Se vinde Odiseea Spatiala

Din motive de rafturi burdusite cu carti si ceva ratiuni financiare (adica sa-mi finantez alte achizitii) am decis sa ma despart de seria lui Arthur C. Clarke - Odiseea Spatiala. Sunt 4 volume, intre 200 si 300 de pagini fiecare, format hardcover, aproape noi (adica s-au uzat doar printr-o singura citire). Sunt strict pentru fanii genului SF, admiratorii lui Clarke sau colectionari. Eu m-am decis ca nu-s cartile pe care le-as lua pe-o insula pustie asa ca n-am nici o problema sa ma despart de ele. Le-am citit, le dau mai departe.

M-am gandit sa le vand la pachet, la un pret bun, asa incat sa iasa de-un chilipir pentru cine si le doreste. Adica 60 de lei. Pentru transport afara din Timisoara se mai pun si niste taxe de posta (vreo 8-9 lei). Oricum iese mai putin decat o achizitie de la Nemira care, la 45% discount cat e acum, vine aproximativ 90 de lei + transport. Cum ziceam, chilipir.

Deci, cine e interesat sa lase un comentariu sau sa-mi scrie un mail (richie.tm@gmail.com). Cine nu, poate are un prieten :)). 

Portretul unui barbat imatur

Poate o sa va surprinda (sper) dar nu vorbim despre mine, ok? Titlul apartine unei carti scrise de Luis Landero si anunta foarte clar la ce sa te astepti in paginile ei: un portret al unui barbat, oarecum, imatur. N-o sa va mint ca nu m-am simtit insa, de prea multe ori pentru a nu fi pus pe ganduri, ca si cum as privi intr-o oglinda. Dar ma repet, articolul asta nu e despre mine ci despre cartea, autorul sau personajul din paginile ei, cel care-si deapana amitirile. 

Luis Landero e insa un scriitor extraordinar. Portretul sau, fictiv sau autobiografic, ori amandoua habar n-am, e atat de migalos conceput si de plin de substanta incat m-am intrebat neincetat cum poate cineva sa mearga atat de adanc cu reflexia si apoi sa mai gaseasca forta pentru a infrumuseta cele descoperite astfel incat nu doar esenta lor dar si forma sa se cuibareasca in gandurile tale. Si totul cu atata naturalete si sinceritate. Scriitura sa e cea care m-a lipit de fiecare pagina iar gandurile expuse acolo - chiar si prin vocea unui personaj moral ambiguu ale carui virtuti par a fi pierdute si castigate de la un capitol la altul - m-au facut sa revin neinceptat in locuri cheie pentru a reciti fragmentele care m-au intrigat.

In mai putin de 150 de pagini, Portretul unui barbat imatur descrie viata unui personaj deloc extraordinar, un om ca toti oamenii, plin de indoieli si de regrete, care, ajuns la o varsta cinica si simtindu-si sfarsitul, ni se confeseaza noua, cititori sau martori invizibili, in legatura cu cele mai vii si definitorii momente ale sale. Ceea ce rezulta e o viata uneori aventuroasa, alteori plina de rutina, in care cel ce si-o deapana rasare cand ca un idealist vulnerabil, cand ca un sarlatan detestabil. E deopotriva o descriere de intamplari si de roluri jucate, de alegeri si de contraste marcante, dar si un noian de puseuri filosofice pe seama chestiunilor fundamentale: viata, moarte, iubire, fericire etc..

E simplu sa te identifici cu el pentru ca, luata in asamblu, viata fiecaruia e un montaj ametitor de pasiuni, de libertati, de tristeti si orori, de excese de putere, de clipe de slabiciune, de tradari si dovezi de prietenie. Cu totii le incercam de la clipele petrecute pe o plaja sau pe-un varf de munte pana la cele dintr-un hol de spital. Diferenta sta, ca intotdeauna, in detaliile specifice:

