24 decembrie 2013

Ce mai fura lumea din librarii?


Oare se poate trage o concluzie despre starea natiunii in functie de ce fura romanul din librarii? Pentru ca se poate observa o schimbare surprinzatoare in gusturile romanilor care au sterpelit literar in ultimii sase ani:

- cea mai furata carte in 2008: 'Traiesc, deci ma abtin', ceva manual de dieta binevenit pe timp de criza
- cea mai furata carte in 2009: 'Şi noi ce mai mâncăm?', idem.
- cea mai furata carte in 2010: biografia lui Catalin Botezatu(!??)
- cea mai furata carte in 2011: 'Mănâncă, roagă-te, iubeşte' de Elisabeth Gilbert
- cea mai furata carte in 2012: DEX-ul (!??)
- cea mai furata carte in 2013: (ironic) 'De ce e România altfel' de Lucian Boia.

Initial am crezut ca cele mai furate carti or fi ori cele mai vandute ori cele mai populare. Dar doua manuale de dieta nu pot fi atat de populare in anii crizei in schimb dezvaluie o preocupare interesanta pentru greutate si gastronomie cuplata cu strangerea curelii intelectuale prin reducerea bugetului de carte si recurgerea la descurcareli necinstite. In 2010 nu pricep ce s-a intamplat, probabil niste curiosi tineau sa afle tainele lui Bote dar n-ar fi dat bani pe fituica lui. Cartea lui Gilbert a fost fara indoiala si un bestseller asa ca era de asteaptat ca unii s-o mai fure.. dar DEX-ul? Ce s-a intamplat in 2012? S-au schimbat iar regulile de admitere si bacalaureat? Si cum naiba sa pleci cu ditamai DEX-ul ascuns sub geaca? Ultima nazbatie e asa cu rol auto-referential, cartea lui Boia aratandu-ne cu degetul (discutabil, ce-i drept) cat de lenesi, inapoiati si duplicitari suntem ca popor. E drept ca a fost si imens popularizata asa ca e foarte probabul ca unii, rasfoind-o, sa plece cu ea in mana din librarie.

23 decembrie 2013

Muzica noua de Craciun (3)

Nu ca muzica veche n-ar fi buna dar cand casa-mi rasuna de Hrusca si Paula Seling simt nevoia sa verific ce altceva mai e acolo in torentul muzical destinat sarbatorilor de iarna. Zilele astea asadar am pescuit niste piese noi, aparute de ceva vreme pe piata dar care s-au incapatanat sa ma ocoleasca pana azi.

Prima e de la Moonlight Breakfast, trupa romaneasca de care acum aud intaia oara insa care mi-au intrat imediat pe sub piele. Au un 'colind' de Craciun, Gingerbread, extrem de catchy, lansat, parca, anul trecut si care suna foarte occidental. O voce inconfundabila, un ritm molcom si aproape discret de nu-jazz, versuri melancolice care trimit la o buna-dispozitie familiara si pe care fara sa-ti dai seama incepi sa le fredonezi.



O piesa interesanta canta si The Mynabirds, o chestie care suna ca o dorinta pasnica de Craciun conjugal, cu putina odihna, putin mai multa sinceritate si fara vesti proaste.



A treia descoperire de sezon vine de la Over The Rhine, o trupa americana care canta de vreo 20 de ani si pe care simt ca-i voi cerceta mai indeaproape pentru ca-mi place soundul lor. All I Ever Got for Christmas is Blue e parca o replica mai melancolica la All I Want for Christmas is You, un blues pentru cei fortati de imprejurari sa faca sarbatorile fara persoana iubita. When you play my song, Play it slowly, Play it like I’m sad and lonely.


22 decembrie 2013

Oceanul de la capatul aleii (Neil Gaiman)

"Adults follow paths. Children explore."


Poti citi Oceanul de la capatul aleii intr-o dupa-amiaza. Intri in prima librarie mai acatari, preferabil dotata cu o cafenea/ceainarie, sustragi un volum de pe rafturi si pentru cateva ore inoti prin amintirile copilariei. Nici macar nu trebuie sa fie copilaria ta. Totul e in paginile lui Gaiman. Usor diferit, cu fantasticele sale metafore si sclipiri de imaginatie, dar atat de familiar in materie de dezghetare emotionala. Desi povestea are drept protagonist un copil ea nu pare destinata copiilor ci tocmai adultilor care poate au uitat cum era sa fii copil. Cum era sa lasi lumea exterioara sa te uimeasca si sa te sperie in acelasi timp, cum inventai povesti pentru fiecare lucru pe care nu-l intelegeai pe deplin, cum te refugiai in lumea cartilor si a jocurilor, cum cautai explicatii logice la adultii din jur, la oamenii mari, si cum vorbele lor iti pareau de multe ori criptice.

Cartea e in esenta o aventura a unui pusti de 7 ani confruntat cu lucruri dincolo de puterea lui de intelegere. Sinuciderea chiriasului care se mutase in camera lui in clipa cand parintii sai au inceput sa aibe probleme financiare ii deschide pustiului o fereastra catre o lume fantastica, dincolo de cortina realitatii, o lumea in care fapturi de cosmar speculeaza orice ocazie ivita pentru a se strecura intre noi. O asemenea creatura se intrupeaza chiar in familia pustiului, sub forma unei guvernante perfide numita Ursula Monkton, o “zdreanta” cu chip de femeie care-i seduce tatal si sora cu afabilitatea ei prefacuta. Ori poate asta e doar o metafora intunecata pentru a masca un lucru banal ca infidelitatea. Dorind sa scape insa de piaza rea copilul fuge si se ascunde la ferma prietenei lui de 11 ani, Lettie Hempstock, care pare sa fie mult prea familiarizata cu asemenea mistere ale creatiei. Acolo va descoperi secretul Oceanului de la capatul aleii si adevarata masura a prieteniei: capacitatea de sacrificiu.


“Eram un baiat de sapte ani. Picioarele imi erau zgariate si sangerau. Tocmai facusem pe mine. Iar faptura care plutea deasupra mea era uriasa si lacoma si voia sa ma duca in pod, iar cand avea sa se plictiseasca de mine urma sa-l faca pe tati sa ma ucida.
Faptul ca Lettie Hempstock ma tinea de mana imi dadea curaj. Dar Lettie era doar o fetita, chiar daca destul de mare, chiar daca avea unsprezece ani si chiar daca avea unsprezece ani de multa, multa vreme. Ursula Monkton era adult. Nu conta, in acel moment, ca era personificarea fiecarui monstru, fiecarui cosmar, fiecarei vrajitoare. Era adult, iar cand adultii se cearta cu copiii, castiga intotdeauna..” 

Oceanul... lui Neil Gaiman e o foarte patrunzatoare si plina de magie ocheada aruncata asupra copilariei, bogat ilustrata cu personaje simbol, situatii limita, mister, scene de dramatism, bucurie si tristete, conflicte adulti-copii realist evocate si intrebari (pre)mature despre identitate si maturizare puse cu vocea autentica a unui copil putin mai destept decat cei de varsta lui. Lectura ei a fost unul din cele mai bune lucruri pe care-l puteam face intr-o zi de concediu.

26 noiembrie 2013

Orasul Energiei - a work in progress

Acum 2 saptamani, pe 12 noiembrie, se implineau 129 de ani de la momentul semnificativ cu care timisorenii se mandresc in fata oricarui turist care le trece pragul urbei: pornirea retelei de iluminat electric stradal, o premiera in Europa continentala de la 1884. Are mai putina importanta faptul ca Timisoara de atunci era mai europeana decat cea de acum, ca experimentul era o investitie anglo-austriaca intr-un oras administrat de habsburgi si ca românii erau doar niste spectatori intr-un oras al luminilor care inca nu intrase in Romania Mare. Lucrul care conteaza e ca acum putem invoca paternitatea acelor eforturi, ca niste mostenitori de drept ai calitatii de timisoreni.

Privita de la inaltimea tehnologica a secolului XXI ‘inventia’ de atunci poate cadea usor in derizoriu. Privita de la distanta istorica a doua secole, importanta inovatiei poate capata la fel de bine si dimensiuni hiperbolice. Ne putem imagina timisorenii de atunci aplaudand entuziasmati si chiuind la aprinderea celor 731 de lampi incandescente exact ca niste copii in fata unui imens brad de Craciun. La fel ni-i putem insa imagina ridicand din umeri la inca un episod al transformarii si modernizarii orasului lor si intrebandu-se daca e o “investitie oportuna” sa se treaca de la iluminatul cu gaz la cel electric, concediind un numar de muncitori. Ideea care mi se infiripa in minte e ca niciodata dimensiunea reala a transformarii nu e remarcata de cei contemporani ei la fel cum justa ei valoare nu se va contura decat dupa implinirea efectelor sale, pozitive sau negative.

Tot zilele astea s-a inceput reabilitatrea centrului istoric din oras, interventie mult intarziata si care a debutat cu o saptamana inainte de venirea iernii (oficial de luni trebuia sa ninga). Metamorfoza orasului continua astfel neabatuta de la o administratie la alta si de la o generatie la alta. De la nivelul strazii, omului obisnuit ii lipseste perspectiva necesara pentru a aprecia daca ce se intampla in jurul lui va avea efecte pozitive sau nu. Tot ce poate spera e ca undeva, in forul decizional, sunt niste oameni cu viziune si pricepere si nu doar niste figuri politice mai mult sau mai putin contestate.

Una din problemele care se vrea rezolvata cat mai rapid e repararea fatadelor afectate de timp si intemperii care strica aspectul zonei. Incetineala cu care se deruleaza lucrarile e trecuta la un loc cu indiferenta (sau impotenta) autoritatilor si a proprietarilor sub masca de vopsea a artistilor stradali, mesteri in graffiti cu dispensa de la primarie sa aduca un pic de viata in obrajii mohorati ai orasului (a fost cazul cazarmei din P-ta Marasti, a diferitelor ziduri si pasaje anoste pe care creativitatea le-a pus un machiaj temporar).

