SF, my precious, my love

Sunt putine cuvinte prin care as putea descrie senzatiile si gandurile care ma incearca atunci cand citesc literatura science-fiction. Probabil ca, asemenea lumilor descrise de maestrii genului, si cuvintele astea asteapta sa fie descoperite. Sau inventate. La fel ca tehnologiile propuse in cartile lor de niste oameni cu imaginatie peste limita obisnuita. Unele dintre ele par absurde si imposibile, dar hey, ia duceti voi un ipad in secolul XIX.

Din pacate am prea putin timp la dispozitie ca sa-mi hranesc o asemenea pasiune egoista dar si cand reusesc sa-mi rup din viata niste ore de lectura SF, orgasm mintal nu altceva. Am o biblioteca care geme de literatura futurista si prea putina viata s-o rasfoiesc. Saptamana trecuta am apucat insa in 2 zile mai libere sa recuperes un pic din clasici, cum s-ar zice, devorand cu pofta doua romane fabuloase: Arthur C. Clarke - Rendez-vous cu Rama si Isaac Asimov - Sfarsitul Eternitatii. [pauza de zambet nostalgic]

Astia doi seniori, trebuie spus, nu sunt doar niste scriitori de vise irealizabile, sa fim intelesi. Sunt oameni de stiinta. Au fost, cel putin. Iar acum sunt zei...caci la fel cum avem planete inspirate din mitologia greaca tot asa avem si-un asteroid pe nume Asimov si-o orbita geostationara numita Clarke. Numele lor sunt acolo sus si vegheaza. Ca zeii omenirii insisi.

 

Rendez-vous cu Rama nu-i o banala intalnire cu o margarina ci o splendida poveste despre Primul Contact scrisa in 1972. Undeva in secolul 22 pamantenii descopera cu ajutorul sistemului de avertizare Paza Spatiala (exista un asemenea sistem si in realitate, tocmai datorita lui Clarke) un obiect bizar care patrunde in sistemul nostru solar cu directia clara spre Soare. Seamana cu un gigantic cilindru, lung de 54 km si cu diametrul de 20, calatorind cu 100.000 km/h. Normal ca daca nu-i natural si nu-i facut de mana omului e probabil facut de mana altora, asa ca oamenii se pornesc sa-l intercepteze pentru studiu. Curiozitatea e calitatea noastra cea mai de pret, corect? Se trimite o nava asadar, se patrunde in cilindru si incepe aventura. Chestia pe care am remarcat-o la Clarke e stilul foarte lucid de a scrie, nu pierde vremea cu balarii siropoase sau descrieri literare de 3-4 pagini. La el 3-4 pagini sunt un capitol. Actiune.

Obiectul botezat Rama e o lume in toata puterea cuvantului. Dar o lume bizara, una asa cum nu ti-ai imaginat vreodata. Iar Clarke o descrie cu claritatea omului de stiinta care priveste prin ochii capitanului Norton, primul care-i patrunde misterele. Partea misto a cartii e ca trebuie sa-ti exersezi bine ochiul mintii ca sa-ti imaginezi lucrurile din jur. Ca cititor, descoperi pas cu pas mediul in care au intrat personajele, ceea ce e destul de tensionant si neasemuit de captivant. Esti prin urmare parte din echipa de exploratori care in cateva saptamani trebuie sa descifreze misterul “navei” ramane.

Iar lumea descrisa e pur si simplu uimitoare. Rama e ca o miniplaneta desfasurata pe interiorul cilindric al unei “sticle” spatiale. Esti ca o furnica intr-un covor rulat. O Campie uriasa separata in doua de un Ocean Cilindric inghetat lat de 20 de km, aglomerari aparent urbane ce ocupa zeci de km patrati de cladiri impresionante si bezna totala. Pana cand Rama se apropie suficient de soare. Atunci totul se “topeste”. Iar cercetatorii trebuie sa decida pana unde sa-si bage nasul in ciorba unei lumi vechi de milioane de ani dar acum pusa miraculos pe foc. Fiecare zi e ca o noua etapa in evolutia unei planete. Noi revelatii suscita intelectul personajelor si-i conduc spre alte si alte teorii. Clarke duce povestea excelent la un final care ne reaminteste un lucru perfect onest: ne dorim atat de tare sa “ne imprietenim” cu alte civilizatii dar uitam un lucru... poate nu suntem chiar atat de interesanti.

