04 noiembrie 2012

Articol despre nimic

E treaba complicata sa scrii un articol despre nimic. Nu poti pur si simplu sa te apuci sa spui ca te-ai trezit dimineata si n-ai facut nimic toata ziua iar apoi te-a prins noaptea cu senzatia ca esti un ratat bun de nimic. E ridicol. Superfluu. Trebuie sa depui un efort, sa te intrebi ce inseamna in realitate nimicul atat pentru tine cat si pentru ceilalti, dincolo de simplitatea lui cotidiana.

Spre exemplu, poti incepe prin a constata ca cea mai clara definire a nimicului e absenta ceva-ului. Ceea ce nu inseamna ca e mai putin influent, caci in lumea asta asemenea absente produc adesea efecte la fel de puternice ca o prezenta efectiva. Sa ne imaginam doar lumea in absenta luminii sau a aerului. Ori in lipsa gravitatiei. Ar fi imposibil de descris in termeni optimisti. Ar fi ceva de domeniul fantasticului.

Si totusi, inca de la ora de fizica aflam cum intreaga lume a fost creata, teoretic, din nimic. Un nimic atat de mic si de singur incat a fost declarat singularitate. Inspirat, ce sa spun. Momentul zero in istoria universului. Incercati numa sa scrieti despre acel nimic sa vedeti daca nu cumva, dintr-o data, prezenta lui devine palpabila. Sa mai amintesc si de reprezentarea nimicului cu cifra 0, inofensiva in operatii banale dar cu implicatii apocaliptice cand e asezata tam-nesam in fractii? Aparent nu poti discuta despre nimic fara sa-l opui unei infinitati.

Sa ne gandim apoi la religie si la cum ne spun preacredinciosii ca fara d-zeu suntem nimic. Oare inseamna ca alaturi de cel imaterial suntem “ceva”? Suntem "totul"? Dar despre nimicul ala din "nimic nu e ceea ce pare"? Oare se refera la lumea intreaga, asa cum ne apare ea prin simturile noastre, sau la o parte ascunsa a ei? Dar atunci ce ne este pusa la indoiala, calitatea receptorului sau interpretarea informatiei? Si cat de mult ne putem baza pe oricare din ele ca ne descrie "adevarul"?

Ne putem apleca chiar si asupra limbajului si a felului in care un “nimic” poate insemna mai mult decat o pagina de explicatii. Intreba-l doar pe cel de langa tine cand pare abatut daca “s-a intamplat ceva” sau “ce are?” si vei intelege greutatea unei vorbe atat de banale pusa in contextul potrivit. Nimicul poate fi astfel un raspuns, un refuz sau o eludare a raspunsului.

E ca si cum termenul asta e atat de cameleonic -sau de parazit- incat imprumuta energie si masa din imprejurarile in care se iveste, reusind sa treaca aproape neobservat si lasand o senzatie usor neplacuta de insatisfactie celor atinsi de prezenta sa. E ca o cortina neagra care mascheaza o firida in perete dar se asorteaza atat de bine cu intregul decor incat nu-ti da prin cap sa cauti dincolo de ea. Doar ca, uneori, cate-o pala de vand misca panza si-ti pune simturile in alerta... Oare chiar sa nu fie nimic?

3 comentarii:

  1. Nimicul fiind inert si lipsit de orice continut, nu pot sa il vad ca sursa a ... orice. Mai degraba iti dau dreptate ca sunt lucruri care fie se eludeaza intr-un aparent nimic, fie nu suntem noi capabili (deocamdata) sa le distingem.
    De ce insa mintea noastra functioneaza atat de dualist? Daca putem masura prezenta ... (a fotonilor, sa zicem), de ce vedem ca pereche a prezentei, absenta, cand - in fapt - absenta nu e masurabila?

    RăspundețiȘtergere
  2. Pai stii cum e cu dualismul.. e in natura noastra: barbat-femeie, bine-rau, lumina-intuneric.. Intotdeauna vom cauta parechi si vom face asociatii si opozitii. Avem nevoie sa identificam contraste pentru a ne explica mai bine inexplicabilul.

    Absenta nu e masurabila prin efectele pe care le produce? Sau pe care NU le produce... Uneori cercetatorii cand vor sa verifice o prezenta mai intai elimina locurile unde aceasta e absenta.. reducand astfel campul de cercetat.

    RăspundețiȘtergere
  3. Eram sigura ca o sa zici asta :) asta a fost si prima mea tendinta. Dar nu, nu masuram absenta. Masuram lumea pornind de la alte premise. In absenta luminii, nu mai putem masura lungimea ei de unda, dar masuram - sa zicem - temperatura in conditiile date.
    E cumva o logica fortata sa spunem ca masuram efectele absentei, cand de fapt fenomenul masurat nu este prezent.

    Chiar si in cazul dependetei fizice sau emotionale. Efectul nu este al absentei ... atunci cand obiectul dispare, ci extinderea in timp a efectului prezentei (sau perceptia ei, cu emotiile e ceva mai buclucas, uneori nu "obiectul" e de vina, ci noi insine). Ca daca nu ar fi, nu s-ar povesti ...

    Daca nu ne apucam sa fumam, nu am avea probleme nici cu lasatul. Prezenta tigarii e problema.

    Si acum fac o extrapolare poate penibila: din moment ce universul exista ca efect, cauza nu poate sa fie nimic.

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?