Se naste astfel intrebarea: de ce nu se poate integra arta stradala sau graffiti-ul intr-un plan coerent de transformare/infrumusetare a orasului? Sigur ca nu includ aici acte de vandalism sau de mazgalit fatade istorice cu lozinci isterice (lucruri pe care autoritatile le condamna in mod repetat la un loc cu graffiti-ul) ci ma gandeam la tablouri murale de tip Doina de la Plai in zone industriale dezafectate (apropo, ati vazut asta?) sau pe blocuri inca netermoizolate. Sau poate o asemenea initiativa e prea ambitioasa… sa inviti niste artisti sa-si foloseasca creativitatea in mod subversiv impotriva uratului care ne inunda orasul.

Poate lucrurile functioneaza mai bine cand se petrec discret, cum e cazul proiectului City of Energy derulat deja de peste 2 ani de Enel cu scopul declarat de a “contribui la imbunatatirea si transformarea vizuala urbana”. Lansat in Bucuresti cu un concurs de design sprijinit de nume cunoscute in peisajul graffiti si street art din Romania (Saddo, Aitch, Pisica Pătrată, Noper, Sinboy si Kitră), City of Energy s-a extins anul trecut in Constanta si Timisoara pentru a le aduce un plus de culoare.

Ultima lucrare din Timisoara a fost terminata mai ieri, fiind vorba de un post de transformare - cladire de utilitate publica absolut invizibila pana azi, aflata in parcarea de langa Tribunal, P-ta Tepes Voda - pe care artistul local Jones a zugravit-o in culori vii pentru a marca premiera europeana de acum 129 de ani, iluminatul electric general al strazilor (pe o arie de 10 km patrati). Desenele lui Jones redau cele mai cunoscute repere ale urbei surprinse in momentul acela de tranzitie dintre apusul soarelui si aprinderea felinarelor, cand “orasul este frenetic si jocul de lumini iti incanta ochii” (cuvintele artistului). Citind ce se scria in presa acum 129 de ani parca inteleg ce vrea sa zica:

„O lumină alb-gălbuie inundase instantaneu străzile din urbea de pe Bega şi colora clădirile elegant decorate cu arabescuri şi motive ale barocului târziu. Lumea rămăsese surprinsă de absenţa lampagiilor care, cu suliţa, aprindeau felinar după felinar. Dacă aveai răbdare suficientă, puteai vedea cum lumina se întindea în lungul străzilor, ca un val ce avea să spargă misterele nopţii” (cotidianul „Luminatorul”)

Daca aveam rabdare suficienta… iata fraza cheie pentru orice transformare de durata.




Dr Jekyll & Mr. Hyde: o relatie incununata de succes


Exista se pare nu mai putin de 123 de filme (lungi sau scurte), zeci de spectacole si adaptari radio inspirate din "Straniul caz al Doctorului Jekyll si al dublurii sale malefice, dl Hyde". Fara indoiala ca o asemenea "viralitate" a subiectului e un bun indicator al succesului de care se bucura romanul lui Robert Louis Stevenson, o "carticica" de 150 de pagini, nu foarte teneborasa dar patrunsa de suficienti fiori gratie unei tehnici ireprosabile de insuflat teroare. Fara infloriturile victoriene si descrierile gotice pe care le-am gasit in tot atat de popularele Frankenstein si Dracula, romane creatoare de atmosfera terifianta, proto-SF-ul lui Stevenson utilizeaza ca arc de presiune psihologica caracterizarea personajului Hyde prin descrieri disparate facute de alte personaje, care par sa fie unanime in privinta unei anormalitati sau monstruozitati percepute visceral ca o stare de dezgust, repulsie si frica. Repetate indeajuns, aceste lucruri iti raman intiparite si reies la suprafata ca indicii de stare in momentul intrarii lui Jekyll in pielea lui Hyde. Dincolo de latura horror, povestea e un comentariu interesant cu privire la progresul stiintific fara discernamant sau moralitate si dubla personalitate explicata mai tarziu, pe indelete, de Freud.

In ce priveste progresul stiintific, subiectul "cazului", doctorul Jekyll, e unul din acei "mad scientists" bine intentionati dar sedusi de potentialul oferit de cunoasterea teoretica si de propriul orgoliu pentru a mai tine seama de bun simt si prevedere. La fel ca Dr. Frankenstein si mai tarziu Omul invizibil, acesta patrunde taine pentru care nu era inca pregatit si este pedepsit pentru indrazneala, desi "stiinta" in care se afunda Jekyll tine mai degraba de metafizic decat de fizica. Convins de existenta unei dualitati 'bine-rau' in sufletul sau (o fire respectabila inclinata spre sobrietate si intelepciune mascand o a doua fire, josnica, ce suspina dupa pasiune si desfrau) Jekyll descopera elixirul descatusarii totale, permitand astfel laturii sale rele sa preia controlul pentru scurt timp si sa-si faca de cap fara mustrari de constiinta. Exact cum ne va explica mai tarziu psihanaliza, poftele reprimate ani la randul prin autocontrol si educatie vor navali prin bresa proaspat creata si incet, incet, Dl Hyde il va consuma pe respectabilul Dr. Jekyll, autodistrugandu-se si pe el in consecinta.
O relatie de interdependenta parazitara incheiata, surprinzator, dintr-o eroare inerenta intregului experiment. Rezultatul e insa un succes: o fabula percutanta despre duplicitatea naturii umane.

21 noiembrie 2013

Mesterul Manole: Opera rock-simfonica la Filarmonica Banatul


Trecand azi pe langa Sala Capitol a Filarmonicii Banatul am facut ochii cat cepele la un baner imens care anunta treaba asta: Opera rock-simfonica Mesterul Manole compusa de Josef "Joji" Kappl, basistul trupei Phoenix in vremurile ei de glorie. Din presa aflu ca libretul este scris inca din 1973 de Victor Cârcu, textierul formatiei in acea vreme, si abia acum a putut fi realizat. Ne asteapta asadar un amestec de muzica rock si simfonica, in 3 acte, cu vreo 60 de instrumentisti, cu participarea unor solisti de la Opera si avandu-i ca invitati pe Mircea Baniciu si Ovidiu Lipan Tandarica. Spectacolul pe care nu cred ca ar trebui sa-l ratam se intampla in nici zece zile, pe 30 noiembrie! Evenimentul e parte integranta eforturilor depuse pentru Timisoara Capitala Culturala Europeana insa la nivel de comunicare asta nu se spune din directia potrivita. Pare ca e doar vointa unui singur haiduc de a oferi niste arme si munitie Timisoarei in batalia cu celelalte orase cu ambitii similare.

20 noiembrie 2013

'Vinul este o fiinta vie'


S-ar putea sa nu fiu complet de acord cu ce spunea Zoli aseara la o degustare de vinuri organizata de Incubator107 la Carturesti, si anume ca natura trebuie privita cu smerenie, insa argumentele sale referitoare la vinul ca o fiinta vie le primesc cu bucurie. Cand esti literalmente indragostit de un hobby sau de o profesie si cand cunosti atat de multe despre obiectul acesteia e inevitabil sa-i gasesti atribute vii si sa-l privesti ca pe-o fiinta, ca pe-un companion. Un vin se naste, se maturizeaza, imbatraneste si chiar moare (daca nu e pastrat corespunzator). Un vin respira, un vin inspira, un vin creaza stari in noi, intocmai ca un om. Fair enough. Nu e prima data cand natura noastra de fiinte rationale ne face sa antropomorfizam lumea inconjuratoare.

Am aflat insa multe lucruri interesante aseara, lucruri pe care sunt incredintat ca le-as fi putut descoperi si de unul singur pe interneti insa probabil nu cu la fel de multa satisfactie si interes. E o diferenta intre o cautare sistematica manata de o curiozitate intelectuala si o discutie calda, gen maestru-ucenic, in care unul transmite cunoastere celuilalt insa la pachet cu un strop din pasiunea care-l anima. Si, bineinteles, cu multi stropi dintr-o licoare care nu inceteaza sa inspire cautarea adevarului (in vino veritas) transformand astfel simpla curiozitate in cercetare empirica.

Am clarificat in sfarsit natura distinctiei intre vinurile seci, demiseci, demidulci si dulci. E vorba de cantitatea de zahar rezidual ramas in vin dupa fermentatie: sub 4g/l e sec, intre 4-12 g/l demi-sec, intre 12-45 g/l demi-dulce iar peste 45 g/l e dulce. O noutate a fost insa afirmatia ca nu toate vinurile devin mai bune cu trecerea anilor. Cele mai multe vinuri din comert trebuie baute in anul urmator celui de productie pentru ca altfel isi pierd din prospetimea aromelor. Unele sunt facute pentru a fi baute intr-o perioada de 5 ani in vreme ce cateva sunt destinate invechirii. Asa ca e mai bine sa intrebi un specialist daca vrei sa colectionezi ceva pe viitor.

Am primit si niste sfaturi despre pastratul vinului:

- in alta camera decat bucataria, la intuneric si la o temperatura intre 10-12 grade (ideal, insa nu e o problema daca ea fluctueaza pe durata intinsa in timp);

- sticlele trebuie culcate pentru ca dopul sa fie umezit si astfel sa nu se usuce.

- daca ai un vin rarisim si vrei sa bei din el putin cate putin e bine sa scoti aerul din sticla (exista un dop cu un fel de pompa care evacueaza aerul).


In ce priveste servirea vinului:

- nu se bea un vin imediat ce-ai deschis sticla. unele vinuri se lasa cel putin jumate de ora sa respire, altele chiar si o zi intreaga in decantor; contacul cu aerul transformand vinul.

- o sticla de vin agitata are un alt gust decat una linistita.

- cand torni in pahar si tii o mana la spate onorezi niste reguli indepartate cand paharnicii erau suspectati ca otraveau mesenii.

