29 septembrie 2009

O poveste de dragoste, poate

A treia carte scrisa de Martin Page pe care o citesc nu satisface din punct de vedere literar ca cele precedente (O perfecta zi perfecta si M-am hotarat sa devin prost) parcurgerea ei neoferind acelasi tip de ridicol fantastic si amuzant cu care ma obisnuisem dar asta nu inseamna ca e o pierdere de timp. E oarecum reconfortanta si mi-a picat in mana intr-o dispozitie potrivita, motiv pentru care am si finalizat-o desi inceputul mi s-a parut slabut. E vorba despre un tip de 31 de ani ce lucreaza in publicitate, Virgile, cu destul de mult success as spune dar fiind in “pericol” sa fie promovat fortat, un ipohondru cu tendinte mizantropice si care e un dezastru la categoria relatii sentimentale. Are cateva prietene foarte bune dar nici o femeie nu pare sa reziste alaturi de el, mai devreme sau mai tarziu parasindu-l. O explicatie ar fi ca asa si le alege, lipsite de personalitate, astfel incat sa nu sufere daca l-ar fi parasit, dar nici el nu stia sigur. Plus ca locuieste intr-o cladire frecventata de curve.

Viata lui plina de sincope amoroase dar fara depresii post-relatie se complica in momentul in care o tipa Clara ii transmite prin intermediul robotului telefonic ca relatia lor s-a terminat. Nimic deosebit, doar ca el nu-si aminteste cine e Clara si cum de are/a avut o relatie cu ea. Cumulata cu perspectiva schimbarii din plan profesional, schimbare pe care un om normal ar imbratisa-o, noua lovitura din plan sentimental il deregleaza destul de grav, aruncandu-l intr-un soi de sinucidere sociala, in cursul careia isi anuleaza contractele de utilitati la apartament pe motiv de deces. Apeleaza la psiholog, la prietene, incearca sa gaseasca o explicatie pentru pierderea de memorie care pare sa-l afecteze si apoi decide s-o identifice pe respectiva tipa.

Probabil cea mai deranjanta chestie la cartea lui Page e faptul ca nu are un sfarsit clar, o incheiere multumitoare. Iti lasa impresia ca s-a terminat 5 minute prea repede si daca in alte cazuri am apreciat un final deschis mai multor interpretari, in cazul asta senzatia e doar de neimplinire. N-am inghitit momentul de meditatie stradala in care Virgile, visand naiv la ideea ca toata alergatura sa se datoreste unei tentative semi-poetice de agatare, conchide ca nu mai trebuie sa fuga pentru ca undeva, candva, confirmarea ii va pica in brate. Sec dar fie.

2 comentarii:

  1. perspectiva schimbarii din plan profesional, schimbare pe care un om normal ar imbratisa-o...

    hmmm... now you got me thinking

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?