Blogmeet cu degustare de macarons

Duminica trecuta, in cadrul intalnirii lunare a bogarilor timisoreni, s-au "infiltrat" in randul nostru niste chipuri noi: 3 oameni de la Caruselul Deliciilor, o afacere proaspata infiripata pe plan local cu scopul de promova si vinde niste delicii frantuzesti cunoscute sub numele de macarons. Sincer sa fiu n-aveam nici o idee ce insemnau acele macarons pana nu le-am vazut pe masa in fata mea. Fetele pareau sa fie deja la curent cu pestritele prajituri asa ca degustarea lor s-a terminat repede, intrerupta fiind doar de explicatiile Danei, sefa de carusel si cea careia i-a venit ideea sa le importe.

Din ce-am retinut sunt niste dulciuri de rang nobiliar, cu o vechime de 400 de ani si care vin intr-o multitudine de culori si arome (peste 30). In principal sunt facute din albus de ou, praf de migdale si zahar, asa incat, chiar de-ai vrea, nu poti manca prea multe dintr-o data. Merg de minune ca insotitoare de cafele, vinuri sau ceaiuri sau ca aranjamente decorative comestibile la petreceri sau evenimente sociale. Cei din Carrousel sunt in plin proces de popularizare a lor si intentioneaza sa le introduca prin cafenelele mai cu staif din oras.. Dar daca planuiti o petrecere de Craciun cu un like pe facebook ati putea sa castigati peste 100 de macarons dinastea de sa va tina de sarbatori.

Dintre blogari deja cateva fete si-au facut un cadou de macarons castigand concursul de cultura generala franceza in care ne-au atras musafirii nostri inediti, episod cu ocazia caruia am realizat ca nu e usor sa fii cult fara un google la indemana. Au fost vreo 40 de intrebari deloc simple, de la "scopul cu care a fost construit Tour Eiffel" pana la "ce firma de pantofi franceza are monopol pe talpa rosie", "cum se numesc vaporasele de pe Sena" sau "in ce tara s-a inventat croissantul". Evident ca subsemnatul s-a nimerit in echipa castigatoare (au fost 3 echipe) si astfel, printr-un efort colectiv pe care eram cat p-aci sa-l duc la pierzare, am pus si eu mana pe o cutie de bunatati dinastea.

alte poze aici.

Ps-uri (XII)

Stii, ma intrebam oare cate zile mai avem pana sa incetam sa ne mai vorbim? Chestiunea asta obisnuia sa ma framante in fiecare noapte. Si in fiecare dimineata ma trezeam cu ea in cap, bizaindu-ma ca un bondar sacaitor: o fi astazi? Pentru ca, intr-o zi, tot avea sa se intample, de asta eram sigur si ti-am spus-o cel putin o data. Stiam pentru ca se intamplase absolut de fiecare data in momente similare. De-a lungul unei vieti un barbat are parte de 9 muze. Eu pierdusem deja 4. Ma temeam ca vei fi a cincea si incercam sa te avertizez. Pur si simplu, intr-o zi, eu voi spune ceva nepotrivit sau tu vei face ceva negandit, ori viceversa, si mirajul se va risipi. Pauza. Sunet alb. Nu ne vom rani cu buna stiinta dar, practic, nu vom fi capabili sa ne mai adapam constiintele din aceeasi oaza de onestitate. Jenati de claritatea faptului ca ne eram tot mai indiferenti si mai straini, vom amuti, ca doi fosti care intotdeauna s-au codit sa puna singura intrebare care mai putea schimba ceva: de ce-ar fi nevoie ca sa ramana ‘prieteni’? De uitare? Dar uitarea nu vine atunci cand te gandesti la ea... pur si simplu se intampla sa uiti. La fel si inspiratia... de aici tot paradoxul.

Cum scapi de febra musculara?

