii amator de comics ca sa te poti uita la el. Alan Moore, pe langa faptul ca e considerat de multi cel mai mare comic artist in viata, e si un personaj neobisnuit. Vreme de 70 de minute isi descrie inceputurile carierei, cum a ajuns sa scrie comics-uri, impactul celebritatii, conceptele descrise in cele mai cunoscute lucrari ale sale (Watchmen, V for Vendetta, Swamp Thing, From Hell, Lost Girls) dar si viziunea sa despre arta si cultura, orientarea spre neopaganism, samanism, ezoterism, etc. E o personalitate cu niste cunostinte vaste si principii foarte articulat enuntate. Se discuta despre stiinta vs magie, spiritualitate, fizica cuantica si Apocalipsa vazuta ca o "revelatie" sub forma unei schimbari fundamentale de paradigma. Idei despre care n-am auzit pana acum (informatia ca substanta bizara esentiala a universului sau campul morfogenetic in care zac ideile) sunt privite prin filtrul unui saman modern, a unui scriitor care foloseste cuvantul pentru a elibera constiinta oamenilor.

Cateva citate din gura lui Moore:

"Quitting my day job and starting my life as a writer was a tremendous risk, it was a fool's leap, a shot in the dark. But anything of any value in our lives whether that be a career, a work of art, a relationship, will always start with such a leap. And in order to be able to make it, you have to put aside the fear of failing and the desire of succeeding. You have to do these things completely purely without fear, without desire. Because things that we do without lust of result, are the purest actions that we shall ever take."


"I decided that if I wanted to write about this grim present, the best way to do it, was in the form of a story set in the future, which is by no means a new trend. Most dystopian science fiction is not actually about the future, it s about the times in which it was written."


"I think that Watchmen if it offered anything, offered new possibilities as to how we perceive the environment surrounding us and the interactions and relationships of the people within it."

"I'd never signed up to be a celebrity and I came to the realization that it was nothing that I was very comfortable with. I realized that celebrities are a kind of an industry, there a kind of a crop. Media moguls like Rupert Murdoch or people who run the big networks, they need a constant stream of celebrities to fill the column space in their magazines, to fill time upon their TV shows and because celebrities tend to burn out quickly you have to constantly create new ones."


"There is some confusion as to what magic actually is. I think this can be cleared up. If you just look at the very earliest descriptions of magic, magic in its earliest form is often referred to as "the art". I believe that this is completely literal. I believe that magic is art and that art, whether that'd be writing, music, sculpture or any other form is literally magic. Art is, like magic, the science of manipulating symbols, words or images to achieve changes in consciousness.
The very language of magic seems to be talking as much about writing or art as it is about supernatural events. A grimmoir for example, the book of spells is simply a fancy way of saying grammar. Indeed, to cast a spell is simply to spell, to manipulate words, to change people's consciousness. And I believe this is why an artist or writer is the closest thing in the contemporary world that you are likely to see to a shaman."


"I believe all culture must have arisen from cult. Originally, all of the facets of our culture, whether they'd be in the arts or the sciences were the province of the shaman. The fact that in present times, this magical power has degenerated to the level of cheap entertainment and manipulation is I think a tragedy. At the moment the people who are using shamanism and magic to shape our culture are advertisers. Rather than try to wake people up their shamanism is used as an opiate to tranquillize people, to make people more manipulable. Their magic box of television, and by their magic words, their jingles can cause everybody in the country to be thinking the same words and have the same banal thoughts all at exactly the same moment."


"It is not the job of artists to give the audience what the audience want. If the audience knew what they needed, then they wouldn't be the audience. They would be the artist. It is the job of artists to give the audience what they need."


"The one place in which Gods and demons inarguably exist is in the human mind where they are real in all their grandeur and monstrosity."


"The main thing that I learned about conspiracy theory is that conspiracy theorists actually believe in a conspiracy because that is more comforting. The truth of the world is that it is chaotic. The truth is, that it is not the Jewish banking conspiracy or the grey aliens or the 12 foot reptiloids from another dimension that is in control. The truth is far more frightening, nobody is in control. The world s rudderless..."