Toti am cunoscut o asemenea fetiscana, irumpand miraculos in realitate din versurile, filmele si cantecele care ne-au inveninat tineretea si ne-au consolat amaratele noastre de vieti cotidiene. Si uneori, epuizati de subtirimea firului ce sustinea iluzia, ne-am gandit sa o imbratisam cu jind, sa punem dintr-odata stapanire pe trupul ei muritor, dar in ultimul moment ea si-a intors spre noi privirea febrila, implorandu-ne nu se stie ce, iar noi ne-am oprit cu un gest brusc, aproape religios, de frica ori de pietate. Acea experienta a ceea ce frumusetea are de neatins si sfant, ne-a insotit pentru totdeauna. Reprimata, dorinta ducea chiar la interzisa placere trupeasca. Am inteles cate ceva despre putere si despre servitutile vointei, am infruntat privirea balaurului care pazeste infinitul, am intrezarit sarmana noastra conditie, efemera si amarata, da, dar cu un tragic iz de divinitate. Fata implora. Buzele ei tremuratoare, care la fel de bine puteau rosti o rugaciune sau o obscenitate, erau intredeschise. Si nu ziceau oare ia-ma, atinge-ma, fa dragoste cu mine? Dar am ramas paralizati dinaintea trupului mereu nemeritat al femeii. Ne-am maturizat in acea seara a carei lumina incalzea semintele viitorului, a ceea ce eram condamnati sa devenim: oameni obisnuiti, indragostiti de un ideal neclar si imbatranit. Astfel, visul ne purta, cu mare grija, spre prapastia maturitatii.

Naratiunea se succede asemenea amintirilor: haotic, in valuri, fara vreo ordine cronologica. Cuprinde scene naive din copilarie sau cruzimi adolescentine, atitudini romantice sau dispretuitoare, momente ce frizeaza absurdul sau banalitati mondene. Uneori ironic si sarcastic, alteori contemplativ sau chiar cinic, imaturul lui Landero poarta masti si joaca roluri. Dar are sinceritatea s-o recunoasca, caci toate amintirile sale au rostul de a contura o singura concluzie... viata acestui om a avut vreun sens? Si apoi, prin comparatie, vietile noatre au vreun sens? Raspunsul si-l da fiecare...

Eu am ramas perplex la o chestiune: dragostea poate insemna si sa traiesti o scurta iluzie si apoi sa suferi tot restul vietii de nostalgie dupa ceva ce nici n-a apucat sa fie.. Si daca stau si ma gandesc ...e o forma de dragoste si asta... nu una de dorit, ce-i drept...

Mamihlapinatapai

Un cuvant imposibil de tradus, intr-o limba moarta (yaghan, vorbita odata in Tara de Foc) si care defineste o privire sau un moment in care doua persoane realizeaza ca-si doresc ceva una de la cealalta insa nu-s dispuse sa faca primul pas oferind. Cunosc momentul. Nu m-as fi gandit ca un popor are o expresie atat de succinta pentru el. Te face sa te gandesti ca era o parte destul de importanta in vietile lor. Si la inca o chestie: de ce o limba cu un asa nivel de sofisticare a incetat sa mai fie vorbita?

Suntem rasisti sau umblam cu cioara vopsita

Ok, toata polologhia de mai jos a pornit de la un articol al lui Maka. El considera ca folosind cuvantul cioara in referinta cu un negru nu e un gest rasist atata vreme cat tu nu gandesti ceva negativ despre acea persoana. Nu am inteles daca folosindu-l la adresa unui tigan il considera un asemenea act. Inclin sa cred ca recunoscand ca simte o repulsie fata de acestia din urma e suficient de onest incat sa recunoasca asta. Si s-o accepte. Dar n-am de gand sa-l judec sau sa-l desconsider pentru asta intrucat si eu in forul meu interior simt o repulsie fata de anumite categorii umane - cersetori, infractori, boschetari, cocalari - iar unii dintre astia sunt prin rasa si tigani. Insa as vrea sa se gandeasca bine la ideea de rasism si sa n-o descalifice din start prin referinte la 'sensibilitati exagerate pe internet' sau 'oameni ce sufera de mania persecutiei'. Racism is not overrated..

