Nu stiu daca tu esti cea care fuge sau eu sunt cel incapabil sa se apropie; tot ce stiu e ca intre noi distanta pare sa creasca neincetat. Iar acest lucru ma intristeaza. De fapt, imi lasa acel zambet natang de om gata sa se resemneze si care totusi isi spune ca ar mai face un efort. De dragul unei coincidente. Am fost ca doua obiecte pierdute in spatiul infinit, doi bulgari de materie ratacind fiecare pe un drum pe care nu si l-au ales, tu ca o cometa eu ca un meteorit, si in scurta noastra trecere unul pe langa altul am produs un mic eveniment cosmic. Insignifiant, ce-i drept, la scara grandioasa a universului, dar de maxim impact pentru amandoi.
Din racoarea inghetata a cozii tale mi-am racorit o vreme fruntea de meteorit infierbantat. Am luat un pic de apa si ti-am dat un pic de fier in schimb. Te-am privit cum frematai si exultai in bataia soarelui spre care te-ndreptai iar tu m-ai descusut asupra aerului meu misterios si impasibil ce-mi invelea chipul de piatra. Ti-am spus ca-i doar o masca ce ma proteja de soarele spre care tu zburai dar de care eu ma-ndepartam. N-ai intrebat de ce, mi-ai spus doar ca e o pierdere de vreme intrucat, in orice directie as merge, daca merg destul de mult, tot peste un soare voi da. Apoi ti-ai continuat drumul, lasandu-ma si pe mine sa-mi vad de al meu. Iar acum esti tot mai departe, iar eu tot nu stiu daca fugi catre ceva sau de ceva. Daca as fi avut un punct de sprijin jur ca m-as fi intors din drumul meu catre soarele tau, doar asa de dragul unui zbor in doi.
Inca te vad dar gandurile mele abia daca te mai ajung. Simt o ruptura, devin un strain, ma gandesc sa-ti trimit scrisori anonime pe care sa ti le arunc in posta, sa frecventez locuri cunoscute tie ca sa recreez magia evenimentului primar, nu stiu prea bine ce voi face. Probabil voi rataci ca acel meteorit in bezna, inghetand in singuratate, sau ma voi ciocni de vreo planeta, arzandu-mi frustrarea, asta daca nu voi da din nou peste vreo cometa care sa-mi alunge nelinistea...
Din racoarea inghetata a cozii tale mi-am racorit o vreme fruntea de meteorit infierbantat. Am luat un pic de apa si ti-am dat un pic de fier in schimb. Te-am privit cum frematai si exultai in bataia soarelui spre care te-ndreptai iar tu m-ai descusut asupra aerului meu misterios si impasibil ce-mi invelea chipul de piatra. Ti-am spus ca-i doar o masca ce ma proteja de soarele spre care tu zburai dar de care eu ma-ndepartam. N-ai intrebat de ce, mi-ai spus doar ca e o pierdere de vreme intrucat, in orice directie as merge, daca merg destul de mult, tot peste un soare voi da. Apoi ti-ai continuat drumul, lasandu-ma si pe mine sa-mi vad de al meu. Iar acum esti tot mai departe, iar eu tot nu stiu daca fugi catre ceva sau de ceva. Daca as fi avut un punct de sprijin jur ca m-as fi intors din drumul meu catre soarele tau, doar asa de dragul unui zbor in doi.
Inca te vad dar gandurile mele abia daca te mai ajung. Simt o ruptura, devin un strain, ma gandesc sa-ti trimit scrisori anonime pe care sa ti le arunc in posta, sa frecventez locuri cunoscute tie ca sa recreez magia evenimentului primar, nu stiu prea bine ce voi face. Probabil voi rataci ca acel meteorit in bezna, inghetand in singuratate, sau ma voi ciocni de vreo planeta, arzandu-mi frustrarea, asta daca nu voi da din nou peste vreo cometa care sa-mi alunge nelinistea...
Presupun ca omul se mai si resemneaza; e ca si cum te-ai desteptat intr-o dimineata si ti-ai dat seama ca nu mai ai nevoie nici de fericire si nici de iubire pentru a ramane, in mod rational, viu; este o usurare, e tot atat de simplu ca si cum ai intinde mana si ai scoate radioul din priza. Pe de alta parte, omul nu vrea sa se rezemnze, nu doreste sa se resemneze de santajul fericirii unei coincidente; pana la urma, coincidenta este felul lui Dumnezeu de a ramane anonim
RăspundețiȘtergere