I have two shadows

Si eu, ca fiecare om, am doua umbre: una care se rasfrange asupra lumii in care traiesc, alta care se intinde peste sufletul ce ma locuieste. Cele doua umbre sunt in permanent conflict una cu cealalta dar niciodata nu ajung efectiv sa se-ntalneasca. Locul lor de batalie sunt eu insumi, cu trupul alternand intre o stare de ofensiva la baioneta sau una de zona proaspat demilitarizata, ambele clar delimitate cu sirma ghimpata.

Uneori umbra interioara e prea slaba iar sufletul si inima imi sunt astfel usurate. In asemenea momente arunc insa o umbra intensa peste lumea inconjuratoare si toti ma admira. Alteori insa ambele umbre sunt de forte egale iar conflictul lor imi sfasie deopotriva sufletul purtator cat si lumea din jur. Astfel de umbre sunt atat de virulente incat pot sa devoreze efectiv un om.

Uneori raportul e exact invers: s-a concentrat atat de multa intuneric in interior incat umbra e gata sa ma absoarba. In acelasi timp lipsa de interes pentru lumea inconjuratoare m-a evaporat de orice urma din umbra externa, devenind aproape invizibil pentru societate. La capatul opus e cazul in care aproape m-am eliberat de orice fel de umbra, interioara sau exterioara. Conflictul lor e pe cale sa se stinga, intocmai ca un soare gol. Sun ca un pustnic, retras din lumea inconjuratoare, cu sufletul zen, inima relaxata si complet decorporalizat din societate.

Acestea sunt, aproape toate, cazuri in care umbrele sau eu am castigat, intr-un fel sau altul. Ultima situatie, a cincea, e cea a echilibrului fragil in care umbrele - interioara si exteriora - sunt controlate. E un armistitiu temporar, rupt doar de limitarile biologice ale propriului trup. In final, cand insusi acest teren de lupta s-a dezintegrat, umbra interioara este eliberata si astfel se poata intinde linistita peste sora ei exterioara, imbratisate intr-un somn de veci.

Ps-uri (IX)

Stii, daca cineva ar veni la mine purtand intr-o mana eternitatea iar in cealalta persistenta memoriei as alege-o pe cea din urma. As fi mai implinit revizitand o serie finita de momente unicat decat sa vad cum dispar una dupa alta si cele mai banale amintiri cu tine... lasandu-ne instrainati in infinit.

............................

intotdeauna am crezut ca nemurirea ar fi ceva dezirabil pentru o sumedenie de motive, de la dorinta de a vedea viitorul pana la frica de moarte, de a pierde sau parasi pe cineva. Am realizat ca sunt lucruri mult mai teribile decat non-existenta. Cum ar fi spre exemplu sa-ti pierzi mintile? Sau amintirile? Memoria mea face deja eforturi in a tine laolalta perioade de cativa ani. Ce m-as face daca as avea nevoie sa pastreze 5 secole? La ce-as renunta? Inchipuie-ti dilema unei fiinte nemuritoare pusa in fata nevoii de a-si uita propria copilarie. Propria tinerete. Nu e o certitudine faptul ca o viata indelungata, chiar nesfarsita, ar veni la pachet cu capacitate mai mare de stocare a amintirilor. Ai putea ramane cu acelasi creier bun sa inmagazineze doar ultimii 50 ani. Cum ramane cu sentimentul identitatii? Ce ma va mai defini atunci afara de o existenta indelungata? Regenerarea tesuturilor face ca peste 7 ani sa ai un trup nou la nivel celular. Totusi constiinta isi pastreaza un anumit simt al identitatii. Dar daca peste 70 de ani se reinoieste si dansa la randul ei, pe baza celor mai recente experiente? Mai sunt eu acelasi eu?