Sunt incredintat ca uneori discutiile o iau razna si chiar in moduri neasteptate dar nu trebuie sa pierdem din vedere ce inseamna de fapt rasismul: o forma de a judeca individul nu dupa caracterul si faptele sale ci dupa caracterul si faptele rasei careia ii apartine. (sursa) Prin urmare, civilizatia vestica a judecat vreme de sute de ani africanii ca pe o rasa inferioara, i-a tarat in sclavie, exploatat, batjocurit, prigonit si ucis, iar dupa emanciparea lor “formala” de catre Lincoln in 1863 au trebuit sa mai astepte inca 100 de ani pentru ca efectele sa poate fi resimtite. Pur si simplu nu se pot ignora secole de opresiune. De asta problema cu “nigger” e foarte spinoasa si inca produce controversa in State. “Nigger” e un termen periorativ, dispretuitor, care timp de sute de ani a fost folosit pentru populatia neagra in sclavie. Si in acea perioada a adunat tot bagajul ala de ura si prejudecati la adresa lor iar acum e adanc intiparit in cultura si memoria afro-americanilor. 

Deci, da, e dreptul lor sa sara de cur in sus cand un alb il foloseste la adresa lor pentru ca e ca un semnal de alarma privind felul in care gandeste despre ei. Iar in cel mai fericit caz e doar o scapare accidentala, insa tot o insulta fie si neintentionata. Cand un negru il foloseste e probabil ok pentru ca astfel isi afirma chiar apartenenta la acea rasa. Si poate in felul asta se realizeaza si recuperarea cuvantului si curatirea sa de conotatiile negative. Asa ca nu poti afirma ca in cazul lor e vorba de sensibilitate exagerata. Daca albii ar avea o istorie de sute de ani de cules bumbac sub amenintarea biciului poate ca ar fi si ei sensibilosi la “white boy”. 

Revenind la “cioara” cred ca stim cu totii ca e un cuvant folosit (si) cu sens peiorativ la adresa tiganilor si in relatie cu pielea lor. Relatia romanilor cu tiganii cred ca e foarte aseamanatoare cu cea a albilor americani cu negrii, exceptie fiind modul in care tiganii au ajuns aici. Sa vedem ce spune Neagu Djuvara despre tigani in Scurta istorie a romanilor:

...iată că, începând din ultimii ani ai veacului al XIV-lea, apare încă o categorie de locuitori şi mai defavorizaţi, lipsiţi şi de proprietate, de pământ ori de case, dar şi de libertatea de mişcare, cu un cuvânt, robi: ţiganii. Ţiganii pot fi urmăriţi în exodul lor de mii de kilometri şi sute de ani. A fugit din nordul Indiei un trib întreg care n-a mai putut îndura regimul la care era supus acolo de clasele sociale superioare. Făceau parte probabil din casta paria, de membrii căreia cei din castele superioare nici n-aveau voie să se atingă. Şi (să fie doar coincidenţă?) numele ţiganilor, scris în primele noastre documente aţigani, e probabil derivat din verbul grecesc athinganein, a nu se atinge! Au străbătut tot Orientul Mijlociu, respinşi din loc în loc, războindu-se cât au putut cu persanii şi cu turcii, până au ajuns în Europa, în Imperiul Bizantin, alungaţi din Asia Mică de turcii otomani. Nici aici n-au avut răgaz, în împărăţia bizantină, redusă de-acum (în veacul al XIV-lea) la Grecia continentală şi o fâşie de pământ corespunzând Turciei europene de azi şi sudului Bulgariei — regiune căreia i se zicea România, căci bizantinii, perpetuând timp de o mie de ani pretenţia că reprezentau Imperiul Roman, îşi ziceau romei.
Din şederea lor în România şi-au tras ţiganii şi numele de romi, la care ţin astăzi. La noi au ajuns, tot refugiindu-se pâlcuri-pâlcuri; Pe măsură ce treceau Dunărea, domnia şi boierii, care duceau lipsă de braţe de muncă, i-au făcut robi, adică muncitori lipsiţi de orice drepturi — şi au fost împărţiţi pe la moşiile boiereşti pentru tot felul de meserii şi munci casnice, şi de asemeni pe la mânăstiri, iar o mică parte — cei mai norocoşi — au fost păstraţi ca robi domneşti, de pildă însărcinaţi cu căutarea aurului prin albiile râurilor! Aceştia erau numiţi „aurari". Dintre robii boiereşti, unii erau lăsaţi să-şi exercite meseriile cutreierând ţara cu şatra lor, căci erau foarte îndemânatici ca fierari, tinichigii, potcovari, spoitori. Numai o dată pe an aveau datoria să se mai întoarcă la stăpân, spre numărătoare şi pentru căsătorii. Mici grupuri de nesupuşi au dăinuit sute de ani ascunşi prin codri deşi, într-o stare atât de groaznică de sărăcie şi sălbăticie încât li s-a zis „netoţi". — în Moldova, pe lângă sălaşele ţigăneşti şi uneori amestecate cu ele, s-au strâns sate de robi tătari, care cu timpul nu s-au mai deosebit de ţigani decât prin tipul fizic.”

