Cum am dat de 3 ori TESZT-ul gresit

In ciuda comunicarii exemplare si a informarilor de care am beneficiat din partea organizatorilor TESZT, trebuie sa recunosc ofticat ca pana acum am facut cele mai nepotrivite alegeri in privinta spectacolelor. O parte de vina o poarta si programul meu de timp liber alocat acestor manifestari culturale care, ca niciodata, s-au inghesuit intr-o perioada relativ scurta sa ne provoace intelectele. In fine, pana la ora asta am vazut “doar” 3 piese de teatru (in 2 zile) si inca sper ca mai e loc de ceva mai gustos in restul programului. Mai ales ca vorbesc cu oameni care au fost la alte spectacole si s-au declarat profund satisfacuti. Dar asa-i in festivaluri, ca la loz in plic.

Prima piesa pe care am vazut-o in cadrul TESZT a fost Ingmar Bergman: Fanny si Alexander, inspirata din filmul lui Ingmar Bergman cu acelasi nume. Practic, piesa trata intr-un mod nitel mai schematic si cam repezit povestea cvasi-autobiografica a regizorului suedez. Va zic sincer ca n-am reusit de nici un fel sa ma conectez cu ce se intampla pe scena. Nu pentru ca piesa ar fi de o valoare discutabila insa am constatat ca, intr-adevar, bariera de limba e un impediment serios in calea satisfactiei mele. E al naibii de greu sa te concentrezi la subtitrarea “din tavan” si sa mai si arunci un ochi la actorii de pe scena. In special in cazul unei piese atat de fragmentate, imprastiata in 2-3 planuri temporale, cu sarituri bruste de la unul la celalalt.

Mi-am rezervat a doua zi vreo 4 ore ca sa vad in liniste filmul lui Bergman si sa pricep si eu ceva din poveste. Pentru ca adaptarea teatrala a lui Gyarmati Kata condenseaza in 1h45 o perioada din viata coloratei familii Ekhdal pe care filmul o dezvaluie in peste 3 ore (versiunea scurta pt cinema, ca cea TV e de peste 5 ore). Am rezonat mult mai usor cu stilul lui Bergman caci maestrul isi ia timp suficient sa aseze scena si dispune de mijloace estetice si actoricesti superioare data fiind metoda folosita (cinematografie, montaj dramatic, actori metoda). In consecinta prima ora in care sunt efectiv stabilite jocurile de salon si prezentate personajele care le fac imi pare absolut necesara. In piesa de teatru am avut doar o succesiune frenetica de bucati simpatice sau grotesti pe care trebuia sa ti le ordonezi cumva in propriul creier in acelasi timp in care asimilai textul.

Ceea ce frapeaza de la inceput e inlocuirea celor doi copii, Fanny si Alexander, cu actori adulti. Nu e ceva nemaivazut intrucat e cam greu sa dai in teatru peste copii care sa duca o piesa de 2 ore. Am speculat ca totul e sub forma unei recurs la memorie din partea lui Alexander asa incat Alexander cel matur retraieste copilaria vioaie, moartea tatalui sau, Oscar (director de teatru), si recasatorirea mamei sale, Emilie, cu un episcop dur si auster. Esti oarecum fortat sa iti pui si tu imaginatia la lucru insa nu pot sa zic ca mi-a placut s-o fac. Alte ‘derapaje creative’ sunt inclinatia lui Alexander inspre aruncat vorbe obscene de parca ar suferi de Tourette si “infrumusetarea” Majei, menajera pe care unchiul Carl(?) o tot inghesuia prin colturi. In film fata era schioapa dar si ceva mai vioaie. Mi-au placut in schimb momentele muzicale si vocea de inger a Emiliei (Szilágyi Ágota).

Bottom line, nu m-a satisfacut piesa cine stie ce. Mi s-a parut confuza si utila doar ca exercitiu actoricesc (dar oricum arta prin definitie e lipsita de utilitate practica) intrucat cei care au vazut deja filmul vor ridica din umeri iar ceilalti vor crede ca au inteles dar nicidecum ce a intentionat Bergman sa zica. Celor din urma le-as recomanda filmul pentru a descoperi mai bine ce a insemnat mizeria indurata de Alexander in casa episcopului sau cat de mistica e scena din casa rabinului, unde fratii Aron si Ismael - unul fiind un papusar ce se joaca de-ai D-zeu iar celalalt o silueta androgina ispititoare tinuta sub lacat - par a pune in discutie binele si raul din Alexander.

A doua piesa vazuta a fost un teatru dans purtand numele de Triptichon. Nu stiu la ce ma asteptam dar nu la ce-am vazut. S-a incercat un experiment de fuziune intre dansul traditional maghiar si unduielile contemporane (usoare influente de breakdance). Practic un barbat danseaza pe muzica a trei instrumente, vioara, fluier si tambal, dupa o relatie ce mi-e mi-a sugerat un duel papusar-papusa. Era in acelasi timp o lupta pentru control sau una pentru eliberare. Conceptul n-a fost rau si prima bucata m-a prins, pesemne din cauza viorii (care reafirm ca e cel mai dulce instrument muzical) insa dansurile prea aduceau a miscari de om beat proaspat trezit. Se poate sa fi fost chiar asta intentia... dorind a se sugera o betie a simturilor, o narcoza muzicala sau o trezire la viata cu ajutorul muzicii, habar n-am. Oricum, deja de la a doua bucata, cativa spectatori au sters-o, ceea ce probabil faceam si eu daca eram mai tupeist. Respectabil efortul dar nu intra in meniul meu.

A treia piesa am vazut-o chiar aseara si cred ca sunt in asentimentul celor mai multi spectatori cand zic ca asemenea ‘masturbari’ intelectual-culturale sunt un pic cam riscante. N-am nicio problema cu nevoia regizorilor de a se elibera creativ sperand ca sunt constienti ca un public de teatru - chiar si in Timisoara - e ceva mai conservator decat unul de film. Toata stima pentru talentatii actori ai piesei Heiner Muller: Quartet (in special pentru Eder Eniko si intensitatea ochilor cu care ne-a fixat) dar ceea ce a iesit a fost aproape de un fiasco. Un cvartet sado-masochist de scene bizare, vulgare si dezbracate de orice podoaba estetica parca chitite pe scos spectatorul din zona de confort insa fara suportul ala emotional care chiar sa justifice deplasarea.

Exista o fractura vizibila intre textul inteligent incondeiat (piesa e o adaptare moderna a romanului Legaturi Primejdioase de catre Heiner Muller, discipol al lui Bertolt Brecht), pe care l-as citi cu placere, si ceea ce se intampla efectiv pe scena. Valmont si Madame Merteuil sunt alt tip de manipulatori, mult mai cerebrali, mai narcisisti si mai sadici decat acum o vreme. Schimba intre ei dinti, umori si chiar se muta unul in trupul altuia, incat la un moment dat te intrebi daca nu sunt una si aceeasi fiinta, o aberatie a modernitatii. In acelasi timp insa actiunile lor nu par sa aibe vreo legatura cu altceva decat nevoia de a solicita visceral privitorul. Ma intreb ce-au simtit cei doi actori in alea 10-15 secunde cand s-au stins luminile si nimeni nu aplauda. Eram socati, confuzi, ofensati, suparati?

Cam asta e cronica mea de blogger la TESZT. Daca gresesc sau nu, ramane sa vad dupa opiniile altora... In ce ma priveste inca astept spectacolul care sa ma bucure asa cum au facut-o vizitele la teatru de pana acum. Oare sa fie ala Switch?