Fara sa o mai lungesc, am degustat aseara 3 vinuri: un Sauvignon Blanc de Recas, un Cabernet Sauvignon de Alira si un Tokaji Aszu unguresc dulce ca mierea.


Sauvignon-ul de Recas era un vin alb, sec si acrisor, cu arome de citrice si numa' bun de baut vara la un sprit. Lumea zicea ca ar merge bine c-o salata sau niste peste. Tind sa fiu de acord.

Cabernet-Sauvignon-ul de Alira era un vin rosu rubiniu, sec si corpolent si cu arome de fructe de padure si mere padurete de-ti facea gura punga. Nu m-as fi vazut in compania lui fara o friptura in sange sau niste branza mucegaita ca sa compenseze gustul astringent. Asta a fost un vin care s-a decantat vreo jumatate de ora inainte de a-l bea. Costa vreo 40-50 de lei.

Vedeta serii a fost ungurul Tokaji Aszu, un vin auriu licoros, dulce ca mierea care mi-a amintit de Nectarul de Transilvania de la Liliac, degustat anul trecut intr-un loc de vis din judetul Mures. Metoda de productie a ungurilor e insa usor diferita. Tokaji Aszu se obtine din soiul Furmint si isi trage gustul de la boabele de struguri “botritizate” adica atacate de un mucegai nobil (Botrytis cinerea) care le face sa se usuce pe ciorchine, concetrand zaharul si aciditatea. Oamenii culeg doar aceste boabe de pe ciorchin si le tescuiesc separat, incet si sub efectul propriei lor greutati, apoi adauga esenta rezultata la vinul obtinut din struguri “sanatosi” si pun intregul amestec la macerat si maturat in butoaie de lemn (vreo 2 ani). In functie de cate cosuri de boabe “mucegaite” se adaugau in trecut, cand nu existau intrumente de masurat cantitatea de zahar din vin, la un butoi dinasta, vinul e clasificat cu numar de 3 pana la 6 “putioni” (denumirea cosului respectiv in maghiara), chestie care indica dulceata lui. Noi am baut unul cu 3 “putioni”, deci nu cel mai dulce (intre 45-90 g/l). Interesant insa e ca pe langa dulceata, vinul asta are si o aciditate peste medie care-l echilibreaza si te face imediat sa salivezi si sa mai inghiti o tura, eventual sa mai iei o gura. Cu alte cuvinte, they make  sweet chemistry. O sticla de Tokaji Aszu s-ar gasi la unguri cu echivalentul a 40 de lei, la noi insa cred ca e cam dublu. Merge bine cu un desert… o prajitura, un piscot, ceva usor...

Eu, ca bautor de vinuri rosii seci, in general, nu beau vinuri dulci decat fierte si pe timp de iarna. Insa vinurile astea de desert sunt dracu gol in piele de femeie, atata sunt de ispititoare. Ma indoiesc ca voi fi dispus sa dau o suma de bani piperata pentru un astfel de vin, fara vreo ocazie speciala care sa justifice gaura in buget, insa dupa fiecare degustare din-asta mai mieroasa, parca-mi vine sa intru in prima enoteca ivita in cale. Bine ca poftele mele dionisiace pot fi usor satisfacute cu o sticla de Merlot sau o Feteasca neagra ca altfel as da in diabet.

Avertisment: consumul discret de alcool nu dauneaza grav societatii

10 noiembrie 2013

Adam si Eva: "Talismanul iubirii si promisiunea eternitatii"

De cand merg la teatru mi-am definit niste reguli de joc. Una e sa ma duc 'fara prejudecati' iar alta e sa nu ratez vreun spectacol de Afrim sau Hausvater, cei doi regizori fiindu-mi cunoscuti pentru montari grandioase, cu scenografie elaborata si o distributie numeroasa atent coregrafiata. Aseara am vazut Adam si Eva pus in scena de Alexander Hausvater dupa romanul omonim al lui Liviu Rebreanu. Faptul ca acest roman atat de personal -“cartea iluziilor eterne” cum il descrie autorul marturisind totodata ca e si cea mai draga lucrare a sa - e mai putin popular decat romanele sociale cerute la Bac (Ion si Padurea Spanzuratilor) e probabil sa-l fi facut pe regizor sa simta o oarecare responsabilitate artistica de a introduce o alta fata a lui Liviu Rebreanu decat cea de prozator realist: cea de filozof ezoteric.

Plecand de la doua personaje bine ancorate in realitate, Ileana si Toma (Ramona Dumitrean si Ionut Caras), povestea din Adam si Eva se contureaza drept calatoria initiatica, metafizica, prin timpuri si locuri istorice, a doua suflete inlantuite in drumul lor catre implinire. O poveste absolut romantica, cu sambure tragic si incarcatura simbolica, in care barbatul originar si femeia originara sunt parca condamnati sa se caute in mod repetat unul pe altul pentru a unifica fiinta perfecta, androginul. Doar ca soarta le e potrivnica. Smuls din prezentul anilor ‘20 de glontul unui rival gelos (Victor Manovici), Toma aluneca in mod repetat, pe patul de spital unde se zbate in ghearele mortii, prin vietile sale anterioare retraind astfel drama iubirilor aproape implinite cu ‘femeia fatala’ Ileana.

Scenele sau tablourile oferite corespund celor 7 faze ale transmigratiei sufletului, personajele schimbandu-si doar vesmintele si numele pentru a da glas acelorasi declaratii de iubire si a suferi aceleasi condamnari. Din Babilon in India, din Egipt la Roma antica si din Germania medievala pe baricadele revolutiei franceze, ciclurile viata-moarte ale cuplului Ileana-Toma par a fi alimentate de incapatanarea cu care cei doi isi apara legatura nevazuta ce-i uneste, “menirea”, de parca ar fi incredintati ca e cel mai de pret lucru din lume (“talismanul iubirii si promisiunea eternitatii”), ceva pentru pentru care merita sa se sacrifice iar si iar.

Desigur ca un asemenea parcurs metafizic avea nevoie si de niste calauze, rol bine suplinit de cele doua personaje de translatie: profesorul Aleman (Ion Rizea) cu ajutorul caruia e reconstruita bucata cu bucata ultima viata a lui Toma, infiripandu-se totodata teza reincarnarii, si Femeia in Negru (Mara Opris), spectru sau inger intunecat aflat parca in afara timpului, deruland-i eroului ursita de la un nod la altul ca o banda video. Nu voi nega ca femeia in negru mi-a parut cel mai intrigant personaj iar actrita Mara Opris (profesoara la FTT din Cluj) m-a cam ‘arestat’ cu energia, concentrarea si forta interpretarii. La un moment dat mi-a starnit si niste ecouri faustiene a la Ofelia Popii, cand s-a dezvaluit drept Lucifer/Mefisto, culegator de suflete pacatoase in vremuri de ciuma.

Sper ca nu sunt singurul caruia povestea le-a starnit deja ecouri de ‘Cloud Atlas’, popularul roman SF ecranizat anul trecut si care trateaza aceeasi migratie a sufletelor pereche de-a lungul a 6 perioade istorice. Ar fi interesant de aflat daca David Mitchell l-a citit pe Liviu Rebreanu. Probabil ca nu. Dar prezenta unui laitmotiv muzical (compozitor Adrian Enescu) care leaga vietile celor 2 indragostiti ca margelele pe-o ata, intocmai ca sextetul Atlasul Norilor, mi se pare o coincidenta remarcabila. Dincolo de paralela asta care tine mai degraba de rubrica curiozitati, adaptarea lui Hausvater, asa simplificata si un pic cam sprintena, mi-a lasat impresia de aperitiv menit sa-mi stimuleze perceptia in vederea unui meniu mult mai complex si mai savuros: romanul in sine. E imposibil sa nu simti pe durata spectacolului ca-ti scapa ocazia de a aprofunda celelalte vieti ale lui Toma, vieti care, in ciuda efortului din scena, par doar schematice si repetitive. M-as bucura daca romanul le-ar acorda mai multa semnificatie. Voi verifica. Asa cum sper sa faceti si voi, amatorii de teatru, cu spectacolul lui Hausvater. Pentru ca, sincer, merita deranjul.


promo ADAM SI EVA from TV TNTm on Vimeo.

08 noiembrie 2013

Cel mai bun roman romanesc din 2012


In "procesul" intentat de Asociatia Casa de Cultura & friends literaturii romanesti, asa cum s-a prezentat ea in anul 2012, juriul format de 23 de blogari (eram 24 dar unul s-a "recuzat") a deliberat astfel: cel mai memorabil roman lansat in 2012 in Romania si castigator al Premiului Augustin Fratila in 2013 este cel al scriitorului Radu Aldulescu, 'Cronicile genocidului' (Ed. Cartea Romaneasca). "Condamnarea" (autorul a marturisit ca se simte inspaimantat) a avut loc aseara, dupa ce organizatorii au adunat punctajele acordate de blogari celor 5 romane finaliste. Competitia a fost destul de stransa, din calculele mele reiesind ca doar 2 puncte (73p fata de 75p) au despartit-o pe Alina Nedelea si Soseaua Catelu 42, unul dintre cele mai populare debuturi literare ale anului, de consistentul premiu de 10.000 de euro oferit de compania Philip Morris Trading. Nici celelalte romane n-au fost departe deloc astfel ca se pot trage cateva concluzii: toate au fost stralucite, toate au fost slabe, blogarii sunt divizati si nu se pot pune cu nimic de acord... adica..oameni..