Mai departe se stie: comunistii i-au impiedicat sa se mai plimbe cu satra si i-au fortat sa se aseze. In sate si mahalale. Ok, deci 450-500 de ani de outsideri ai societatii peste care se adauga fara indoiala o seama de prejudecati bine inradacinate in cultura noastra. Ei bine, cred sincer ca “cioara” e in aceeasi oala cu “nigger”-ul afro-american. Vorbesc de cuvinte. Are aceeasi conotatie negativa la adresa destinatarului atunci cand e folosit pentru a-l identifica ca apartinad unei rase ce a suferit secole de opresiune si dispret. 

Asa ca, da, chiar daca nu te gandesti ca ai ceva impotriva lui de-i zici cioara, doar prin faptul ca-l pronunti faci o referinta rasista: reduci o persoana la atributul depreciativ al rasei sale, ignorand cu buna stiinta ca omul poate fi un membru integrat al societatii si un om respectabil. Nu e acelasi lucru cu a-i spune “coaie”, “pula”, “muie”, “pizda” etc.. si alte formule pline de vulgaritate. Astea sunt apelative urbane folosite in cerc strans si care cer o anume familiaritate sau o cultura a strazii pentru a nu deveni jignitoare. In nici un caz nu identifica un om cu rasa careia ii apartine sau, prin absurd, cu organul aferent.

Si, ca sa ma intorc de unde am pornit: daca substitui un termen peiorativ cu altul, ambele avand o istorie comuna preponderent negativa, nu comit acelasi gest rasist? Eu zic ca da: numind cioara un negru e exact aceeasi chestie ca a-i spune negrotei sau nigger. Il insulti. Poate ca nu il discriminezi pe om in sufletul tau (si nu cred ca exista romani care sa aibe ceva cu negrii, ar fi stupid) dar remarca e una rasista prin faptul ca se face ecoul secolelor de discriminare rasiala. Iar sensibilitatea la ea ar trebui lasata la aprecierea celui tintit si nu masurata de noi dupa standarde vagi si indoielnice ca fiind exagerata.

Cred ca fiecare are prejudecati legate de alte rase, probabil de pe urma educatiei, experientelor negative cu unii membri ai lor sau a unei aprofundari culturale distorsionate sau incomplete in legatura cu ele. Ne place muzica tiganeasca si ne gandim ca toti tiganii sunt lautari in sufletul lor, sau ca au o predispozitie genetica pentru asta uitand ca exista o serie de meserii pe care le-au practicat doar ei vreme de sute de ani. La fel, admiram sportivii africani sau afro-americani si gandim ca sigur sunt predispusi genetic la asemenea performante uitand ca in foarte multe cazuri sportul a fost singura scapare din mahala. Bagajul genetic al unei rase nu e superior alteia. Un individ poate fi insa superior unui alt individ dar nu din cauza sangelui ci ca rezultat al muncii, caracterului si educatiei sale. Iar noi devenim rasisti atunci cand propriul nostru sentiment de inferioritate isi gaseste supapa intr-o scuza extinsa la nivel de rasa. Sau, desigur, cand suntem megalomani cu ambitii de cucerit lumea...

Poezie pentru sanatate

Nu stiu voi dar eu as da 15 lei sa citesc poeziile lui Daniel D. Marin. Sau mai mult. Omul isi vinde cartile pe net, in format electronic, pentru ca are nevoie de bani de operatie. Nu cere pomana, e un troc simplu si pragmatic. Poezie pentru sanatate. Genul asta de disperare ma tulbura. Uitati o mostra de versuri mai jos:


un corb se aşeză pe trupul ei.