Daca esti macar la fel de comod ca mine si nu mai apreciezi foloasele unei alergari pe racoare sau a unui meci de fotbal cu baietii poti sa te apuci linistit de un sport de sala cum e squashul.. Garantat sa-ti puna absolut toti muschii la treaba, inclusiv pe cei pe care nu credeai sa-i ai... Ieri am vizitat din nou Squash Club Timisoara, la invitatia amicala a lui Daniel Sima, si-am constatat ca daca vreau in continuare sa fac iesiri dinastea ar trebui sa ma apuc regulat de sportul asta pentru a evita doua consecinte nedorite:

- prima, sa nu mai fiu batut mar de adversari 

- doi, sa ma ridic din pat a doua zi fara senzatia de ace in spinare.

Dupa vreo 2 ore de jucat (cu intreruperi pentru odihna) am remarcat ca transpirasem vreo 2 litri de lichide - ce trebuiau imediat recuperati - insa ma simteam in forma excelenta. Dadusem 110% pe teren, imi aparasem sansele, iar daca m-as fi uitat la scor nu aveam cu ce ma mandri, dar asta nu imi afecta optimismul. Cred ca ceea ce-mi lipseste destul de mult zilele astea e o miscare fizica competitiva.. Cu ani in urma ma bagam in orice sport imi sarea in cale, chiar daca nu-l stapaneam.. acum, afara de darts nu mai joc nimic... Poate ar fi momentul sa-mi fac un orar de hobby-uri fizice. Ceva gen: luni ping-pong, marti niste baschet, miercuri ture pe bicicleta, joi inot, vineri dubstep si sambata alergat prin padure, squash sau mers pe sarma, ca e la moda.  Nu mult, cam o ora-doua din fiecare. Duminica ar fi de R&R si vazut filme... as putea trai cu asta.. Chiar mai sanatos decat o fac acum. 

In fine, la clubul din Str. Pestalozzi am aflat ca in weekendul viitor se tine un concurs local de squash, ca o etapa de calificare la finala Transilvania Open Squash de la Cluj din 24-25 noiembrie. Asa ca daca v-ati imprietenit cu sportul asta va puteti inscrie - gratuit - pana marti seara la Squash Club Timisoara. Eu probabil voi lua o pauza cateva zile pana-mi birui febra musculara... Ceva remedii?

The wall

- What's with the wall between us?
- What wall?
- You don't see it?
- There is no wall to see...
- Well, I guess from your side it looks more like an abyss..

Operatie pe cord deschis

Doctorii stiu cel mai bine: nu te poti opera pe tine decat in cazuri exceptionale, cand lipsesc maini mai competente. Pentru celelalte cazuri neprevazute - fie ele obisnuite, banale, fie cu totul senzationale - e indicat sa lasi o mana profesionista. Prin urmare, in iubirile imaginare, interventiile asupra inimii se realizeaza in felul urmator: iei mana ei in mana ta, asezi bisturiul in mana ei si cu mana ta marchezi x-ul pe piept. Apoi lasi mana ei pe pieptul tau si urmaresti distrat cum taisul incepe timid - dar precis - sa intre-n pielea ta. Prinzand gustul sangelui va capata curaj patrunzand in carne din ce in ce mai adanc. Pana cand, cordul fiind atins, lama nu va rezista tentatiei de a-l strapunge ca un ac de gamalie, pironindu-l astfel fara scapare. Asta se traduce in literatura romantica prin “a sari o bataie de inima”. Restul operatiei presupune o convalescenta curioasa prin saloane culturale sau spatii recreationale lipsite de importanta in care tu o urmezi cu bisturiul in piept pe ea intr-un halat putin patat de sange. Pe maneci. Iar la fiecare contact, voit sau nevoit, accidental sau prestabilit, lama va incasa orice mica atingere iar inima va mai scapa, astfel, inca o bataie. Iesirea din acest cerc vicios se poate face insa in doua moduri: fie cordul elimina bisturiul ca pe un obiect din ce in ce mai strain lui, pregatindu-se pentru alte operatii similare, fie il absoarbe, dobandind astfel imunitate la viitoarele interventii asupra sa. Indiferent de metoda, o urma insa va ramane. Din pacate.