Modul de notare a constat in acordarea fiecarui roman a cate unei note intre 1-5(maximul), adica ordonarea lor pe o scara valorica dupa orice criteriu avea blogarul chef: placerea lecturii, tehnica scriiturii, frumusetea copertii, randomizare sau whatever.. Dupa skillurile fiecaruia. In fine, voturile mele insa arata asa:

5.  “Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, 2012
4.  “Hotel Universal”, de Simona Sora, Editura Polirom, 2012
3.  “Şoseaua Căţelu 42”, de Alina Nedelea, Editura ALLFA, 2012
2.  “Omar cel orb”, de Daniela Zeca, Editura Polirom, 2012
1.  “Craii şi morţii”, de Dan Stanca, Editura Cartea Românească, 2012

Am asezat Cronicile pe prima pozitie pentru faptul ca mi-a parut cel mai aproape de un roman bine inchegat, cu cap, mijloc si coada, cu personaje pitoresti si vii, autentic si care efectiv spunea o poveste evocand totodata niste realitati din epoca post-decembrista. Am petrecut insa ore placute lecturand si celelalte romane singurul pe care n-am putut sa-l diger fiind Craii si mortii, pesemne datorita lacunelor mele legate de romanul lui Mateiu Caragiale pe care am inteles ca-l oglindeste.

N-am termen de comparatie cu editia de anul trecut (n-am participat, n-am citit) dar cred ca-mi voi indrepta atentia catre finalistele de-atunci pentru ca sunt niste guri care zic ca selectia de atunci ar fi fost mai buna. Carcoteli dar ramane de vazut. Astea fiind zise, treaba mea e implinita.. La revedere si puneti mana pe carti... Stiti voi, te fac ne-prost..

07 noiembrie 2013

Inca un concert impecabil: Al Di Meola

Dupa cum ma asteptam organizatorii Plai incheie anul 2013, un adevarat tur de forta muzical pentru talia orasului in care ne desfasuram, cu inca un concert impecabil. Aseara chitaristul Al Di Meola si trupa s-au adaugat listei de nume importante care au vizitat Timisoara in acest an, incepand cu trupa Nouvelle Vague, trecand prin greii de la JazzTM (capete de afis: Richard Bona, Kurt Elling, David Murray si Macy Gray) pana la sarbatoarea din ograda proprie la care, printre altii, au cantat Zaz si Patrice. Desigur ca suntem inca departe de agenda culturala pe care ne-am dori-o dar nu cred ca acest lucru se poate imputa publicului care, de bunavoie si nesilit de nimeni (bilete intre 68-198 de lei), au umplut pana la refuz Sala Capitol a Filarmonicii Banatul pentru 2 ore de maiestrie instrumentala. Asta in masura in care chitaristul american vine a treia oara in 7 ani in orasul de pe Bega. S-ar putea spune ca s-au molipsit…atat unii cat si ceilalti.

Concertul a fost o incantare a urechilor si un exemplu de profesionalism. La 19:15 artistul era pe scena anuntandu-ne in ce va consta recitalul: piese de Beatles inregistrate pentru albumul omagial (All Your Life) in istoricul studio Abbey Road, compozitii proprii de pe albumele mai vechi si piese de Astor Piazzolla. Chitaristul era acompaniat de alti trei instrumentisti: Peo Alfonsi (chitara), Fausto Beccalossi (acordeon) si Peter Kazsas (tobe si percutie). Nefiind un ascultator impatimit de jazz/fusion soundul mi-era cam nefamiliar, lucru care insa nu m-a impiedicat sa constat ca muzica interpretata de quartetul inedit era destul de rafinata. Am gustat cu precatere piesele mai ritmate, care implicau bateristul si finalizau in riffuri frenetice de chitara. Fascinant insa mi-a parut acordeonistul, un adevarat virtuoz care se armoniza atat de bine cu chitara lui Al incat uneori aveam impresia ca formeaza un singur instrument, cu clape si coarde. Prezenta lui a imprimat unor melodii si o tenta mai folkish iar felul in care omul isi folosea vocea era intrigant: din fundul salii unde sedeam, nevazandu-i buzele prea bine, aveam impresia ca mai exista un instrument pe scena, bizar si ascuns. In fine, convingerea mea e ca Al di Meola e un experimentat explorator al sunetelor si stilurilor iar ceea ce ascultam era un bine pus la punct repertoriu de jazz, tango, rock sau flamenco.

Publicul insa a parut un mai fin observator decat mine, reactionand la schimbari si treceri de ritm subtile si felicitandu-l cu entuziasm pe artist. Al a fost insa si el un abil om de spectacol, punctand prietenos pauzele dintre piese cu momente joviale, glumind cu auditoriul. Atmosfera din sala a fost destinsa, calda, uneori chiar melancolica (cateva bucati atmosferice numa bune de sedus sexul opus) dar si complet lipsita de intreruperi neprevazute, probleme tehnice sau alti factori de bruiaj. Pe scurt totul a mers ceas. Oamenii l-au aplaudat cu darnicie pe artist, electrizati de o muzica extrem de personala si de subtila. Bisul a insemnat inca 3 cantece care, daca ar fi fost la latitudinea spectatorilor, ar fi insemnat doar startul unui nou recital #panadimineata.

A drinking song

Vermeer-A-Lady-Drinking-and-a-Gentleman


Wine comes in at the mouth
And love comes in at the eye;
That's all we shall know for truth
Before we grow old and die.
I lift the glass to my mouth,
I look at you, and I sigh. 

William Butler Yeats

18 octombrie 2013

Arme de expunere in masa

La Bastion s-a deschis de vreo doua zile in cadrul Festivalului Baroc Timisoara o expozitie de arme din secolul XVIII, cu focus in special pe cele de provenienta austriaca si turca, aceste doua natiuni avand o influenta istorica covarsitoare asupra orasului asta. Bun, expozitie e un pic exagerat spus, fiind vorba de o sala cu cateva sabii, pusti si pistoale plus niste vechi instrumente muzicale. Fara a incerca sa minimizez valoarea lor culturala vreau doar sa precizez ca ma enerveaza saracia unei astfel de expozitii. Ma asteptam ca numarul de exponate (aduse de la Muzeul Banatului, care se lauda ca ar avea o colectie impresionanta de arme) sa fie cel putin dublu, daca nu triplu... Un vis..

In sinea mea gasesc expozitiile de arme, tehnica militara, inginerie medievala etc la fel de fascinante ca cele de picturi sau sculpturi. Chiar as fi mult mai dispus sa platesc ca sa vizitez asa ceva in locul unei colectii de mari maestri pentru simplu fapt ca nu cunosc prea multe despre marii maestri... La fel cum nu cunosc prea multe nici cei care viziteaza colectii de arta din snobism, fara a avea o tangenta cu pictura ori sculptura. Intorsi acasa insa pot sa spuna ca au vazut niste lucrari de Van Gogh si sa para chipurile mai cultivati decat unul care s-a zgaiat la o armura de cavaler din sec XIV..

In fine, ce vreau sa spun e ca genul asta de expozitii ar putea primi mai multa atentie. Armele sunt mai accesibile, mai simplu de inteles, apreciat si cred ca prezentate cum trebuie dezvaluie la fel de multe despre epoca din care provin. Prin urmare pot atrage un numar mai mare de vizitatori, inclusiv copii, din medii diferite social si indiferent daca au sau nu preocupari culturale. Ceea ce poate fi un castig pentru ambele parti.

Ce-am gasit in sala ADETIM de la Bastion?
- doua pusti cu cremene, una austriaca "Lorenz" (stanga) si una otomana, destul de afectata de vreme. Ar fi fost utila o placa explicativa referitoare la precizie, forta de penetrare, distanta la care erau eficiente etc.. Si mai utila ar fi fost permisiunea de a le atinge..


- doua sabii de cavalerie austriece (stanga) si doua sabii otomane Kilij. Ca observatie personala, cele turcesti si-au pastrat ascutisul pana azi... puteai taia fara probleme o franzela. Cele austriece fie erau cam tocite fie erau de parada.

- 2 pistoale otomane foarte elegante, ornamentate cu alama pe care erau incrustate modele destul de artistice, si 2 pistoale austriece, masive si fara vreo urma de ornament pe ele. in drepta se aflau doua iatagane cu maner de (os sau fildes?) insa fara vreo alta descriere.


Trebuie mentionat ca expozitia de arme a fost insotita de una de instrumente muzicale (niste ocarine, o vioara de la sf sec XVIII si un patefon de la 1920), o expozitie de heraldica cu steme si simboluri ale localitatilor din Banat realizate de artistul Petru Galis, una de stampe istorice ale Timisoarei si una de uniforme militare (ilustratiile din ultima fotografie). Suna a ceva amplu dar la fata locului si in lipsa unui ghid care sa te tina la povesti, in 10 minute ai terminat turul. Si e pacat pentru ca asemenea obiecte ascund o gramada de povesti.. multe din ele intunecate.

16 octombrie 2013

Calatorie in adancul pamantului

Zilele astea am profitat de prezenta mea in Cluj, cu ocazia Festivalului de Film Comedy Cluj, pentru a lua parte la o scurta escapada turistica prin zona: vizitarea Salinei Turda. E un loc laudat de toti cei care-l vad si despre care, personal, nu stiam foarte multe, asteptand momentul prielnic pentru a ajunge acolo si a-mi permite sa fiu dat pe spate. Salina Turda se prezinta ca un obiectiv turistic de neratat in zona, in special datorita faptului ca e un loc absolut unic, renovat recent intr-un spatiu de relaxare/muzeu de istorie a mineritului in sare.


Exploatarea sarii in Transilvania poate fi urmarita pana in vremea romanilor, desi dovezi arheologice sau documente clare in acest sens nu prea s-au gasit (la Valea Sarata ar fi niste urme de exploatare care se presupune ca ar data de pe vremea romana - vezi galerii piramidale). Ratiunea ne indeamna sa credem ca, dat fiind ca romanii erau prezenti in mineritul aurifer si stiind importanta sarii pentru Imperiu, prezenta ei in zona nu putea fi trecuta cu vederea. Lucrarile de explorare a zacamintelor de la Turda au fost insa incepute de austro-ungari in 1690 iar salina a fost una dintre cele mai importante din Transilvania vreme de 150 de ani. Afectata de concurenta Ocnei Mures (si mai tarziu a Ocnei Dej) valoarea ei a inceput sa scada catre sf. sec XIX iar dupa primul razboi mondial productia intra in declin mina inchizandu-se in 1932. Din 1950 si pana dupa revolutie o parte din galeria Franz Iosif a fost folosita ca deposit de branzeturi (temperatura constanta de 8-10 grade) iar din 1992 mina a devenit muzeu, acum 4 ani suferind un amplu proces de reamenajare.

