26 ianuarie 2008

Visul

E cineva aici? Aloo! Unde naiba sunt? E intuneric. Prea intuneric ca sa fie noapte. Parca as avea ochii inchisi. Si frig. Mi-e frig la picioare. De ce e asa de frig? Sunt descult. Simt zapada sub talpi. Cum am ajuns aici? Eram in pat, imi amintesc perfect. Mi-am luat pijamalele, m-am spalat pe dinti, m-am bagat sub plapuma sa urmaresc un film inainte de a adormi. What went wrong? Incep sa merg. Fac cativa pasi dar habar n-am incotro. Sunt ca si orb. Zapada scartaie sub talpi. Gleznele ma dor. Simt un gol in stomac: M-AM RATACIT! Aleg o directie oarecare insa nu-mi dau seama daca merg drept. Oare unde oi fi? Nici nu termin gandul si simt un abur cald mangaindu-mi ceafa. Parul mi se zburleste, narile imi freamata. Un miros fetid imi ajunge in gat. Adrenalina incepe sa zvacnesca, tamplele aproape ca-mi pleznesc in ritmul inimii care parca o ia la goana. Trupul se incoarda. Ochii se trudesc sa scruteze pacla neagra dar degeaba. Si atunci il aud. Un horcait ca de fiara mitica ma izbeste in timpane, mainile imi tremura si instinctiv imi vine sa ma pis. Nu pot sa ma misc. Parca sunt paralizat. Cineva sa ma ajute! Ce caut aici? Inchid ochii si sper sa ma trezesc.
Ii deschid si...negura nu mai e. Nici zapada n-o mai simt. Sunt pe strada...simt asfaltul. Iar e ceata? Si ieri a fost. Nu conteaza, bine c-am scapat. Incet imi recapat stapanirea. Pulsul incepe sa scada. Ce-o fi pandind acolo in intuneric? Mai bine nici nu ma gandesc. Strada inseamna civilizatie. Poate sunt aproape de casa! Incep sa merg la nimereala din nou. Poate intalnesc un indicator. Sau un om. Ar fi mai util. Dar strada e pustie iar in lateral nu se distinge nimic. Totul e invaluit in ceata. Nu-mi vine sa ma abat de pe drum. Ah uite un indicator. Ma apropii de el. Pare o harta dar...de ce nu pot citi ce scrie? Literele sunt incetosate. Ce naiba? Ma iau si plec grabind pasul. Ceva nu e in regula. Mintea nu poate concepe ce se intampla. Daca e real cum am ajuns aici? Si de ce e totul asa de ciudat? Daca nu e real, trebuie ca e vis! Dar daca ar fi vis mi-as da seama de asta? Si de ce ar fi atat de real? La naiba, ce-i asa de pustiu? Unde-o fi toata lumea? Deodata parca vad ceva in ceata. O umbra! In sfarsit un om. Hei! Grabesc pasul dar parca stau pe loc in loc sa ma apropii. Ce naiba? Silueta dispare tot asa cum a aparut. Ma opresc dezamagit. Oare mi s-a parut? Tot ce-i posibil. Totul e prea ciudat aici. Dau sa plec dar un gand imi patrunde in minte cu ascutimea unui pumnal. Incet ma intorc si vad silueta ascunsa din ceata. La 10 pasi de mine. Mult mai mare decat credeam si complet nemiscata. Dar simteam ca ma priveste. Inima e gata sa-mi paraseasca trupul incremenit. De data asta nu mai stau pe ganduri. O iau la fuga in directia opusa. Urletul care se auzi n-avea nimic omenesc in el. Pielea mi se increti si un fior rece ma strabatu. Intorc capul dar nu vad nimic. Ceata se ingrosa. Il simt insa in spate. Il aud. E aproape. Nu cred ca voi scapa. Picioarele mi-s tot mai grele. Parca alerg prin apa pana la brau. Sunt epuizat. Nu indraznesc sa intorc capul. O durere imensa imi strapunge umarul si o forta uriase ma smulge inapoi. Nervii nu fac fata stresului si cad intr-un lesin adanc. Ce caut eu...?