God hates us all, Hank Moody

Imi place Californication. E scris inteligent, jucat impecabil si reflecta exact imaginea pe care ne-au servit-o de-a lungul timpului americanii: sex, drugs and rock-n-roll. Sau o combinatie toxica de vulgaritate, istetime si probleme mentale. Desigur ca e o imagine distorsionata. Statele sunt mult mai banale decat le prezinta media. Revenind insa la Californication trebuie sa admit ca imi place personajul Hank Moody. Imi place atat de tare incat atunci cand ma gandesc la David Duchovny nici macar nu-l mai asociez cu agentul Mulder. Imaginea aia e din era VHS... Acum, in era digitala, nu mai vizualizez decat scriitorul. Si pentru ca-mi place atat de mult i-am citit si cartea atribuita in biografia inceputului de serial (God hates us all), carte care bineinteles ca nu e scrisa de Moody (personaj fictiv), nici de Duchovny (he’s a fucking actor, and a good one) nici macar de Tom Kapinos, creatorul serialului si, implicit, al personajului, ci de un ghost writer angajat pentru chestia asta pe nume Jonathan Grotenstein.

Chiar daca e doar o miscare de marketing - destul de inspirata, dealtfel - asta nu inseamna ca romanul de 200 de pagini e lipsit de reale calitati. Daca i se poate reprosa ceva ar fi ca-i prea scurt. N-are legatura cu Moody ci e o poveste despre maturizare setata prin anii 80 in New York. Personajul e un tanar de 21 de ani care si-a abandonat studiile ca sa lucreze intr-un restaurant iar apoi intr-un mod accidental ajunge traficant marunt de iarba in slujba unui distribuitor pe nume Pontiful. Prin urmare cunoaste oameni noi - afaceristi, vedete rock, fotomodele, etc - si are parte de cateva experiente ‘interesante’. Adaugate la bagajul deja acumulat (un tata demn de dispret, o mama suferinda si o iubita psihotica si piromana) toate astea il conduc spre un fel de revelatie personala. Cum era de asteptat, cartea e scrisa in acelasi stil succint si istet in care e conturat si Moody, dar atmosfera e ceva mai cinica chiar daca sexul sau drogurile nu lipsesc. Cateva fraze cheie care mi-au placut:

If you're anything like me, the idea of being surrounded by supermodels might be something you’ve dreamed about. If you’re the kind of person who likes your dreams intact—i.e., free of puncture holes—you probably don’t want to read what’s next: The experience is overrated. 

I’m not saying the models are overrated. Anything but. You might wonder if up close they’re just regular gals with decent bone structure and expert hair and makeup artists. They aren’t. They’re perfect, or close enough.

And it’s not that they’re stupid, or insecure, or vain, even though some of them are. Maybe most of them. But beauty forgives intellectual shortcomings. No, what’s overrated is the experience of meeting a supermodel. Because deep down, you’re hoping that you and she will fall in love. Or lust. Or just find something to talk about for more than thirty seconds. But you won’t. 

Supermodels are like professional athletes or violin prodigies: brilliant but limited in worldview. Maybe you’re the kind of guy who knows a lot about strappy shoes or applying foundation. But if you’re dreaming about bedding supermodels, you’re probably not that guy. You tell yourself that you can overlook this lack of connection. And you’re right. You can. But she can’t. Women are all about connection. Or connections. And unless you can bring at least one of those to the table, you might as well be speaking Martian.

Despite our reputation for insensitivity and emotional retardation, we men have a surprisingly rich nonverbal vocabulary. Especially when there’s a lady present. 

K. emerges from the bedroom in a robe. Her eyes plead for forgiveness. Everything else about her screams freshly fucked.

When it comes to emotions, women know how to paint with the full set of oils, while men are busy doodling with crayons.

“You know why love stories have happy endings?” I shake my head. “Because they end too early,” she continues. “They always end right at the kiss. You never have to see all the bullshit that comes later. You know, life.”

Cartea se gaseste in format electornic prin diverse surse :).

Hunter S. Thompson's Muse

Awake, my fractured mind
deserted in the valley
floats hopelessly
between the left and the right
hemisphere.
I scream with anguish and spite
but the words are dead quiet;
no human ear to listen my despair.