Sala Crivacului, cu mecanismul rotativ cu ajutorul caruia se scoteau blocurile de sare din mina. E singurul din Europa ramas in pozitia initiala iar combinatia de apa. sare si lemn de brad l-a pietrificat.


La Turda sarea se extragea manual, prin taiere cu ciocane, baroase si pene de otel din cele 3 puturi majore (Iosef, Terezia si Anton) a caror adancime a ajuns chiar pana la peste 110 m. Cand cobori in subteran ca vizitator patrunzi printr-un tunel circular asemeni unei guri de metrou. Te asteapta o retea complicata de galerii rectangulare, sapate in sare si marcate in prezent asemeni statiilor de transport subteran. Prin ele se carau intr-o vreme blocuri solide de sare translucida cu muchia de 1,5 m, dimensiunea etalon pentru comerciantii de sare. Peretii sunt reci si umezi si totul seamana cu un castel de gheata. In forma naturala sarea e la fel de transparenta ca un bloc de gheata insa in mina, din cauza lampilor de ulei, culoarea peretilor se apropie de negru-cenusiu, cu mici dire albe acolo unde a ajuns apa. Asa ca nu lingeti peretii daca o vizitati chiar daca aflati ca cristalele de sare de la Turda au o puritate "Heisenberg (sic!)" de 99%. Singurul trip capabil sa-l ofere e o vizita la buda.
Marcaj de incepere a exploatarii unui etaj din Mina Rudolf

Camerele de exploatare (asa zisele puturi) sunt absolut impresionannte prin marimea lor. Forma conica de clopot le asigura un ecou excelent pe care un ghid te va indemna sa-l testezi printr-un balcon din zona superioara. Exista un lift panoramic prin care poti cobori cele 13 etaje ale minei Rudolf (ultimul loc de exploatare) dar mult mai interesant e s-o faci pe 172 de trepte descoperind la fiecare nivel marcat in peretele de sare anul inceperii exploatarii. Baza minei (50x80m) e amenajata acum cu paviloane de lemn, un amfiteatru, teren de sport, mese de biliard, minigolf, loc de joaca pentru copii si o imensa roata Ferris. Totul aduce cu un parc de distractii luminat arhitectuaral cu neoane albe care-i dau un aer de science-fiction.

Insula si lacul de pe fundul Minei Terezia

Cascada de sare
In Mina Terezia (adancime 112m) intri dupa ce cobori alte 6 etaje (lift sau scari) de pe talpa minei Rudolf. Acolo te asteapta un ponton de lemn peste un lac subteran (adancime 0.5-8m) pana pe o  insula artificiala din sare amenajata in centrul sau si care de sus vazuta seamana cu o mica baza lunara. Spatiul e monumental iar pe unul din pereti se observa o cascada de sare ramase din vremea cand un rau subteran curgea pe-acolo. Exista barci de inchiriat pentru familii cu copii sau cupluri iar pentru cei #foreveralone alte pavilioane ale sanatatii unde pot lectura o carte sau trage un pui de somn anti-asmatic intr-o atmosfera incarcata de aerosoli. Sunt de asemenea in derulare si planuri pentru o zona balneara de tratament si e lipsit de indoiala ca locul ofera numeroase oportunitati de dezvoltare in plan turistic sau medical pe viitor.

Mina Rudolf




Zona de agrement din Mina Terezia

Cu barca pe lac. E imposibil sa te ineci in el, atat de sarat e.

10 octombrie 2013

A Vagabond Song


There is something in the autumn that is native to my blood --
Touch of manner, hint of mood;
And my heart is like a rhyme,
With the yellow and the purple and the crimson keeping time.

The scarlet of the maples can shake me like a cry
Of bugles going by.
And my lonely spirit thrills
To see the frosty asters like a smoke upon the hills.

There is something in October sets the gypsy blood astir;
We must rise and follow her,
When from every hill of flame
She calls and calls each vagabond by name.

By Bliss Carman

07 octombrie 2013

FILTm II: La Vest de Est/La Est de Vest

Un mic reminder pentru pasionatii de lectura si prietenii lor care le cumpara, imprumuta sau fac cadou carti: se apropie Festivalul International de Literatură de la Timisoara, a doua editie dintr-un proiect initiat de Oana Boca, Ioana Gruenwald si Robert Șerban ce-ar putea deveni - cu sprijin pe masura si un dram de noroc - un reper cultural in orasul nostru si un capitol vrednic de inclus in dosarul Timisoara - Capitala Culturala Europeana.

In perioada 23-25 octombrie la Bastion (Galeria Theresia) publicul autohton si scriitorii sunt invitati, asadar, sa stea la taclale despre ce mai e nou in lumea literara. Invitatii sunt atat din tara cat si de peste hotare iar daca numele lor nu va spun inca nimic (fiind contemporani) acesta e un motiv in plus pentru a-i trage de maneca si a le adresa, pertinent, intrebari. 

Echipa oaspetilor:
Victor Erofeev – unul dintre cei mai importanți și controversați scriitori ruși de astăzi, 
Iuri Andruhovîc – „Patriarhul literaturii ucrainene”, unul dintre fondatorii tendinței postmoderne în literatura ucraineană, 
Edo Popović (Croația) – autor-cult al generaţiei sale, a cărui operă literară a devenit portavocea „învinşilor” din Croaţia urbană, 
Fabio Geda (Italia) – scriitor îndrăgit de cititorii români datorită romanelor Singur pe stradă (nominalizat la cel mai important premiu literar din Italia) și În mare sunt crocodili, 
Duško Novaković – un nume de primă mărime al poeziei sîrbe de astăzi 
Igor Marojević – cunoscut deopotrivă ca prozator și dramaturg, prezent în cele mai importante antologii dedicate prozei sîrbe de astăzi.

Echipa gazdelor:
Răzvan Petrescu –prozator și dramaturg, considerat un maestru al prozei scurte autohtone, 
T. O. Bobe – poet, prozator, scenarist, unul dintre cei mai nonconformiști scriitori români de după ’89, autor al uneia dintre cele mai iubite cărți publicate în ultimii 20 de ani: "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară", 
Daniel Vighi – important prozator al generației opteziste, eseist și publicist, 
Veronica D. Niculescu – excepțională traducătoare a lui Vladimir Nabokov în limba română, o scriitoare care s-a ridicat la înălțimea maestrului său, printr-o proză ce captează atît realitatea, cît și miraculosul ei, 
Robert Șerban – unul dintre cei mai apreciați și mai premiați poeți români contemporani, cunoscut deopotrivă ca editor și realizator tv, 
Alexandru Potcoavă – reprezentant de marcă al noii generații de scriitori, un autor care scrie cu nerv și vervă.

Programul festivalului e gasibil pe sait. Am inteles ca la inchidere se va petrece pe stil sirbesc, cu muzica, dansuri si gustari (100%) de-ale vecinilor. Ar fi prea frumos sa fie asa.

01 octombrie 2013

Lecturi obligatorii: Omar cel Orb si Soseaua Catelu 42

Au trecut deja 2 saptamani de cand mi-au intrat in biblioteca cartile nominalizate la Premiul Augustin Fratila. N-am pierdut vremea si din cele aproape 400 de ore impartite intre job, somn, iesiri la bere, filme si Breaking Bad am rupt cateva pentru lectura si am devorat - nu glumesc, chiar am muscat cu sirg din ele - doua dintre carti: Soseaua Catelu 42, pentru ca titlul era intrigant, si Omar cel Orb, unde subiectul era atragator. Mi-au placut destul de mult ambele si cred ca ar trebui citite de cat mai multi oameni. Cele doua carti pot fi privite ca niste povesti de viata destul de personale care nu trebuie musai sa fie legate de un anume timp sau loc, dar pe care plasarea lor intr-o perioada cunoscuta ca “de tranzitie” le personalizeaza in asa fel incat sa existe o conexiune mai facila cu cititorul.


Din cartea Alinei Nedelea, Soseaua Catelu 42, am remarcat stilul direct, personal, autobiografic al autoarei de a revizita niste momente definitorii ale copilariei si adolescentei sale. E o drama destul de cenusie tratata insa cu umor tragic-comic si multa (auto)ironie. Limbajul e colocvial, cartea imbracand haina unei marturisiri personal facute cititorului. Copilul Alina creste intr-un ghetou, un bloc muncitoresc de pe strada Catelu, si intr-o familie care n-o iubeste si a carei fiica nu se simte. Dupa ce ii moare mama in noaptea de Revelion, Alina descopera o mama noua si o lume noua, in care femeile din familia ei vorbesc cu mortii si prezic viitorul. Revolutia aduce cu ea sperante naive, studentie, primele iubiri, bani insa si o serie intreaga de deziluzii. In 20 de ani Alina trece printr-o serie de evenimente greu credibile, pe care le expune fara patetism, oferind dovada vie ca inainte sa poti scrie o carte trebuie sa ai parte macar de o viata interesanta

Verdict: daca nu te deranjeaza argoul si imaginile explicite si ai prins epoca cand se manca pe cartela, cartea merita citita! Te va face sa-ti privesti propria viata un pic mai indulgent. Textul are o plasticitate deosebita, imaginile sugerate sunt aproape grafice iar unele situatii par de-a dreptul absurde. Desigur, asta ridica si un semn de intrebare asupra a cat este adevar si cat fictiune in viata Alinei Nedelea, asa cum reiese ea din paginile cartii.

Cine-ar trebui sa regizeze filmul: Danny Boyle (Trainspotting, Slumdog Millionaire). Mizeria hiper-realista, absurdul si “povestile de viata” auto-ironice sunt domeniul pe care il stie cel mai bine.



