În ultima sa zi din viaţă a mâncat nişte cireşe. Nimic deosebit în asta. Probabil că apoi, după ce s-a dus, sufletul lui purtat de-un vânt primăvăratic a zburat împăcat de gândul că apucase încă o dată să guste dulceaţa cireşelor de mai. Faptul era că întradevăr mâncase multe cireşe în acea ultimă după-amiază. Pesemne avea o slăbiciune pentru ele, căci le mânca cum le găsea, nespălate, cu tot cu sâmburi, cum avea poftă. Unii oameni simt o atracţie a simţurilor gustative pentru vişinele de iulie, alţii preferă caisele de iunie sau piersicile coapte-n august, lui însă îi intraseră la suflet cireşele din luna mai. Drept urmare, în ziua aceea, ultima pe care şi-o va aminti, se bucurase din plin de gustul minunat al fructelor sale preferate.
Apoi s-a stins brusc, în timpul nopţii, singur în camera pustie, întocmai ca o flacără de veghe alungată la deschiderea unei ferestre. Un curent de moarte rece i-a furat căldura trupului, gândurile, visele, întregul suflet, lăsandu-i aproape doar aşternuturile încremenite-n întuneric. Fără explicaţie, fără veste, aşa cum se întamplă de cele mai multe ori. Oricum pentru cel plecat motivele sau explicaţiile nu au nici un sens, rostul lor e rezervat doar babelor de la cimitir care, bocindu-l 3 zile, îşi uşurează firea gândind că ce i-a fost lui dat le-a ocolit pe ele. Omul dus e dus de tot, iar noi tot aici suntem. Măcar el s-a dus împăcat, cu burta plină de cireşele preferate. Mai greu de împăcat era fetiţa lui, micuţa cu o brumă de discernământ ce se străduie din greu să priceapă cum de tatăl ei a plecat la îngeri.
Şi dânsei îi plăceau cireşele la fel ca tatălui ei. Chiar în acea zi mâncaseră împreună cele mai dulci, zemoase, cărnoase, parfumate şi roşii cireşe pe care le văzuse vreodată. Asta n-o va uita niciodată. Acum însă trebuia să-şi ia rămas bun, aşa ziceau oamenii în negru de lângă ea, cu feţele lor triste, ochii umezi şi braţele încărcate de flori şi coroane. "Dumnezeu să-l odihnească" devine un refren deranjant pentru urechile fetiţei. Ea si-ar dori ca Dumnezeul lor să-l trezească, să-l poată întreba ce face mama, când se vor întoarce, de ce au lăsat-o singură? Să-i spună ca i-a promis că vor mânca împreună toate cireşele pe care ea va reuşi să le strângă. Cine o va mai ridica acum să culeagă fructele din vârf, cele mai frumoase cireşe, acele exemplare privilegiate care beneficiau de cel mai mult soare în luna mai? Nimeni.
Într-un final şi-a luat însă şi ea rămas bun. Chiar a prins curaj să spună câteva vorbe frumoase despre părintele ei. Numai aşa putea pleca de-acolo fără să ridice semne de întrebare. Apoi, treptat-treptat, s-a golit de lume tot cimitirul, grădina lui de piatră rămânând astfel pustie şi inertă, doar cei câţiva tei înfloriţi şi-un zid de cărămidă străjuind splendoarea proaspătului loc de veci. Încet însă şi teii se vor scutura, zidul de cărămidă va crăpa şi se va scoroji şi el, mormintele se vor tasa pe măsură ce trupurile oferite se vor împământeni mai bine iar timpul şi natura îşi vor urma cursul. Şi poate dintr-un sâmbure anemic de cireaşa pe care-l înghiţise un bărbat într-o după-amiază de mai, prin cine ştie ce conjunctură sau chimie a naturii, va creşte o mlădiţă vie. Iar întocmai cum acel om s-a înfruptat din roadele unui cireş tot astfel şi acest puiet se va înfrupta din trupul său, crescând vânjos spre soare, iar într-un an sau poate doi de la nefericita întâmplare, când fata va veni să viziteze acest loc, în loc de piatră tare va găsi o delicată floare de cireş.
Apoi s-a stins brusc, în timpul nopţii, singur în camera pustie, întocmai ca o flacără de veghe alungată la deschiderea unei ferestre. Un curent de moarte rece i-a furat căldura trupului, gândurile, visele, întregul suflet, lăsandu-i aproape doar aşternuturile încremenite-n întuneric. Fără explicaţie, fără veste, aşa cum se întamplă de cele mai multe ori. Oricum pentru cel plecat motivele sau explicaţiile nu au nici un sens, rostul lor e rezervat doar babelor de la cimitir care, bocindu-l 3 zile, îşi uşurează firea gândind că ce i-a fost lui dat le-a ocolit pe ele. Omul dus e dus de tot, iar noi tot aici suntem. Măcar el s-a dus împăcat, cu burta plină de cireşele preferate. Mai greu de împăcat era fetiţa lui, micuţa cu o brumă de discernământ ce se străduie din greu să priceapă cum de tatăl ei a plecat la îngeri.