So far my spirit was
so disconnected from my head and from my heart..
a drifter in the summer of our discontent.

Suddenly -
a fleet of foxes arrive
from the city of colour and lights.
And on their furry backs
she makes her vivid appearance.
my bloody heart starts pumping in her sight,
oxygen swirls through my head and right
there, my new found muse shreds the veil of fear
and blind delay -
the wordy tongue though resurrects.

Everybody is somebody's fool

Stiu sau banuiesc ce cred unii dintre voi... Unii mi-ati spus-o in fata, altii ati tinut-o pentru voi.. N-are a face. Suntem indreptatiti la propriile noastre opinii. Dar ce va face sa credeti ca sunteti mai buni cu ceva decat mine? Mai putini fraieri... Ati stat vreodata sa va ganditi daca nu cumva atitudinea mea e asumata? Daca nu cumva sunt constient de o anumita naivitate in modul in care privesc si abordez lucrurile? Daca e doar felul in care aleg sa las viata sa ma surpinda? N-o sa ma schimb doar ca sa va linistesc sufletele... Sa aveti voi inima impacata. Nu e vorba de voi. E vorba de mine. Fac lucrurile in concordanta cu propriul meu cod valoric iar daca, uneori, ele nu se finalizeaza intr-un mod pozitiv nu e pierderea nimanui. Nici macar a mea.

Ar trebui sa stiti pana acum ca ce valorizez eu in viata e mai mult decat rezultatele finale. E o serie de experiente. Nu sunt o fiinta curajoasa si nu cred ca las impresia asta. Ma tem de esecuri la fel ca oricine altcineva. Nu-mi stabilesc teluri si nu-mi asum riscuri - decat foarte rar - intrucat asta ar presupune planuri delicate si firea mea din ce in ce mai pesimista cuplata cu experientele deloc incurajatoare nu-mi ofera prea multa motivatie pentru asta. Ceea ce fac, fac uneori din entuziasm, provocare, curiozitate sau prin renuntare in fata propriei nechibzuinte. 'Taking a shot' poate fi la fel de bine si o alegere negativa ca si una de espectativa. Ambele pot fi la fel de gresite, nu trebuie sa fie conjugate intotdeauna unui principiu activ.

Admir oamenii pragmatici si bine organizati care-si pot duce planurile la bun sfarsit. Nu sunt intotdeauna de acord cu metodele lor, ce-i drept, dar nici nu intervin ca sa-mi impun propriile mele convingeri - care pot fi, desigur, la fel de gresite... Astept rezultatul. Nu cer decat acelasi lucru. Iar in cazul meu deseori rezultatul nu tine de implinirea unui scop - desi el exista - ci de trairea si savurarea experientei. In cele mai multe cazuri lupt impotriva sanselor pentru ca e cel putin la fel de greu sa fii surprins de rezultat. Nu inseamna ca sunt naiv, fraier sau rupt de realitate ci chiar foarte constient si alert, absorbind tot ce mi se intapmla cu aviditatea unui fumator de narghilea. Imi ofera ocazia sa reflectez, sa-mi decantez starile, sa apreciez oamenii si lumea din care fac ei parte. Sa-i sondez ca pe niste fiinte complexe si bizare ce sunt, inregistrand reactiile lor la stimulii pe care-i aduc intre noi. Sunt, oricat de clinic ar suna, un colectionar de momente curate, unicate.