Omar cel Orb scrisa de Daniela Zeca dezvaluie tot o experienta umana paradoxala, una a carei erou, Omar, e un emigrant iranian intr-o democratie tanara est-europeana. Personajul e folosit atat ca un canal de informare asupra realitatilor actuale ale unei natiuni stravechi si foarte framantate sau asupra uneia din primele religii ale lumii -zoroastrismul- dar si ca o perspectiva exterioara asupra “Europei noastre” provinciale, asa cum ii apare ea unui strain. Povestea nu respecta o anumita cronologie, alternand atat ca loc cat si ca timp exact cum lui Omar ii revin diferite amintiri ale vietii pe care o abandonase. Evadarile din realitate ale acestuia se produc, ca intr-o povestire fantastica, prin patrunderi imaginare/magice? in tablourile din casa gazdei sale, Godun, niste reproduceri dupa autori clasici pe care Omar ii cunoaste amanuntit, semn al vastului sau bagaj cultural.

Verdict: foarte interesanta sub aspectul informatiilor oferite in legatura cu credinciosii zartosht, importanta traditiilor persane, revolutia islamica si conflictul etnic-religios din Iran. Foarte atent scrisa, cu fraze aproape caligrafic construite si o fluiditate remarcabila, dovada a talentului autoarei, Omar cel Orb e simultan o poveste despre iubire si una despre sacrificiu. Nu in ultimul rand, o provocare pentru cititorul neavizat.

Cine ar trebui sa regizeze filmul: Ang Lee (Life of Pi) are o viziune foarte poetica si o estetica orientala de invidiat. Ar trebui sa mai incerce o poveste de imigrant incarcata de spiritualitate.

23 septembrie 2013

Generation to generation

O mostra de lirism marca Antoine de Saint-Exupery incapsulata intr-o estetica poetica de inspiratie Terrence Malick rezuma esentialul mostenirii familiale, semnificatia celor 3 momente definitorii ale vietii: nasterea, iubirea, moartea si obligatia de a le transmite de la o generatie la alta.



In a house which becomes a home,
one hands down and another takes up
the heritage of mind and heart,
laughter and tears, musings and deeds.
Love, like a carefully loaded ship,
crosses the gulf between the generations.
Therefore, we do not neglect the ceremonies
of our passage: when we wed, when we die,
and when we are blessed with a child;
When we depart and when we return;
When we plant and when we harvest.
Let us bring up our children. It is not
the place of some official to hand to them
their heritage.
If others impart to our children our knowledge
and ideals, they will lose all of us that is
wordless and full of wonder.
Let us build memories in our children,
lest they drag out joyless lives,
lest they allow treasures to be lost because
they have not been given the keys.
We live, not by things, but by the meanings
of things. It is needful to transmit the passwords
from generation to generation.


Antoine de Saint-Exupery

11 septembrie 2013

Jurizez finala Premiului literar 'Augustin Fratila', editia II


Gata, specialistii au deliberat: Romanul Romanesc al anului 2012 va fi unul din urmatoarele 5:

1. “Craii şi morţii”, de Dan Stanca, Editura Cartea Românească, 2012
2. “Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, 2012
3. “Hotel Universal”, de Simona Sora, Editura Polirom, 2012
4. “Omar cel orb”, de Daniela Zeca, Editura Polirom, 2012
5. “Şoseaua Căţelu 42”, de Alina Nedelea, Editura ALLFA, 2012

Acestea au fost selectate de un juriu de specialitate format din criticii literari Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache din 56 de romane înscrise în competiţia pentru 10.000 de euro, cat valoreaza Marele Premiu oferit de compania Philip Morris Trading. Trebuie sa recunosc ca sunt niste titluri mai mult decat interesante si, din ce-am citit despre ele, sunt fara indoiala demne de atentie. Numai pentru "Soseaua Catelu 42" stiu deja cateva persoane care sunt gata s-o adopte.

Premiul literar 'Augustin Fratila' se afla asadar la cea de-a doua editie iar cei care ati fost pe faza anul trecut poate va amintiti nu doar controversa iscata in blogosfera ci si faptul ca procesul implica doua etape: una care solicita deopotriva simtul critic si priceperea, adica de travaliu intens, pusa in seama unor specialisti care au avut de judecat peste 50 de carti dupa un singur criteriu - valoarea literara -, si o a doua incredintata unui al doilea juriu, de nespecialisti, format din 24 de bloggeri cu, mai mari sau mai mici, afinitati literare dar gata sa-si intinda subiectivismul si peste ceva de interes mai intelectual. Vocea publicului, deci. Din acestia fac parte si eu. De ce am fost invitat? Mister! De ce am acceptat? Pentru ca literatura ma preocupa iar cea romaneasca e intr-un con de umbra la care, probabil, am contribuit toti asa ca macar eu sa-mi spal vinovatia :). In al doilea rand e un minim de efort care ar face sa se vorbeasca mai mult despre cartea romaneasca si autorii romani, ceea ce nu poate strica. Iar in al treilea rand, primesc niste carti moka, iar asta e in orice zi o victorie!

Asadar, din 15 septembrie am la dispozitie o luna si jumatate sa citesc astea 5 finaliste si, bazandu-ma pe gustul personal, indicele de satisfactie si propria constiinta, sa le punctez la 1 noiembrie intr-un mod bine stabilit de organizatori din care sa poata fi depistat un castigator. Cam atat. Voi reveni cu niste cronici dupa ce le citesc.

Premiul literar „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2012 este organizat de Asociaţia Casa de cultură, cu sprijinul InterContinental şi Editura ALL. Evenimentul este sprijinit de Philip Morris Trading, EuropaFM şi Digi24.
S-au alăturat în acest demers de promovare a literaturii române librăriile Cărtureşti, CLB, Diverta şi magazinul online Elefant.ro.

World music pe Plaiul timisorean

In cateva zile incepe ceea ce unii dintre timisoreni asteapta un an intreg: editia a VIII-a a unui festival foarte indragit pe plan local, imposibil de ignorat de restul iubitorilor de world music* din tara si pe buna dreptate recompensat international cu prezenta in finala Best Small European Festivals din cadrul European Festival Awards 2012. Urmeaza asadar trei zile de relaxare cu muzica buna si alte preocupari culturale pentru care ni se va cere doar deplasarea intr-un spatiu bucolic si boem de la marginea orasului, la Muzeul Satului Banatean, gazda traditionala a Festivalului Plai.

Ca in fiecare an, organizatorii-voluntari se dau peste cap in a depasi barierele lingvistice si culturale aducand stiluri muzicale diferite si genuri aparent incompatibile. Pentru multi dintre noi Plai e singurul loc in care se poate asculta live o muzica atat de diversa si de diferita (in sensul de autentica, traditionala si inovatoare) de ceea ce ascultam in mod obisnuit. Artisti din diferite colturi ale lumii, imbinand sounduri complexe si neasteptate, scoase uneori din instrumente pe care apoi le vom cauta pe wikipedia, vor urca pe scena mare de la Muzeul Satului in weekendul 13-15 septembrie.

Principalii artisti asteptati, Zaz si Patrice, ar putea lasa impresia ca festivalul o apuca inspre mainstream: Zaz e la ora actuala principalul produs muzical de export al Frantei iar Patrice e aproape o legenda. Nu cred ca Plaiul e in pericol sa devina mai comercial ci poate doar mai vizibil, atat in inboxul managerilor de trupe cat si in cel a cautatorilor de momente unice. In acelasi timp spiritul world music e prezent in continuare. Muzica lui Zaz transmite influenţe de jazz, soul, chanson franchais, ritmuri africane, andaluze şi braziliene. Patrice imbina delicios reggae, funk, soul, rock si folk britanic iar anul trecut cand ne-a vizitat Muzeul si-a depasit capacitatea (aproape 6000 de suflete) si multi doritor au ramas pe-afara. Acum germanul cu sange siera-leonez s-a intors si spectacolul va fi "diferit".

La editia asta insa pe mine ma starneste in mod special prezenta Maiei Vidal, o americanca in ascensiune care va fi "rezidenta" Plai, dand startul fiecare seri de concerte. I-am ascultat cateva piese (folk-pop) si-mi place vocea ei. Creaza conditii pentru stari de visare. De la o vreme fiecare editie Plai a avut artisti din Africa. Anul asta avem un chitarist din Mali, Vieux Farka Toure, pe care unii l-au si supranumit deja Hendrix din Sahara. Nu stiu ce sa zic, de verificat. S-ar putea sa ne surprinda placut. Banuiala mea e insa ca premiul de spectaculozitate le va reveni turcilor psihedelici de la Baba Zula. Muzica traditionala, electronica, reggae, dub, scoase din instrumente diverse ce pornesc de la nai si clarinet pana la lingura de lemn si saz-ul electronic (un fel de cobza) la care s-ar putea adauga costume elaborate, poezie, teatru şi desen live si, de ce nu, niste dansatoare (din buric, sper). Nu trebuie uitati nici timisorenii de la Nuevo Tango Quintet, cinci maestri instrumentisti care vor aduce in ultima noapte sound-ul complex si eclectic al mareului Astor Piazzolla, bineinteles, insotiti de vocea lui Marili Machado, una dintre cele mai recunoscute voci ale tango-ului argentinean, pe care sunt sigur ca nebuloasa o va intervieva asa cum trebe..

Concertele insa nu sunt singurul lucru de care puteti avea parte la Plai. Ele au loc seara asfel ca restul zilei se poate umple aruncand un ochi la numeroasele activitati culturale pe care cele aproape 40 de organizatii si asociatii le vor desfasura acolo sambata si duminica.