îl urmăream. cu cât se apropia de ea

penele îi creşteau

peste măsură şi aplecat peste trupul ei părea

că o strânge încet cu aripile negre


corbul o strângea. era o îmbrăţişare lentă

nesfârşită însă mă intriga trupul ei inert. rochia

roşie îi alunecă de pe sâni. avea pielea albă

aproape transparentă. îi vedeam venele

încordate. îi simţeam respiraţia

în pieptul meu. aripile corbului pe mine

mă îmbrăţişau acum. priveam luna înălţându-se

printre copaci şi trupul ei gol

am alunecat cu teamă înlăuntrul ei

şi i-am putut privi inima.


bătea imperceptibil

neregulat. am strâns-o într-un pumn

şi am fugit. am deschis pumnul

şi inima s-a ridicat încet plutind

luminându-mă. atunci corbul

îmi acoperi repede ochii cu aripile lui grele.

Un corb din volumul L-am luat deoparte şi i-am spus, Ed. Brumar, 2009 

Henry Miller despre altruism

nu-s intru totul de acord cu omul asta dar chiar imi place argumentatia lui.

For me it is no problem to depend on others. I am always curious to see how far people will go, how big a test one can put them to. (pentru mine e chiar invers, sunt mai degraba interesat de cat de departe pot merge in "oferta", cat de dur pot fi testat)

Certainly there are humiliations involved, but aren’t these humiliations due rather to our limitations? (foarte adevarat) Isn’t it merely our pride which suffers? It’s only when we demand that we are hurt. I, who have been helped so much by others, I ought to know something of the duties of the receiver. It’s so much easier to be on the giving side. (really?) To receive is much harder — one actually has to be more delicate, if I may say so. One has to help people to be more generous. (haha, vorbeste ca o gazda la o strangere de fonduri. sau un adevarat crestin). By receiving from others, by letting them help you, you really aid them to become bigger, more generous, more magnanimous. You do them a service.

And then finally, no one likes to do either one or the other alone. We all try to give and take, to the best of our powers. It’s only because giving is so much associated with material things that receiving looks bad. (intr-adevar, totul parca s-ar reduce la bani si la sentimentul de ramas dator) It would be a terrible calamity for the world if we eliminated the beggar. The beggar is just as important in the scheme of things as the giver. If begging were ever eliminated God help us if there should no longer be a need to appeal to some other human being, to make him give of his riches. Of what good abundance then? Must we not become strong in order to help, rich in order to give and so on? How will these fundamental aspects of life ever change?

Letters of Anaïs Nin and Henry Miller, 1932-1953

Inima intunericului

- Am gasit-o..
- Hmm? Ce anume?
- ...Sau mai degraba, am simtit-o...
- Ce?
- Stii, despre ce vorbeam noi.. inima intunericului..
- Da... Si? Unde e?
- Pai, o sa razi, da nu-i unde ma asteptam...
- Dar?
- E in stomac... sau pe-acolo. Se casca asa ca un gol in tine, de simti ca o sa lesini... E atat de brusc momentul.. E ca privitul intr-un hau adanc, o gaura in intuneric pe care-o simti ca te va inghiti curand. Te infiori de parca sufletul te-ar fi parasit pentru o clipa disparand intr-un vid inghetat si-apoi s-ar fi intors la loc in tine plin de turturi reci. 

- Ca o ameteala?