Articol despre nimic

E treaba complicata sa scrii un articol despre nimic. Nu poti pur si simplu sa te apuci sa spui ca te-ai trezit dimineata si n-ai facut nimic toata ziua iar apoi te-a prins noaptea cu senzatia ca esti un ratat bun de nimic. E ridicol. Superfluu. Trebuie sa depui un efort, sa te intrebi ce inseamna in realitate nimicul atat pentru tine cat si pentru ceilalti, dincolo de simplitatea lui cotidiana.

Spre exemplu, poti incepe prin a constata ca cea mai clara definire a nimicului e absenta ceva-ului. Ceea ce nu inseamna ca e mai putin influent, caci in lumea asta asemenea absente produc adesea efecte la fel de puternice ca o prezenta efectiva. Sa ne imaginam doar lumea in absenta luminii sau a aerului. Ori in lipsa gravitatiei. Ar fi imposibil de descris in termeni optimisti. Ar fi ceva de domeniul fantasticului.

Si totusi, inca de la ora de fizica aflam cum intreaga lume a fost creata, teoretic, din nimic. Un nimic atat de mic si de singur incat a fost declarat singularitate. Inspirat, ce sa spun. Momentul zero in istoria universului. Incercati numa sa scrieti despre acel nimic sa vedeti daca nu cumva, dintr-o data, prezenta lui devine palpabila. Sa mai amintesc si de reprezentarea nimicului cu cifra 0, inofensiva in operatii banale dar cu implicatii apocaliptice cand e asezata tam-nesam in fractii? Aparent nu poti discuta despre nimic fara sa-l opui unei infinitati.

Sa ne gandim apoi la religie si la cum ne spun preacredinciosii ca fara d-zeu suntem nimic. Oare inseamna ca alaturi de cel imaterial suntem “ceva”? Suntem "totul"? Dar despre nimicul ala din "nimic nu e ceea ce pare"? Oare se refera la lumea intreaga, asa cum ne apare ea prin simturile noastre, sau la o parte ascunsa a ei? Dar atunci ce ne este pusa la indoiala, calitatea receptorului sau interpretarea informatiei? Si cat de mult ne putem baza pe oricare din ele ca ne descrie "adevarul"?

Ne putem apleca chiar si asupra limbajului si a felului in care un “nimic” poate insemna mai mult decat o pagina de explicatii. Intreba-l doar pe cel de langa tine cand pare abatut daca “s-a intamplat ceva” sau “ce are?” si vei intelege greutatea unei vorbe atat de banale pusa in contextul potrivit. Nimicul poate fi astfel un raspuns, un refuz sau o eludare a raspunsului.

E ca si cum termenul asta e atat de cameleonic -sau de parazit- incat imprumuta energie si masa din imprejurarile in care se iveste, reusind sa treaca aproape neobservat si lasand o senzatie usor neplacuta de insatisfactie celor atinsi de prezenta sa. E ca o cortina neagra care mascheaza o firida in perete dar se asorteaza atat de bine cu intregul decor incat nu-ti da prin cap sa cauti dincolo de ea. Doar ca, uneori, cate-o pala de vand misca panza si-ti pune simturile in alerta... Oare chiar sa nu fie nimic?

Nightclubber.ro prezinta: Music Forms, editia 1

Era o vreme cand Timisoara se considera capitala muzicii electronice din Romania iar asta in principal pentru ca aici existau doua evenimente majore: Anonim TM 48h si TMBase. Acum TMBase-ul e mort de doi ani si inlocuit cu 'distractiile' saptamanale din SetupTM iar Anonim TM se 'incapataneaza' sa mearga inainte cu radioul din fiecare marti si cateva evenimente de profil tinute prin cluburile timisorene. Asta e, timpurile se schimba, cluberii devin mai hipsteri sau mai "dansatori", manelistii nu vor sa piara, iar amatorii de muzica electronica par sa astepte un "revival".