De cealalta parte, Asimov se angajeaza in zugravirea unei realitati alternative in care omenirea n-a continuat sa evolueze exponential catre un Imperiu Galactic ci a ramas sechestrata pe Pamant intr-o confortabila securitate si stagnare. Mindblowing.. Sfarsitul Eternitatii dateaza din 1955 si e mai mult decat “spargatoare de minti”. E alterare de realitati, e ordonare de viitoruri, reconfigurare de istorii si personalitati. Ideea e ca prin viitorul nostru indepartat (sec 27) s-a infiintat o societate numita Eternitatea, ambitioasa si atotputernica, care exista undeva in fara timpului, prin ungherele oculte curgerii naturale a istoriei. Membrii ei erau numiti Eterni si impartiti in caste dupa nivelul instructajului primit iar scopul lor era sa Observe si sa Corecteze fiecare Secol in parte.. incepand cu 23 si pana la 70.000... and beyond. Ideologia ei spune ca omenirea lasata de capul ei are darul de a o apuca pe panta tragica a istoriei asa ca e nevoie de niste Schimbari Minime Necesare pentru a ordona cursul Realitatii intr-o directie “safe” si a pastra lumea fericita si prospera.

Personajul central in acest puzzle e Harlan, un Tehnician responsabil cu aplicarea “corectiilor” care calatoreste in sus si-n jos pe scara temporala dupa cum primeste ordin de la Calculatorii de Schimbari sau Programatorii-de-vieti. Tipul e foarte profesionist si calculat in munca sa, adora ideologia Eterna, nu gusta placerile lumesti al viitorului si are o sensibilitate pentru Istoria Primitiva din secolele “noastre”... alea dinainte de calatorit in timp. Drept urmare primeste insarcinarea de a-l instrui pe un Novice in cultura primitiva, lucru bizar intrucat pasiunea lui nu era vazuta cu ochi buni caci dezvaluia un spirit nostalgic. In plus, mai face cunostinta si cu o femeie Temporala, Noys, adusa in vizita din Timpul Real in Eternitate (v-am pierdut?). Intreg sistemul sau de valori incepe sa fie erodat de o pasiune nedeslusita, sfarsind prin a se inclina spasit in fata iubirii. Tehnicianul cel lucid realizeaza insa ca daca femeia se intoarce in secolul ei va disparea sub efectul unei Schimbari deja programate asa ca o “salveaza” ducand-o la capatul Viitorului (mai exact secolul 111394) si jurand s-o apere impotriva oricarui Etern. Doar ca nimeni n-are treaba cu femeia lui ci cu persoana lui intrucat se dovedeste ca trecutul s-a scris in viitor si acum e momentul sa se implineasca.

Partea misto la cartea asta e ca reprezinta mult mai mult decat o poveste de amor in viitor. Ridica niste chestiuni de filozofie temporala si paradoxuri (cat de intinse sunt efectele unei schimbari, ce faci daca te intalnesti pe tine), problema evolutiei, mai exact, sunt benefice efectele unui control strict al umanitatii si ale unui trai “sigur”, lipsit de provocari sau pericole? E bine stiut ca cele mai importante salturi tehnologice si ideologice au fost strans legate de momentele de cumpana ale istoriei. In focul distrugerii am gasit intotdeauna forta si mecanismele tranformarii. Dincolo de latura didactica Asimov are si un talent formidabil in a crea suspans. Cartea e in esenta un thriller pe scara timpului, cu intrari si iesiri dintr-un secol in altul dar cu putine elemente bogat descriptive. Comparativ cu Clarke, Asimov e mai concentrat pe introspectii ale personajului, expunere de idei si facut varza creierii in timp ce Arthur C. e remarcabil in zugravirea unor imagini si intamplari captivante. Din motivul asta Clarke e si un pic mai accesibil, naratiunea fiind deosebit de lejera. La Asimov trebuie sa reflectezi un pic ca sa-i prinzi rationamentul. Dar odata ce l-ai prins ti se releva toata constructia povestii intr-un deznodamant perfect. Pentru ca Sfarsitul Eternitatii inseamna inceputul nemarginirii...

[Fara Eternitate]...Omul nu ar fi însemnat o lume, ci un milion, un miliard de lumi. Am fi avut infinitul în căuşul palmei. Fiecare lume ar fi avut însuşirea ei de Secole, fiecare valorile ei proprii, o şansă de a căuta fericirea pe propriile căi, în propriul mediu. Există multe feluri de fericire, de bine, o varietate infinită... Aceasta este Starea Fundamentală a omenirii...