Şi dânsei îi plăceau cireşele la fel ca tatălui ei. Chiar în acea zi mâncaseră împreună cele mai dulci, zemoase, cărnoase, parfumate şi roşii cireşe pe care le văzuse vreodată. Asta n-o va uita niciodată. Acum însă trebuia să-şi ia rămas bun, aşa ziceau oamenii în negru de lângă ea, cu feţele lor triste, ochii umezi şi braţele încărcate de flori şi coroane. "Dumnezeu să-l odihnească" devine un refren deranjant pentru urechile fetiţei. Ea si-ar dori ca Dumnezeul lor să-l trezească, să-l poată întreba ce face mama, când se vor întoarce, de ce au lăsat-o singură? Să-i spună ca i-a promis că vor mânca împreună toate cireşele pe care ea va reuşi să le strângă. Cine o va mai ridica acum să culeagă fructele din vârf, cele mai frumoase cireşe, acele exemplare privilegiate care beneficiau de cel mai mult soare în luna mai? Nimeni.
Într-un final şi-a luat însă şi ea rămas bun. Chiar a prins curaj să spună câteva vorbe frumoase despre părintele ei. Numai aşa putea pleca de-acolo fără să ridice semne de întrebare. Apoi, treptat-treptat, s-a golit de lume tot cimitirul, grădina lui de piatră rămânând astfel pustie şi inertă, doar cei câţiva tei înfloriţi şi-un zid de cărămidă străjuind splendoarea proaspătului loc de veci. Încet însă şi teii se vor scutura, zidul de cărămidă va crăpa şi se va scoroji şi el, mormintele se vor tasa pe măsură ce trupurile oferite se vor împământeni mai bine iar timpul şi natura îşi vor urma cursul. Şi poate dintr-un sâmbure anemic de cireaşa pe care-l înghiţise un bărbat într-o după-amiază de mai, prin cine ştie ce conjunctură sau chimie a naturii, va creşte o mlădiţă vie. Iar întocmai cum acel om s-a înfruptat din roadele unui cireş tot astfel şi acest puiet se va înfrupta din trupul său, crescând vânjos spre soare, iar într-un an sau poate doi de la nefericita întâmplare, când fata va veni să viziteze acest loc, în loc de piatră tare va găsi o delicată floare de cireş.
sursa photo
Iau, că mi s-a zburlit părul pe mine. Frumoasă şi tristă imagine.
RăspundețiȘtergereNu am cuvinte pentru a putea exprima placerea ce o simt acuma dupa ce am citit povestea ta.
RăspundețiȘtergereCitindu-ti randurile, mi-a venit in minte scena imortalizarii intr-a treia viata din Xenocid... Poate ca functionez gresit, nu-mi dau inca seama, dar pentru mine, simbolic vorbind, trecerea in eternitate e un fel de drum spre perfectiune.
RăspundețiȘtergereSi nu stiu de ce ideea mi s-a intiparit in minte, cu toate ca nu doresc nimanui sa jaunga perfect, din punctul asta de vedere.
Totusi, nuanta de sensibilitate, blandetea si dulceata ciresului si efectul de circularitate si continuitate pe care le-ai surprins in cuvinte, aici sunt impresionante si partea delicata e ca nu stiu daca sa spun "bravo! felicitari!" sau "imi pare rau..." pentru ca simt oarecum incarcatura emotionala a imaginii...
@andra si casandra: (ce frumos suna numele voastre impreuna) fetelor mie imi sclipesc ochii cand vad ca va afecteaza in vreun fel ce cititi pe-aici. sper doar ca n-am parut prea macabru. ideea e ca nu poti sa te detasezi de ce se intampla in jurul tau si vreau, nu vreau imi influenteaza imaginatia.
RăspundețiȘtergere@Raka: eu nu mai tine bine minte Xenocidul dar mi-am propus sa-l recitesc, de fapt toata seria Ender. In rest, ma inclin finei dumitale analize si iti multumesc..
cuvintele de mai sus au o puternica incarcatura emotionala, si undeva regasesc anumite aspecte ale unor evenimente recente. pot sa spun doar atat: respect!
RăspundețiȘtergereeu inteleg tot si simt tot ce-ai scris. si nu pot spune decat: >:(<
RăspundețiȘtergere