In ce ma priveste, eu voi fi in mare ocupat sa administrez Casa Filmelor impreuna cu tovarasii mei de pe Marele Ecran si colegele de la Pelicula Culturala. Ar fi al doilea an cand o facem si cred ca, daca anul trecut am sudat echipa, acum lucrurile vor merge mai usor si, sper, rezultatul va fi pe masura. Programul e deja unul incarcat (5 filme, 2 documentare, 10 scurtmetraje, 2 ateliere si un spatiu sonor si vizual pentru insomniaci asigurat sambata de Makunouchi Bento) iar ceea ce trebuie stiut e ca se va desfasura in afara perioadei de concerte, astfel incat sa puteti vedea un film fara grija ca ratati un artist rar. Programul nostru e deja publicat pe facebook si pe blog asa ca urmariti aceste doua canale de comunicare pentru orice noutati legate de Casa Filmelor.

Ne vedem la Plai. Veniti cu haine groase sau un prieten cald. Noptile sunt acolo racoroase.

*world music = categorie muzicala care cuprinde stiluri muzicale diferite si din locuri diferite, inclusiv muzica traditionala, si care exploreaza felul in care se impletesc diverse traditii culturale in muzica.

25 august 2013

Pe drum cu Jack Kerouac

"Matusa mea spunea ca-mi pierd timpul cu Dean si gasca lui. Stiam ca nu e asa. Viata e viata si oamenii sunt oameni."


N-am mai citit o alta carte care sa ma faca atat de mult sa vreau sa ma sui in masina si sa plec la drum ca On The Road, ‘jurnalul de calatorie’ fictional-biografic a lui Jack Kerouac. Ritmul e atat de frenetic si de exuberant incat te contamineaza cu o pofta de viata la viteza dementiala, traita haotic, nepasator si intr-o permanenta miscare dintr-un loc in altul. Cartea asta efectiv te face s-o lasi din maini la fiecare doua pagini pentru a iesi din casa si a experimenta pe propria piele naivitatea si libertatea personajelor din ea. Lucrul acesta, surprinzator, nu se datoreaza unei curiozitati turistice brusc atatate de vreo enumerare a locurilor vizitate ci fantasticei autenticitati a experientelor descrise de autorul-narator. Felul in care sunt expuse intamplarile e visceral, dezorganizat si de o sinceritate emotionanta, intocmai ca o conversatie in viu grai cu un om intors dintr-o lunga calatorie care vrea sa-ti impartaseasca toata experienta dintr-o data.

"Nu aveam nimic de oferit nimanui, doar propira mea confuzie.
Petrecerile erau gigantice. Intr-un apartament de la subsol, de pe strada 90 Vest, erau cel putin o suta de persoane. Oamenii se revarsau in despartiturile din pivnita, aflate linga horn. Se intampla cate ceva in fiecare ungher, pe fiecare pat si canapea - nu o orgie , ci o petrecere de Anul Nou, cu tipete dezlantuite si muzica turbata la radio. Se afla acolo chiar si o chinezoaica. Dean alerga ca Groucho Marx de la un grup la altul, vrind sa cunoasca pe toata lumea. Din vreme-n vreme, luam masina si mai aduceam alti invitati."

Romanul e construit in jurul lui Sal Paradise (alter ego al lui Kerouac) si parcurge cativa ani din perioada sa de ratacitor, focalizand in special pe relatia lui de stransa prietenie - chiar iubire intelectuala - cu smintitul Dean Moriarty, “sfantul prost” impatimit al vitezei si maniac al soselelor, si calatoriile lor nebunesti de-a lungul si de-a latul Statelor Unite. Insotindu-i pe acesti frumosi nebuni in goana lor dementa esti spectator pasiv intr-un carusel scapat de sub control, gata in orice clipa sa se zdrobeasca de coasta unui munte sau sa pice intr-o prapastie, dar cursa e atat de palpitanta incat iti doresti sa nu se termine niciodata. Mai mult, te cuprinde si nerabdarea de a te aseza la randul tau in scaunul soferului si a apasa pana la fund acceleratia urmandu-ti propriul itinerar.

"Prin orasele atipite din Illinois, unde limuzinele gansgsterilor erau o priveliste familiara, aparitia noastra a fost destul de neobisnuita: toti eram nebarbieriti, soferul era gol pana la briu, apoi mai erau cei doi vagabonzi si eu, pe bancheta din spate, tinandu-ma de centura de siguranta laterala, cu capul dat pe spate si cu o privire dispretuitoare. Aratam chiar ca o banda din California, sosita sa-i scoata din paine pe rasfatatii din Chicago, o banda de desperados scapati dintr-o puscarie de sub luna din Utah. Cand am oprit intr-un orasel la pompa, ca sa bem Coca-Cola si sa luam benzina, oamenii au iesit sa se uite la noi dar nu au zis nici pâs. [...] Curand purpuriul lua locul rosului, traversaram cel din urma din raurile fermecate si zariram in departare fumurile orasului Chicago. Venisem din Denver, via ferma lui Ed Wall, aproape o mie noua sute de kilometri, in exact saptesprezece ore, nepunand la socoteala cele doua petrecute in sant si cele trei de la ferma si alte doua la politia din Newton, Iowa. Cred ca am avut o medie de 110 km/h cu un singur sofer, de-a curmezisul intregii tari. Ceea ce e un record cam nebunesc."

Calatoriile descrise ofera o imagine deosebit de plastica a Americii tarziilor ani ‘40, cu autostrazile ei nesfarsite si campiile ei infinite, si a generatiei beat, caracterizata de o intensa sfarseala produsa de cautarea neobosita a exaltarii pe care doar gasirea “propriului drum” si a raspunsurilor la intrebarile existentiale o poate oferi. Preocupati de trairi cat mai senzoriale, de excese de orice fel, de depasirea propriilor limite si ignorarea tuturor conventiilor sociale, Sal, Dean si tovarasii lor de calatorie apar ca o banda de rebeli caraghiosi si imaturi insa cu suflete de poeti vagabonzi. Muzica ii insoteste permanet si devine un cadru esential al naratiunii, Kerouac efectuand cateva viraje ingenioase in istoria jazzului si a bop-ului cantat in acele vremuri la New York, Denver sau in Frisco. Periplurile lor sunt insa fara exceptie modele de supravietuire cu bani putini si descurcareala ingenioasa intr-o zona a societatii plasata intre subteran si periferie.

Acesta e unul din elementele cele mai percutante in roman: dezinteresul asumat pentru orice fel de confort personal si elanul iresponsabil care-i insoteste in roadtrip-urile lor. Desi Sal apare ca cel mai matur dintre ei, constient de nebunia tovarasului sau Dean Moriarty, si el e la fel de sedus de vizunea romantica a unei libertati absolute de miscare si a unei existente ‘dezradacinate’ in care tot ce conteaza de momentul. Conflictul sau interior impreuna cu conflictele celorlalte personaje cu sotiile, amicii sau rudele lor apar in mod repetat de-a lungul romanului, oferind unele din cele mai vivide si subtile caracterizari literare: una bazata deseori pe realitate. Nu in ultimul rand, stilul aparent nefinisat al autorului, convulsiv, observational si bogat in detalii istorico-culturale (care chiar daca sunt straine unui non-american contribuie la efectul de autenticitate) are ca rezultat un roman extrem de accesibil si captivant.


"Era cu totul remarcabil felul in care Dean o lua razna, iar apoi revenea deodata la sufletul sau - care cred ca e infasura intr-o masina rapida, un tarm de ocean unde sa ajunga si o femeie care sa-l astepte la capat de drum -, cu atata calm si ratiune de parca nimic nu s-ar fi intamplat.."

"Pentru o clipa doar, reusisem sa ajung la acea culme a extazului pe care dorisem dintotdeauna s-o ating, iesirea completa din timpul cronologic in taramul umbrelor vesnice si miracolul simtit in intunecimea lumii muritoare si senzatia ca moartea ma imboldeste sa merg inainte, ca o fantoma care se urmareste pe sine insasi, iar eu ma grabesc, precum marinarii legati la ochi, pe o scandura de unde toti ingerii s-au aruncat in genunea sfanta a necreatului pustiu, ei, ingerii, preaputernice si de neinchipuit straluciri ale Miezului arzator al Mintii, infinite taramuri ale belsugului deschizand aripile si prabusindu-se in fermecate roiuri de fluturi ale paradisului."

"Marylou il privea pe Dean asa cum o facuse tot drumul, cu coada ochiului. Avea o expresie iritata si trista, ca si cum ar fi vrut sa-i taie capul si sa i-l ascunda in camera ei. Il iubea cu dusmanie si amaraciune pe omul care, in mod uimitor, era atat de stapan pe sine, furios, si dispretuitor si zanatic. Zambetul ei imbina un fel de credulitate afectuoasa cu o ura neimpacata care-mi dadea fiori, era o dragoste care, stia ea, nu avea sa rodeasca nicicand pentru ca, atunci cand ii privea chipul osos, cu falcile cazute, pe care se citea siguranta de sine si nepasarea tipic masculine, ea stia ca nebunia lui e fara leac. Dean era convins ca Marylou e o curva; stia el ca e o mincinoasa din nastere. Dar cand avea privirea aceea era dragoste in ea, iar cand Dean o baga in seama, se intorcea oferindu-i zambetul lui fals de cuceritor, cu fluturat de gene si dinti albi ca perlele..."

16 august 2013

Degustator autorizat de whiskey irlandez


Vara cam asa stau lucrurile: daca nu te suna vreun amic sa iesi la o bere te cauta un producator de bauturi fine sa participi la degustarea celui mai recent sortiment bagat pe piata romaneasca. Am acceptat fara rezerve invitatia celor de la Jameson si m-am inscris pentru unul din locurile de degustator fruntas in autobuzul parcat aseara in Piata Unirii. Nefiind bautor de tarie si nici prea cunoscator al marcilor de whiskey decizia mea a fost sustinuta de un interes neobisnuit pentru istoria bauturilor alcoolice, curiozitatea care mi-a fost satisfacuta de un material video informativ vizionat in autobuz si de prezentarea gazdelor, urmata de degustarea aferenta.

