05 octombrie 2009

Luni de fiere

Cand Pascal Bruckner zice "Eu nu scriu romane erotice obisnuite..." ai senzatia ca nu face decat sa repete ce ar spune orice autor cand vorbeste de munca sa, fie ea incarcata de erotism sau de altceva. Impresia ti-o schimbi insa dupa ce termini una din cartile sale, constatand ca asa ceva nu citesti prea des. Luni de fiere chiar e ceva ce nu citesti prea des. O carte care trateaza in asemena detaliu problemele cuplului contemporan, cu o fixatie aproape obscena pentru detalii dar si cu o precizie de psiholog pe masura, e remarcabila. Evident ca nu de asta am pus mana pe ea ci, la fel ca orice alt naiv, am cazut victima reputatiei senzationale si controversate pe care o poarta dupa ea, cerand sa vad cu propri-mi ochi "grozaviile" care se zvonesc a-i umple paginile. Ca sa risipesc orice zvon de la inceput e suficient sa spun ca Luni de fiere contine doar 3-4 pagini cu referiri mai dure, din domeniul scatofiliei, expuse insa cu un lirism atat de amuzant incat devii contrariat ca cineva poate vorbi in asmenea mod de niste "murdarii". Si nici n-o face gratuit, de dragul senzationalului, ci este doar unul din simptomele dereglarii unei povesti de iubire care pe parcursul cartii devine un caz clinic.

Romanul e narat sub forma unei confesiuni pe durata a cinci zile intre doua cupluri foarte diferite care se cunosc la bordul unui vas de croaziera pe Mediterana. Barbatul primului cuplu, Franz, un tip paralizat de la brau in jos, il atrage intr-o discutie intima pe barbatul din al doilea cuplu, Didier, impartasindu-i toata istoria relatiei sale cu Rebecca. Dupa ce si-a idealizat iubita suind-o pe un piedestal si incurajand-o sa-si dea frau liber tuturor pornirilor carnale si oricarei fantezii sexuale oricat de perversa ar fi fost, tot el ajunge s-o doboare in noroi atunci cand ea nu mai reuseste sa-l surprinda. Perversul Franz il fascineaza pe intelectualul naiv care este Didier, acesta simtind pentru prima oara banalitatea unei relatii conventionale cum e cea a lui cu Beatrice si manifestand o atractie crescanda pentru sotia paraliticului al carei trup il cunostea aproape in detaliu. La asta se adauga si jocul pervers al lui Franz care cauta sa-i corupa lui Didier "inocenta" si sa pateze iubirea simpla si nepretentioasa a celor doi cu ganduri insalubre.

Mi-a placut cartea lui Bruckner dintr-un motiv simplu: imi place stilul sau. Nu subiectul e cel care ma fascineaza ci modul cum se astern vorbele autorului in fata ochilor mei. Are un debit fluvial iar uneori pare obositor de-a dreptul, dar te uimeste in cate feluri diferite poate descrie un sarut sau chipul unei femei. E o carte misto iar pe final te prinde in mreje si-ti smulge un raspuns emotional: oftica. Daca o cititi vedeti si de ce.

Pareri mai coerente la fete: Ama si Tomata

4 comentarii:

  1. I love Pascal Bruckner.L-am descoperit prin clasa a 10a. Pe langa "Luni de fiere", "Palatul chelfanelii" mi s-a parut ca are o doza de nebunie.O nebunie fascinanta.In cateva ore am terminat cartea. Mi se parea un univers cu totul diferit.Pacat ca nu mai am asa mult timp pt citit.

    RăspundețiȘtergere
  2. Clasa a 10a? Damn esti precoce in literatura asta cu perversitati ;)). Eu citeam Jules Verne atunci.
    Recomand Copilul divin, fiind cealalta carte de Bruckner pe care am citit-o. Mi-a placut chiar mai mult decat Lunile.

    RăspundețiȘtergere
  3. Contrar celebrei zicale, o carte buna se cunoaste dupa coperta. La "Luni de fiere" se poate observa cel mai bine aceasta legatura.

    RăspundețiȘtergere
  4. Am citit si "Copilul divin"...aveam timp sa devorez cartile:))

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?