Apa...O picatura de apa... Mai multe...Ploua...Asa m-am trezit din lesin. Eram intins pe spate si ploaia ma izbea direct in fata. Imi intra in ochi, in gura, in nas. Apa fara gust aproape ma ineaca. Imi pipai umarul stang: camasa e rupta, pielea rosie. Sange deloc. Ce naiba...Nu se mai termina odata? Daca era vis trebuia sa ma trezesc! Daca era realitate nu mai apucam sa ma intreb acum. Ma ridic si privesc in jur. E un parc...imi pare cunoscut. Ploua torential asa cum n-am mai vazut demult. Iarba musteste de apa. Aburi albiciosi ies din pamantul mocirlos. E caldut. Ma indrept spre un copac mai mare sa ma adapostesc si sa gandesc. Oare unde sunt acum? Am scapat? Copacul imi da siguranta. Pare cunoscut...oare de unde? E posibil...? Il privesc atent, il inconjor o data si recunosc semnele. R+S+I=P. El e. Sunt acasa. De aici nu-s decat 3 statii pana la apartament. Imi vine sa urlu de bucurie dar ma abtin. Daca...Mai bine nu ma gandesc la asta. Pornesc inspre locuinta. Acolo voi fi in siguranta si voi putea reflecta la ce se intampla. Ies din parc si ploaia ma izbeste fara mila. Parca e potopul...Descult o iau grabit pe mijlocul soselei. Lipaiesc prin balti fara jena in vreme ce apa curge suvoaie spre rigole. La prima intersectie ridic privirea si intepenesc. Pe trotuar - un om. Un om!!! O senzatie de usurare ma cuprinde. Alerg spre el. Hey! Hey! Barbatul e nemiscat. Ma priveste absent. De fapt privirea lui trece prin mine. Tace. Hey omule! Nimic. Il ating dar in acelasi moment trupul se topeste transformat in apa de ploaie si se scurge spre rigola. Un raset sinistru razbate din ea si semafoarele se aprind: 99, 98...O iau la fuga prin ploaie. Ajung la al doilea colt. O femeie murmura cu voce absenta: Timpul va expira!! Poftim? Ma apropii de ea si o ating usor. E reala? Din nou trupul se topeste sub ochii mei. Apa de ploaie! Rasul sinistru izbucneste cu si mai multa forta. Privesc semafoarele 58, 57, 56...Misca-te imi zic. Alerg ca disperatul. Nu mai e mult, mai o intersectie. Ajung si la ea...Dau coltul si...doi copii imi stau in cale. Se tin de mana si privesc in sus. Ploaia li se scurge pe fata. Stiu ce va urma si nu mai indraznesc sa-i ating. Ma uit la semafoare: 35, 34...Blocul e la 100 de pasi. Imi intorc privirea la ei si fata ma priveste cu doua orbite goale. Ma intreaba: Stii unde esti? Nu raspund. Privesc la baiat. El priveste in jos. Tot nu ai inteles? ma intreaba. Nu mai am timp. O rup la fuga. Ploaia e nemiloasa. Stropi uriasi imi biciuiesc crestetul si umerii. Ajung in fata usii. Pun mana pe clanta si: INCUIATA. Nu se poate! Un marait de fiara imi taie rasuflarea. Parul mi se zburleste si simt cum ma paraseste ultimul strop de putere. Ma inmoi ca o carpa dar nu indraznesc sa ma intorc. Nu pot privi grozavia! E cosmarul din copilarie nu altceva. Omul negru, varcolacul, nosferatu...toti laolalta. Ploaia e tot mai apriga. Parca ar vrea sa ma ucida inaintea lui. Macar daca as fi avut o umbrela! Click! Un sunet metalic imi insoteste gandul. Ma agat de clanta si trag cu ultima sfortare. Usa se deschide si o lumina alba ma orbeste. Nu vad nimic dar ma arunc in golul deschizaturii...
Ma trezesc. Sunt intr-un scaun confortabil. Doua asistente dragute imi zambesc amabil si ma indeamna sa ma ridic. Un domn in halat imi intinde mana. Ce naiba? Sunt complet confuz. E un vis? intreb. Nu mai e, mi se raspunde. Ati testat Simulatorul Virtual al Realitatii Subconstiente. Va multumim!

4 comentarii:

  1. Am citit... tot! E prea... mult:) si prea ciudat.

    RăspundețiȘtergere
  2. Uau! Cat pe ce sa cred ca-i un cosmar. Asa, ca pentru un om normal si mult prea stresat. :))

    Sincera sa fiu, nu cred ca as vrea sa testez o asemenea masinarie. Raman la cosmarul clasic.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ai perfecta dreptate. Nici eu nu o voi mai testa. E prea intens!!!

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?