Drogul meu e viata, buna sau rea, cum o fi si chiar daca nu-mi ofera placere tot imi ofera ceva. De ce si-ar dori cineva sa ma lipseasca de portia mea din bucuria sau tristeatea globala? De ce ar vrea cineva sa-mi calc “judecata cea buna” pentru a fi mai putin vulnerabil? Inima mea e in locul potrivit si pe baza ei iau deciziile pe care le iau. Da, uneori nu sunt cele mai fericite dar nu le-am regretat niciodata. Sigur, rezultatele puteau sa ma scuteasca de anumite dezamagiri - personale ori profesionale, proprii sau exterioare mie - dar, tragand linie, toate au avut o anumita substantialitate. Au fost reale! Au avut sens! Indiferent daca la ora aceea l-am perceput sau nu. Uneori propriile emotii sunt blocaje in calea filtrului rational al memoriei. Alteori sunt chiar suspensia animata care le capteaza pe veci. De asta mi-e imposibil sa urasc ceva sau pe cineva mai mult de 5 minute sau pot aprecia ceva sau pe cineva tot restul vietii. Asta nu ma face o persoana buna. De fapt sunt chiar opusul. Dispretuiesc in egala masura si las foarte greu si putini oameni sa treaca de anumite bariere. Dar le ofer si eu aceeasi intimitate. Iar daca dezamagirile merg in ambele sensuri pe autostrada asta a comunicarii personale, pai, nu vreau decat un lucru sa spun: nu caut oameni care sa-mi ofere raspunsuri, doar parteneri in pus aceleasi intrebari.

Statusul saptamanii: Idle

Today is a good day for science. Abia ce-am aflat ca Voyager 1 e gata sa iasa din sistemul nostru solar. Cine stie, poate a si iesit. Nu e ca si cand ar fi un marcaj de no man’s land pe-acolo. Afara de … lipsa efectiva a oamenilor. 18 miliarde de km distanta. Tre’ sa fie al naibii de multa singuratate acolo... chiar si pentru un obiect. In fine, azi la masa cu ai mei -ziua soramii- ma simteam cam la 18 miliarde de km de ei... that's not a nice thing to say, right?

***
Terminat ultimul sezon Californication saptamana asta... uneori nu pricep rostul anumitor obscenitati. Dar citesc God Hates Us All de Hank Moody... se cheama aprofundare. Merge de minune impreuna cu Insula doctorului Moreau a lui Wells. Una in format electronic cealalta pe hartie. Make the best of two worlds.


Cineva m-a intrebat acum o saptamana daca nu traim deja “o minunata lume noua”. Am infirmat in mod vehement. Lumea aia e prea fuckedup ca sa nu se observe. Apoi am inceput sa ma uit la The Trap - What happened to our dreams of freedom. S-ar putea sa fim deja pana la glezne intr-o distopie doar ca ne miscam atat de aproape de sol incat n-avem cum sa privim imaginea de ansamblu.


Cea mai misto carte citita in ultimele 6 luni e una de Roger Scruton despre “Cultura moderna”. Era o chestie acolo care a ramas cu mine: ..“suntem liberi doar sa renuntam la libertatea noastra”...
Tot de-acolo am inteles ca “alunerea constanta in cliseu ca si teama permanenta de el sunt semne ale unei culturi inalte intrate in declin.”


Recomand descoperirea si folosirea podcasturilor. Saptamanal ascult cate unul, pe tema mea preferata - literatura SF&F. Sursa principala e Geek’s Guide to the Galaxy dar fara indoiala ca orice domeniu are posturi audio interesante. Ma salveaza de timpi morti cand pedalez... Incerc sa fiu consecvent regulii “nu-ti irosi timpul, e pretios”. Merge deocamdata ok. La fel si “nu-ti vinde sufletul, inchiriaza-l.”


Revelatia saptamanii: fiecare femeie are cate-o eticheta muzicala. You can hear it in the distance, as she walks alone...

Statusul saptamanii: Idle.

Am gasit asta... e mai buna decat originalul. Miles Kane, y u no make more last shadow puppets?

Are you hipster enough for this?

