21 februarie 2012

dr33mer

Voi ce vedeti cand va ridicati ochii din monitorul calculatorului? O fereastra si prin ea un cer fara nori sau plin de stele? Blocul de vis-a-vis? Un perete gol? Un calendar? O biblioteca? Eu cand imi rup contactul cu lumea virtuala si ma zgaiesc la pereti am numai carti postale in fata ochilor. Locuri de vizitat sau de rememorat. Cum e ceasul astronomic din Praga, un detaliu extraordinar de pe turnul vechii primarii. E chiar la nivelul ochilor si-mi aminteste zilnic un lucru simplu: timpul nu sta in loc dar uneori ajungi sa te intorci in locuri sau momente in care ai mai fost. Ca si apostolii aia care ies la ora fixa... Sub el e un alt remainder: un cimitir evreiesc din acelasi oras cu pietre de mormant atat de inghesuite ca nu poti sa nu te intrebi cata odihna si-au gasit totusi oamenii aia. In stanga e o alta imagine pragheza, cea cu catedrala Sf Vitus, care pana anu trecut era cea mai monumentala biserica pe langa care m-am invartit. Tot un reminder asupra motivelor pentru care ar trebui sa ma reintorc s-o vizitez pana la capat.

In continuare spre stanga, am doua imagini artistice: una biblica (ceva icoana misto cu Intrarea in Ierusalim) si una rationalista (omul vitruvian) alaturi de portretul lui da Vinci. Le tin alaturi pentru a-mi reaminti ca nu exista raspunsuri ci doar alegeri sau optiuni. Mai sus am doua harti medievale reduse la carti postale cu Rosenauer Burg (Rasnov) si Schassburg (Sighisoara). Memento asupra vechimii si frumusetii Transilvaniei. Langa ele o panorama cu Domul si Catedrala din Pisa, complet lipsite de turisti, indicatoare subtile ale faptului ca ele vor ramane acolo multa vreme dupa cei ce le vor vizita.

Ceva mai sus privirea mi-o opresc asupra celei mai misto statui vazute in Florenta, Perseu de Cellini. E din marmura neagra si-l infatiseaza pe erou cu capul Meduzei intr-o mana si sabia in cealalta. Victoria (supra)omului asupra fricii care iti ingheata oasele. Langa el, o priveliste cu galeriile Uffizi, cel mai ticsit adapost pentru arta din Florenta. Te face sa te intrebi unde o sa mai dosim atata mostenire artistica. Dupa ea vad o biserica din Dresda facuta una cu pamantul in bombardamentele aliate din ‘45, laolalta cu intregul oras, insa reconstruita dupa caderea zidului Berlinului in forma originala partial din pietrele ramase intacte. In ea descopar masura spiritului uman.

Mai la dreapta am o suita de fotograme de peste ocean, privelisti urbane de la nivelul strazii. Vegas, San Francisco, Brooklyn, Manhattan, pictate in culori ireale, artificiale, ca visul american. Locuri unde nu cred ca am sa ajung vreodata. Sub ele una din cele mai puternice imagini de razboi, un post de paza din Berlin cu arhicunoscutul panou: you are leaving the american sector. And we are... dar nu inainte de a zabovi pe chipul tulburator al lui Audrey Hepburn. Ma intorc pe meleaguri locale in doua cadre cu Pelesul, un loc magnific pe care oricine din tara asta trebuie sa-l viziteze inainte sa plece din ea... gustul amar se va mai indulci un pic.

In jos e un mesaj simplu: la poesie est dans la rue! E valabil mai ales cand se intampla street delivery. Langa el stau in asteptare locuri in care inca n-am ajuns dar la care visez cu ochii deschisi: o faleza din Sevilla, un chei portuar venezian, niste dune tunisiene peste care paseste o caravana de camile si-o gravura color cu London Tower Bridge. Sunt capatul spiralei, cum ar veni, indepartate, intangibile, insesizabile, gata de a fi inlocuite, pe masura ce m-apropii, cu alte destinatii...

Un comentariu:

Comentezi?