* partea a doua din "Tripticul unei guri inclestate"
Am intrat hotarat in cafeneaua mea obisnuita asa cum fac de fiecare data cand am o saptamana libera la dispozitie. Da, bantui cafenelele in cautarea acelei cafele perfecte. Am inceput sa inspectez meniul cu gandul indoit: ce sa primeze - aspectul sau costul final. Eram aproape hotarat sa joc ieftin de data asta, axandu-ma pe cost, cand am zarit-o. Era un soi nou, pe care nu-mi explic cum de-l ratasem in alte vizite similare, ceva deosebit, intrigant. Si un aspect... mmm. O cafea neagra, lunga, delicios asezonata cu doi stropi calduti de lapte si un biscuite proaspat pe o farfurie. Simteam deja bucuria diminetii de Craciun cand imi picau ochii pe primul cadou: nu conta daca era pentru mine, daca o sa-mi placa sau daca visam, era bucuria noului. Ma consideram indreptatit deci sa cred ca sortimentul nou de cafea imi era destinat. In plus, avea si ceva aproape familiar, de parca o mai zarisem odata pe o alta masa, intr-o alta cafenea, in asteptarea unui doritor nebun ca mine. "O data e coincidenta, de doua ori e soarta" obisnuiam sa-mi spun. Iar eu credeam in coincidente. De fapt, le urmaream si cautam sa ma arunc in calea lor. Mi-am amintit ca imi dorisem si atunci cafeaua aia parasita, dar fiind ocupat cu niste bauturi mai tari, mi-am luat gandul de la ea. Acum aveam a doua sansa, de data asta va fi a mea.
Mi-am luat cafeaua aburinda la pachet ca s-o servesc in intimitatea propriului apartament. Nu-mi plac privirile straine, curioase, imi lasa impresia ca sunt judecat si condamnat deopotriva. Asa ca am venit acasa la mine cu cafeaua mea draga. Spuneti-mi nebun obsedat, dar mie imi place sa personalizez cafeaua atunci cand e facuta expres doar pentru mine si contine multa dragoste si-un biscuite. Cu totii avem momentele noastre de "neinteles" si nici eu nu sunt diferit. Deci mi-am adus cafeaua acasa. Am dat drumul la muzica, ceva ambiental, ca sa mai umple din colturile goale, si m-am pregatit sa-mi savurez descoperirea. Privind-o parca o simteam vorbind si indemnandu-ma s-o gust mai repede. Avea si ea mandria ei, probabil. Dorea sa vada daca satisface gustul meu de conaisseur, de coffee-addict. Din prima sorbitura am stiut ca e ceva diferit. Aroma ei ma convinsese de la bar ca o sa-mi placa, dar gustul a fost cel care stabili dimensiunile placerii. Dulce doar atat cat sa nu fie prea aspra si totusi pastrandu-si taria innascuta. Era prea buna ca sa fie adevarata, daca intelegeti ce spun. De la a treia gura am inceput deja sa ma tem ca se va termina. Asa e intotdeauna. Odata cu fericirea adusa de perfectiune apare si teama de a nu o pierde. Merg mana-n mana astea doua: fericirea si frica. M-am gandit ca poate ar trebui sa ma opresc, s-o pun deoparte la pastrare pe mai tarziu sau, poate, pentru totdeauna. Dar ce rost are sa posezi ceva daca nu poti gusta din ea. Apoi am inceput sa beau cu inghitituri mai mici, dar tot se imputina. Am ajuns chiar sa-mi inmoi doar buzele sau sa-i inspir aroma si sa ma declar satisfacut. Dar ma amageam. Perfectiunea nu se poate aplica decat infinitului.
Ultimele guri le-am luat in tacere si regret. Nu-mi mai vorbea deloc. Dulceata initiala disparuse ca prin farmec, de parca fusese doar o-nchipuire, iar locul ei fusese luat de-o crunta amareala. Rece si amar, exact cum imi displace mai mult. Dar am baut-o pana la capat ca sa ma pot uita in ceasca goala si sa spun " S-a terminat!"..... Morala ar fi ca, oricat de multe cafenele-ai vizita si in oricate din ele ai gusta dintr-o cafea, realitatea e ca, atunci cand cafa se raceste, ramai cu aceeasi amareala neplacuta iar pretul ti se pare tot umflat.
Mi-am luat cafeaua aburinda la pachet ca s-o servesc in intimitatea propriului apartament. Nu-mi plac privirile straine, curioase, imi lasa impresia ca sunt judecat si condamnat deopotriva. Asa ca am venit acasa la mine cu cafeaua mea draga. Spuneti-mi nebun obsedat, dar mie imi place sa personalizez cafeaua atunci cand e facuta expres doar pentru mine si contine multa dragoste si-un biscuite. Cu totii avem momentele noastre de "neinteles" si nici eu nu sunt diferit. Deci mi-am adus cafeaua acasa. Am dat drumul la muzica, ceva ambiental, ca sa mai umple din colturile goale, si m-am pregatit sa-mi savurez descoperirea. Privind-o parca o simteam vorbind si indemnandu-ma s-o gust mai repede. Avea si ea mandria ei, probabil. Dorea sa vada daca satisface gustul meu de conaisseur, de coffee-addict. Din prima sorbitura am stiut ca e ceva diferit. Aroma ei ma convinsese de la bar ca o sa-mi placa, dar gustul a fost cel care stabili dimensiunile placerii. Dulce doar atat cat sa nu fie prea aspra si totusi pastrandu-si taria innascuta. Era prea buna ca sa fie adevarata, daca intelegeti ce spun. De la a treia gura am inceput deja sa ma tem ca se va termina. Asa e intotdeauna. Odata cu fericirea adusa de perfectiune apare si teama de a nu o pierde. Merg mana-n mana astea doua: fericirea si frica. M-am gandit ca poate ar trebui sa ma opresc, s-o pun deoparte la pastrare pe mai tarziu sau, poate, pentru totdeauna. Dar ce rost are sa posezi ceva daca nu poti gusta din ea. Apoi am inceput sa beau cu inghitituri mai mici, dar tot se imputina. Am ajuns chiar sa-mi inmoi doar buzele sau sa-i inspir aroma si sa ma declar satisfacut. Dar ma amageam. Perfectiunea nu se poate aplica decat infinitului.
Ultimele guri le-am luat in tacere si regret. Nu-mi mai vorbea deloc. Dulceata initiala disparuse ca prin farmec, de parca fusese doar o-nchipuire, iar locul ei fusese luat de-o crunta amareala. Rece si amar, exact cum imi displace mai mult. Dar am baut-o pana la capat ca sa ma pot uita in ceasca goala si sa spun " S-a terminat!"..... Morala ar fi ca, oricat de multe cafenele-ai vizita si in oricate din ele ai gusta dintr-o cafea, realitatea e ca, atunci cand cafa se raceste, ramai cu aceeasi amareala neplacuta iar pretul ti se pare tot umflat.
* urmeaza partea a treia.
* partea 1
Sublim!
RăspundețiȘtergereDemult am dezvoltat o iluzio-teorie cum ca noi toti ne traim viata si savuram placerile asa cum ne sorbim cafeaua sau cum ne fumam tigara.
Entuziasmul inceputului, amarul experientei care prezice sfarsitul si conformarea cu inevitabilul de apoi.
Frumos, Richie. Foarte frumos!
Ma bucur ca gandim la fel amice :). In sfarsit cineva care intelege cum sta treaba. Multam de aprecieri, fac si eu ce pot.
RăspundețiȘtergere