- Nu, ca o senzatie de prea mare claritate. Si ce te mai arde! In scurta vreme golul devine ca un carbune incins care-ti prajeste intestinele fara a te vatama in vreun fel... Apoi dintr-odata focul sau creste miraculos, hranindu-se parca cu emotiile, frica si sangele rau pe care ti-l faci, pana devine aidoma unui ghem de serpi incolaciti in spatele buricului. Un ghem cat pumnul de mare si de strans, de serpi negri si alunecosi care colcaie si se framanta in burta ta, scuipand venin si facandu-te sa te-nfiori de raceala lor.
- Teribil...
- Si cel mai groaznic lucru e ca simti cum din ghem se desprind parca pui infernali ce urca slinos spre pieptul tau ca sa-ti insface inima. Iar cand primii colti otravitori se infig in ea, o greata imensa te loveste iar capul incepe sa-ti zvacneasca. Dar nu dureaza mult. E ca o paralizie a simturilor... Singura care ramane e arsura vie din stomac, ce creste din ce in ce mai mare, de-o simti ca te devoreaza pe interior si e gata sa te absoarba in inima ei intunecata. Dar, poate cel mai straniu lucru dintre toate, e ca dintr-odata iti vine sa zambesti... Dar nu de bucurie sau de incantare... Zambesti pentru ca, abia atunci realizezi ca toata fierberea asta nu poarta decat un singur nume.
- Care?
- Gelozie. Inima detestabila a intunericului din noi si copila retardata a orgoliului personal. Slujnica sardonica a amorului, sora ne...

- Ah... iar la subiectul asta ajungem...

- Sincer, nu m-as fi gandit daca-ai fi raspuns la telefon de prima oara...

Într-o noapte

Într-o noapte,
pe când aerul stătut şi încins de arşiţa zilei
punea stăpânire pe noi,
răpindu-ne mari picături de sudoare,
şi-n timp ce tăcerea ce ne zidea împrejur se-nchina doar celor două suflări
care ritmic oftau,
te-am vegheat.
dormeai,
aşa cum mi-am imaginat întotdeauna că dorm prinţesele,
fără o singură umbră pe chip şi adânc suspendată în vis,
mirosind uşor a femeie şi-a flori.
subjugat, te-am privit astfel o vreme;
iar când zorii au intrat
peste noi,
luminându-ţi trupul şi chipul plăpând,
ţi-am numărat, fir cu fir, nisipul din păr...

foto.

Romanul romanesc al anului 2011

Uite chestia asta imi place. O asociatie culturala - Asociatia Casa de Cultura - s-a gandit sa analizeze romanele lansate la noi in 2011 si sa il premieze pe cel mai reusit cu o suma de bani deloc mica: 10.000 de euro. Premiul literar 'Augustin Fratila' e sustinut si de Editura All si va fi acordat la capatul unei proceduri care implica atat critici literari cat si bloggeri, o alaturare interesanta de puteri decizionale. Juriul profesionist format din criticii Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache va selecta 5 finalisti pana pe 8 octombrie iar apoi va veni randul celor 20 de bloggeri (desi pe site sunt deocamdata doar 14 din ei) sa citeasca romanele pana pe 2 noiembrie si sa acorde un punctaj fiecaruia astfel incat la final sa apara un castigator. Corina e si ea in juriul bloggerilor, ceea ce ne bucura. Ceilalti jurati sunt fie autori de bloguri literare fie bloggeri foarte vizibili si implicati in tot ce misca prin online si sustinand indeosebi cultura. Sper sa aibe timp suficient sa citeasca finalistii. 5 romane in 3 saptamani e ceva...

Ultima sufocare

Vezi tu, sufocarea e o chestiune de perspectiva. Teoretic, ne putem sufoca si unul si celalalt intre oricare doua respiratii. In fiecare moment al existentei noastre, din clipa in care expiram si pana in cea in care inspiram, ne aflam intr-o stare de virtuala sufocare. In aceste scurte rastimpuri avem suficient aer pentru cateva minute. Atat. Un minim garantat de unu, doua, trei-patru minute, depinzand de cat de fumatori sau astmatici suntem. Ce nu avem insa e promisiunea urmatoarei guri de aer. Ea sta in mainile celui care a inventat acest ingenios si regulat mecanism al rasuflarii. Ne bazam ca mesterul a stiut ce face si nu vom intampina niscai convulsii. Dar nu avem o certitudine. Poate ca, la un moment dat, a fost distras si el de-o aparitie cu chip angelic si-a uitat sa intinda cum trebuie un muschi, un nerv atunci cand ne-a plamadit. Cine stie, poate e doar un miracol faptul ca nu ne sufocam definitiv la fiecare 2 secunde, de vreme ce fiecare noua expiratie parca e un inceput firav de moarte. Deci nu-mi spune mie ca, daca vin 2 centimetri mai incoace, te sufoc... cand, practic, ne putem sfarsi in orice clipa.