Ps-uri (VIII)

Te-ai gandit vreodata la situatia asta: doi sau mai multi oameni la o masa, intr-o cafenea, brusc surprinsi de un dezastru cataclismic - a apocalipsa neasteptata - murind pe locurile lor si fiind astfel ingropati in uitare laolalta cu restul lumii. Iar sute sau mii de ani mai tarziu vizitatori necunoscuti le descopera ramasitele, in acelasi loc, langa aceeasi masa dintr-o daramatura de cafenea si tot ce mai pot recupera pentru a afla cine erau acei oameni sunt telefoanele lor mult prea inteligente. Te-ai gandit vreodata cate poti afla dintr-o verificare atenta a SMS-urilor? Nume, relatii, intimitati, clisee verbale, obsesii muzicale, preferinte recreationale, locuri si paturi frecventate, reflectii nocturne, saluturi matiale, typo-uri si limitele patetice ale sensibilitatii fiecaruia. Short message life. O viata scurta si intens redactata...

Muzica noua: Pistol cu capse

Suna bine baietii astia. Merita verificati. In special piesa asta "Ea crede..." cred ca are destula forta reflexiva incat sa intre in heavy rotation pe la 12 noaptea cand bei un pahar de vin in fata monitorului si duci lipsa de inspiratie. Ma intreb cate fete s-or regasi prin versurile astea... cel putin una stiu eu.

Ea crede ca stie 
Tot ce-i bine sau ce-i rau si
N-are incredere in nimeni 
Pe nimeni nu asculta cand e greu
Si nu ii pasa...


Bonus: concert 30 de minute Guerrilive Radio Session. In caz ca v-a prins.

Experienta Street Delivery

Tema celei de-a 6 editii Street Delivery este in acest an "Experiente" si vine ca un bobarnac in nasul finut al celor care plang pe interneti ca-n "orasul asta nu se-ntampla (aproape) nimic." Eu sunt tare curios ce experiente transfigurante au suferit ei prin alte parti de sunt atat de incredintati ca orice se intampla in Timisoara e submediocru. In ce ma priveste, cred ca inainte sa te oftici, trebuie sa te bagi la intimitati cu experientele astea locale - cate-or fi ele - si sa le gusti peindelete, pentru ca apoi, satul de ele si dorind ceva mai mult, sa ceri sau sa cauti sa le faci sa devina realitate. Nu mi-s "banatan fudul" si nici nu cred ca optiunile culturale sau recreative din oras sunt extraordinare insa stiu ca sunt macar constante. Da, se poate si mai bine, dar se putea si mai rau... vezi la orasele din jur.

Asa, revenind. In weekend: Street Delivery.

Din 15 până în 17 iunie lansăm invitaţia de a trăi intens, diferit, prin „Experienţe” – tema din acest an a festivalului Street Delivery. Pe parcursul celor trei zile cei care vor ajunge pe strada Mercy vor avea ocazia să se bucure de ateliere care mai de care, filme documentare unul şi unul, premiate la Festivalul Internaţional de Film Documentar Astra – Sibiu, guerrilla tango – tango în stradă, dans contemporan, teatru de la Hooleelogans, poezie în stradă de la Iv cel naiv sonorizată de Ovidiu Zimcea şi de invitaţii săi în cadrul proiectului ambiental Basme şi concerte la ceas de seară.

Amenajarea strazii va fi facuta dupa o idee a Teatrului Maghiar din Timisoara. Vor fi ca de obicei o gramada de ateliere si workshopuri de pictat si confectionat tot felul de nebunii dar ce mi-a atras atentia este prezenta celor de la Revista Comics, a prietenilor de la MokumCafe (cu o instalatie Mokumophon) si a unui atelier de caligrafie araba.

Nu se poate o editie Street Delivery fara seri de concerte in strada: vineri ambianta e asigurata de StikeTM, Anonim TM si trupa TAPS, sambata Rubik's Cube deschid seara pentru The Amsterdams iar duminica Brazda lui Novac si PNAL inchid festivitatile.

Sa nu uitam ca tot vineri vor fi la Carturesti Mercy de la 18:30 si cei de la byron, la povesti, autografe si proiectii dvd cu concertul lor din salina Turda, asteptand startul celui din Life!Pub, de la 21:30. E de mers, parerea mea. Concertele lor sunt chiar reusite.

Conteaza daca mentionez ca toata experienta Street Delivery se intampla in Bucuresti si in Timisoara?