Totusi, poate ca revenirea e mai aproape decat credem intrucat nightclubber.ro lanseaza proiectul MusicForms, concept care-si propune sa reuneasca sub aceeasi umbrela de festival doua genuri distincte din peisajul musicii electronice: drum & bass si techno. Nightclubber.ro nu e la prima nazbatie de genul asta, anul trecut au organizat un eveniment tematic (Aeroport Rave), tot de 2 zile, la aeroportul din Cal. Torontalului unde au participat 1500 de oameni.

Asadar, in doua zile consecutive de MusicForms (9-10 noiembrie), Centrul Regional de Afaceri Timisoara (CRAFT) va dudui de basii boxelor si ai seturilor prezentate de invitati. Vineri, in seara drum&bass, va mixa Benny Page, producator britanic foarte cunoscut si apreciat, urmat de un DJ din Finlanda, Fanu, care i-a remixat printre altii si pe Nine Inch Nails, si rezidentii AnonimTM, Leizaboy si Newgotti. Sambata, in seara techno se vor desfasura germanul Thomas Melchior, romanul Dan Andrei, de care n-am prea auzit dar se spune ca e "pe val", timisoreanul Zeefzeed si galateanul Charlie.

Tot sambata, dupa incheierea programului, se va intampla un afterparty in ARQA (V. Alecsandri nr 7). Cu invitati mult prea secreti pentru a-i pomeni aici! 

Pretul biletelor achizitionate in avans pana in 8 noiembrie va fi de 15 lei - seara Drum&Bass, 20 lei - seara Techno sau 30 lei pentru acces la ambele seri. Pretul la intrare va fi 20 de lei vineri, respectiv 25 sambata. Bilete se pot gasi in Van Graph Kfe din Piata Unirii. Pentru a fi la curent cu noutatile aruncati un ochi pe pagina de facebook.

Art vs. Science

Why does art exist? Who needs it? Indeed does anybody need it? These are questions asked not only by the poet, but also by anyone who appreciates art—or, in that current expression all too symptomatic of the twentieth-century relationship between art and its audience—the 'consumer'. In any case it is perfectly clear that the goal for all art—unless of course it is aimed at the 'consumer', like a saleable commodity—is to explain to the artist himself and to those around him what man lives for, what is the meaning of his existence. To explain to people the reason for their appearance on this planet; or if not to explain, at least to pose the question.
To start with the most general consideration, it is worth saying that the indisputably functional role of art lies in the idea of knowing, where the effect is expressed as shock, as catharsis. 

From the very moment when Eve ate the apple from the tree of knowledge, mankind was doomed to strive endlessly after the truth. First, as we know, Adam and Eve discovered they were naked. And they were ashamed. They were ashamed because they had understood; and then they set out on their way in the joy of knowing one another. That was the beginning of a journey that has no end.
One can understand how dramatic that moment was for those two souls, just emerged from the state of placid ignorance and thrown out into the vastness of the earth, hostile and inexplicable.
'With the sweat of thy brow shalt thou earn thy bread . . . ' So it was that man, 'nature's crown', arrived on the earth in order to know why it was that he had appeared or been sent. And with man's help the Creator comes to know himself. This progress has been given the name of evolution, and it is accompanied by the agonising process of human self-knowledge.

In a very real sense every individual experiences this process for himself as he comes to know life, himself, his aims. Of course each person uses the sum of knowledge accumulated by humanity, but all the same the experience of ethical, moral self-knowledge is the only aim in life for each person, and, subjectively, it is experienced each time as something new. Again and again man correlates himself with the world, racked with longing to acquire and become one with, the ideal which lies outside him, which he apprehends as some kind of intuitively sensed first principle. The unattainability of that becoming one, the inadequacy of his own I, is the perpetual source of man's dissatisfaction and pain.

