E un mister pentru mine de ce unul din cei mai buni scriitori britanici moderni, cu o opera ce cuprinde aproape 20 de romane si inca pe-atatea volume de scurte povestiri (in majoritate suprarealism SF), a fost tradus si publicat la noi in doar 3 randuri, si astea mai cu seama datorita popularizarii unor filme care adaptau materialul scriitorului. Vorbesc despre J. G. Ballard, scriitor britanic ‘de elita’ ale carui carti sunt prezente la noi in librarii in numar de 3: autobiograficul Imperiul Soarelui (pe care l-a ecranizat Steven Spielberg cu succes in ‘87), halucinantul Crash (ecranizat de D. Cronenberg in ‘96) si satira distopica cu sambure de thriller Nopti de cocaina. Atat.
Ultimul roman abia ce l-am terminat de lecturat si felul in care m-a prins in ultima treime (ultimele 150 de pagini le-am pedalat intr-o suflare) m-a determinat sa scriu cateva lucruri despre el. E o aventura usor distopica si care mi-a amintit cumva de filmele noir din anii 40, in care eroul principal, un scriitor de literatura de calatorie pe nume Charles Prentice, ajunge intr-un resort de pe Costa del Sol, la vreo 100 de km de Gibraltar, pentru a clarifica circumstantele unei acuzatii de crima indreptata impotriva fratelui sau. Frank Prentice, manager la un club e principalul suspect in incendierea in timpul unei petreceri a unei vile de bogatasi soldata cu moartea a 5 oameni, iar singurul lucru care-l incrimineaza e propria marturisire.
Actiunea urmeaza tiparul usor de recunoscut al romanelor politiste: Charles constata ca e singurul care crede in nevinovatia fratelui sau si incepe sa puna intrebari, viziteaza locul crimei, se instaleaza in apartamentul fratelui, intra in cercul lui de prieteni si asociati. Afla relativ repede ca luxul si stralucirea statiunii Estrella del Mar sunt doar de fatada iar la adapostul ei misuna ilegalitatea: droguri, prostitutie si pornografie de amatori. Un interes aparte fata de el pare sa aibe o doctorita pe nume Paula, amanta fratelui sau, si instructorul de tenis al clubului, Bobby Crawford, practic omul care a transformat o colonie de pensionari apatici intr-un leagan al bunei-dispozitii si al exceselor de tot felul.
Romanul captiveaza prin ritmul naratiunii si detaliile dezvaluite cu zgarcenie, fiecare pagina adaugand un strat nou de culoare peisajului idilic de pe coasta mediteraneana. Ballard pipereaza actiunea cu mici detalii picante cum ar fi reconstituirea ultimelor momente ale victimelor, o tentativa de omor asupra lui Charles, un viol regizat, o caseta video aparuta de niciunde si o serie de conversatii care par sa transmita ca apele nu trebuiesc tulburate. Dar curiozitatea omului nu poate fi stapanita si mai devreme sau mai tarziu Charles e atras intr-o afacere care pare sa repete istoria fratelui sau: devine manager de club intr-o statiune vecina, un alt resort ultra-exclusivist, pe care aceiasi buni prieteni ai lui Frank vor sa-l scoata din amorteala.
“Nimic nu se compara cu un reflex violent din cand in cand, care sa-ti regleze sistemul nervos.”
Surpriza si ideea centrala a romanului e opinia lui Ballard ca acele insule de relaxare populate de zeci de mii de britanici, francezi sau nemti pensionati devreme, sunt de fapt un pericol pentru societate prin faptul ca incurajeaza tendinta de izolare, individualismul si auto-suficienta. La adapostul zidurilor albe, a portilor din fier forjat si a camerelor de securitate, omul se complace intr-o moarte cerebrala stropita cu alcool si anti-depresive. Reteta salvatoare e fabricarea unei criminalitati controlate care sa scoata o comunitate faramitata din stagnare si s-o faca sa stringa randurile ca sa-si constientizeze timpul ramas. Totul, evident, in folosul patronilor de cluburi, restaurante, baruri si ai furnizorilor de stimulente ilegale.
“Oamenii sint ca niste copii, au nevoie in permanenta de stimulente. Fara asta se duce naibii toata treaba. Doar infractiunea sau ceva pe-aproape, poate sa-i insufleteasca. Atunci isi dau seama ca au nevoie unii de altii, ca impreuna reprezinta mai mult decat suma partilor.”
Un interesant exemplu de comentariu social de la unul din cei mai acizi critici ai conformismului, intr-o lectura nu doar misterioasa dar si seducatoare la nivel de limbaj si personaje. Evident ca cel mai distractiv lucru e pariul cu scriitorul asupra identitatii incendiatorului, care planeaza pe rand asupra majoritatii celor implicati in poveste.
“Suprema societate bazata pe crima e cea in care toti sunt infractori si nimeni nu-i constient de asta.”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?