Ironia face ca cea mai vanduta marca de whiskey irlandez sa fie la origine produsa de un scotian emigrat in Dublin, John Jameson, care la 1780 a preluat o distilerie locala si-a transformat-o radical devenind unul din cei mai mari producatori din lume (vinde 32 milioane sticle/an). Whiskey-ul Jameson se face din orz in principal la care se adauga in functie de sortiment mici cantitati de porumb. Borhotul este triplu distilat (una din inovatiile aduse de Jameson la inceputuri), lucru care-i asigura o puritate si o finete foarte bune. Invechirea se face in butoaie folosite de bourbon sau scotch din lemnul carora isi trage aromele. Jameson nu foloseste butoaie noi pentru a nu imprumuta din iuteala lemnului proaspat.

Sortimentul degustat a fost un Jameson Select Reserve, un whiskey premium putin mai exclusivist decat cel aflat deja pe piata, cu o culoare ceva mai inchisa, de chihlimbar, si un gust de fructe exotice usor afumat. Am inteles ca in cazul sau procentul de porumb era mai mare decat se obisnuia iar butoaiele in care se invechea erau arse inainte de utilizare. Desi whiskey-ul se bea in mod normal sec nu am refuzat nici combinarea sa in diferite cocktailuri dintre care mai interesant a fost cel cu suc de cramberries si o felie de lime. Pentru sexul frumos cred ca e o alegere mai buna decat cu energizant... Noi barbatii ar trebui sa ne limitam la sec sau cu gheata iar daca ne iese pe nas (desi Jameson e prea delicat ca sa iasa pe nas) ar fi indicat sa ne intoarcem la bere. Tariile nu sunt pentru toata lumea.

Ca o nota personala as vrea sa adaug ca tipul asta Jameson nu pare sa fi fost scotian verde. Una din inovatiile sale in materie de business, lucru pentru care a ramas in memorie, a fost faptul ca impartea castigurile dar si bautura cu angajatii sai, ceea ce l-a facut foarte iubit si respectat. Asa directori mai rar vezi. Iar blazonul familiei (obtinut in urma luptelor cu piratii pe la 1500) si al distileriei - sine metu (fara frica) - e cel mai bine integrat in campania publicitara a marcii, seria de reclame/povesti tall tales dintre care una se poate viziona mai jos:


13 august 2013

Eu nu sunt fan Lidl, sunt client

Trebuie sa traiesti intr-o pestera sau sub o piatra ca sa nu fi remarcat stirea zilei de duminica, anume ca lantul de magazine Lidl Romania a facut un milion de fani pe facebook. De ce ar fi asta important eu unul nu pricep, mai ales ca nu a fost o crestere organica produsa de clienti multumiti transformati in fani pentru a fi "mai aproape" de magazinul lor ci a venit in urma unei campanii glorioase in online si a unei luni de concerte prin diferite orase din tara. Nu stiu, poate imi explica cineva de ce e important pentru un magazin de discount care vinde 'de toate' - de la alimente la produse de gradinarit si de la haine la accesorii auto - sa aibe o asemenea masa de prieteni online.. in Romania. Pentru contrast, Lidl are mai multi fani in Romania decat in Italia si UK la un loc, tari in care exista fix 1080 de magazine, cam de 8 ori cat aici.

Nu cred ca gresesc cand spun ca in cazul supermarketurilor ce conteaza pentru client sunt proximitatea si preturile. Nu conteaza mai deloc "brandul", reputatia, awareness-ul, cat de cool si prietenos esti in online etc atunci cand te duci sa-ti iei un sixpack de bere si niste mici, doua perechi de chiloti si-un kil de banane... Conteaza oferta, cat de repede te intorci acasa si daca iti mai raman bani de tigari! Eventual sa nu fie acra casierita... E absurd sa crezi ca-ti vei fideliza atat de bine clientela incat sa ignore alt hypermarket mai apropiat si cu preturi mai bune ca sa cumpere de la tine. Brandul de supermarket nu e o garantie a calitatii. Nu mergi la Billa pentru ca parizerul de-acolo e mai bun decat parizerul de la Profi. Ba din contra, bati 2 km pana la Kaufland pentru ca in revista din posta au berea ta preferata la reducere.

Eu nu sunt fan Lidl. Sunt insa client Lidl. Am un magazin la fix 200 de metri de mine. Merg zilnic pe-acolo pentru ca e foarte aproape. Anul trecut insa mergeam la Penny, care-i la vreo 500 de metri. Cand nu era Penny mergeam la Billa sau la Profi. Iar acum multi, multi ani mergeam la Metro, ca tot omu... 10 km mai departe. Chiar nu ma intereseaza ce fac aceste maganzine in social-media. Pe facebook, cel mai bine reprezentat segment de varsta in randul fanilor Lidl este 18-24 de ani. Ma indoiesc ca el este si segmentul cu puterea financiara necesara care sa furnizeze clienti reprezentativi in cifre de vanzari. Dar ce stiu eu... poate un student care pleaca dupa paine si cremvusti simte nevoia sa-si ia si-o bormasina la oferta..

Personal, imi place Lidl nu pentru ce stie sa faca in online ci pentru reducerile pe care le practica si pentru saptamanile gastronomice. In prima luna de la deschidere le-am terminat baconul. Cand a fost saptamana americana am mancat pentru prima oara marshmellows. Acum am o obsesie pentru rahatul grecesc cu migdale. Toate astea le-am aflat din catalogul cu produse, singura "publicatie" scrisa pe care o mai citesc in ziua de azi... Deci da, teoretic s-ar putea zice ca sunt "fan" Lidl insa asta pentru ca las o parte consistenta din salar in casele lor nu pentru ca am dat un click pe pagina lor de facebook. In acelasi timp insa in momentul in care un alt supermarket se va deschide la 100 de metri de mine, Lidl Romania va trebui sa faca ceva mai mult decat concerte cu Connect-R si campanii online ca sa ma atraga in magazin...

02 august 2013

Alergatura cu noaptea-n cap

Timisoreni, in caz ca n-ati aflat deja, sambata, 3 august, de ziua Timisoarei, suntem invitati la o alergare de seara prin oras. Un cros nocturn de 4 km prin centrul orasului care are si o componenta caritabila: o strangere de donatii pentru sectia de ortopedie din Timisoara. Nu e exclus ca intreaga actiune sa aibe si un efect benefic asupra tonusului individual si sa alunge oaresce insomnii acumulate in cursul saptamanii..


Înscrierele se vor face înainte de eveniment, între orele 20.30 și 22.30, în fața Primăriei Timișoara, de unde la ora 23 se va da startul Crosului Nocturn. Locul de start este și locul de finish.
Organizatorii spun că nu există taxă de înscriere, dar participanții sunt încurajați să facă donații de 10 lei pentru o secție de ortopedie din Timișoara. Campania de strângere de fonduri este destinată pentru conștientizarea comunității locale că starea de sănătate este importantă și avem nevoie de servicii medicale de calitate atât pentru prevenție, cât și pentru tratament.
La deschiderea Crosului Nocturn vor participa reprezentanți ai Primăriei Timișoara, ai Consiliului Județean Timiș, ai Athletic Club Maraton și un medic de specialitate în ortopedie. Apoi, la finalul alergării, primii sosiți vor fi declarați câștigătorii celei de-a doua ediții a Crosului Nocturn. Felicitări și diplome de participare vor primi toți cei care se înscriu și aleargă pe întreg traseul.
(alergotura.ro)

26 iulie 2013

'Nu ma intreba cum am castigat primul milion'

Acum vreo 2-3 zile ascultam la radio ceva emisiune matinala (cred ca la ProFM) in care gazdele se distrau pe seama raspunsurilor date de ascultatori la o intrebare foarte simpla: “cum am castigat primii mei bani?” Nu conta suma ci metoda folosita si, cu cat mai ingenioasa sau mai traznita parea, cu atat era mai demna de lauda. Ceea ce mi s-a parut insa foarte interesant in minutele alea a fost faptul ca din toate povestile lansate in aer nici macar un sfert nu divulgau metode oneste de castigare a painii. 

Practic, fiecare pusti mai dezghetat a facut o combinatie, o smecherie din care sa-i iasa si lui de-o ciorba - sau mai bine. Unu i-a sterpelit tuica lu taica-su si-a vandut-o vecinilor, altu s-a bagat in vinul bunicului, unul a cules ciuperci si le-a bagat cuie in tulpina ca sa traga la cantar, ce mai, toti pareau sa fi studiat la scoala strazii copiind si aplicand metode de pacalit aproapele tau. Singura sclipire mai antreprenoriala a fost a unui tip care cumparase prezervative de la oras si le vinduse prin sat. Ala a intuit cererea si a furnizat oferta. Restul erau toti diferite versiuni de proto-bisnitari, comercianti cu marfa altora. Unul n-ar fi mutat o mobila sau ar fi dat cu sapa in gradina, facut babysiting sau plimbat cainele vecinilor...

Nu incerc sa fac pe moralistu ci doar sa propun o explicatie pentru stereotipul cultural al “romanului descurcaret”. Probabil ca la originea lui sta o carenta in cei sapte ani de-acasa imputabila parintilor si anume obsesia ca ‘copilul trebuie sa-nvete.. si atat.’ Cred ca cel putin de la 14 ani, copilului ar trebui sa i se insufle si ideea ca e ok sa muncesti, ca munca “innobileaza” caracterul, ca e ceva cu care sa te mandresti daca il practici cu onestitate. Chiar sa fie initiat in mijloacele de castigat existenta specifice varstei (sau in afacerea familiei), in loc sa fie expediat - in cel mai fericit caz - intre carti si lasat sa creada ca, atunci cand va veni vremea, se va descurca el cumva. Smecheria are ea farmecul ei dar cand caracterizeaza o intreaga societate devine un cusur strident. 

Ps. Primii mei bani munciti au venit sub forma unei lectii usturatoare (de la basicile din palme) dupa ce am spart piatra cu 2 amici o dupa-amiaza intreaga pentru fundatia casei si am castigat de la taica-miu cat sa ne ajunga de-un hamburger si-un cola. Nu exagerez cand spun ca fost cea mai gustoasa portie de junk-food ever!!