And so art, like science, is a means of assimilating the world, an instrument for knowing it in the course of man's journey towards what is called 'absolute truth'.

That, however, is the end of any similarity between these two embodiments of the creative human spirit, in which man does not merely discover, but creates. For the moment it is far more important to note the divergence, the difference in principle, between the two forms of knowing: scientific and aesthetic.

By means of art man takes over reality through a subjective experience. In science man's knowledge of the world makes its way up an endless staircase and is successively replaced by new knowledge, with one discovery often enough being disproved by the next for the sake of a particular objective truth. An artistic discovery occurs each time as a new and unique image of the world, a hieroglyphic of absolute truth. It appears as a revelation, as a momentary, passionate wish to grasp intuitively and at a stroke all the laws of this world—its beauty and ugliness, its compassion and cruelty, its infinity and its limitations. The artist expresses these things by creating the image, sui generis detector of the absolute. Through the image is sustained an awareness of the infinite: the eternal within the finite, the spiritual within matter, the limitless given form. [...]
In order to be engaged in any scientific system a person has to avail himself of logical processes of thought, he has to achieve an understanding, which requires as its starting point a particular kind of education. Art addresses everybody, in the hope of making an impression, above all of being felt, of being the cause of an emotional trauma and being accepted, of winning people not by incontrovertible rational argument but through the spiritual energy with which the artist has charged the work. And the preparatory discipline it demands is not a scientific education but a particular spiritual lesson.

Art is born and takes hold wherever there is a timeless and insatiable longing for the spiritual, for the ideal: that longing which draws people to art. Modern art has taken a wrong turn in abandoning the search for the meaning of existence in order to affirm the value of the individual for its own sake. What purports to be art begins to look like an eccentric occupation for suspect characters who maintain that any personalised action is of intrinsic value simply as a display of self-will. But in artistic creation the personality does not assert itself, it serves another, higher and communal idea. The artist is always a servant, and is perpetually trying to pay for the gift that has been given to him as if by a miracle. Modern man, however, does not want to make any sacrifice, even though true affirmation of self can only be expressed in sacrifice. We are gradually forgetting about this, and at the same time, inevitably, losing all sense of our human calling. . . .[...] 

The only condition of fighting for the right to create is faith in your own vocation, readiness to serve, and refusal to compromise. Artistic creation demands of the artist that he 'perish utterly', in the full, tragic sense of those words. And so, if art carries within it a hieroglyphic of absolute truth, this will always be an image of the world, made manifest in the work once and for all time. And if cold, positivistic, scientific cognition of the world is like the ascent of an unending staircase, its artistic counterpoint suggests an endless system of spheres, each one perfect and contained within itself. One may complement or contradict another, but in no circumstances can they cancel each other out; on the contrary, they enrich one another, and accumulate to form an all-embracing sphere that grows out into infinity. These poetic revelations, each one valid and eternal, are evidence of man's capacity to recognise in whose image and likeness he is made, and to voice this recognition.
Moreover, the great function of art is communication, since mutual understanding is a force to unite people, and the spirit of communion is one of the most important aspects of artistic creativity. Works of art, unlike those of science, have no practical goals in any material sense. Art is a meta-language, with the help of which people try to communicate with one another; to impart information about themselves and assimilate the experience of others. Again, this has to do not with practical advantage but with realising the idea of love, the meaning of which is in sacrifice: the very antithesis of pragmatism. I simply cannot believe that an artist can ever work only for the sake of 'self-expression'. Self-expression is meaningless unless it meets with a response. For the sake of creating a spiritual bond with others it can only be an agonising process, one that involves no practical gain: ultimately, it is an act of sacrifice. But surely it cannot be worth the effort merely for the sake of hearing one's own echo?

Of course intuition plays a part in science as it does in art, and this might seem to be a common element in these contrasting modes of mastering reality. However, despite its great importance in each case, intuition is not at all the same phenomenon in poetic creativity as it is in scientific research.
Equally, the term understanding denotes quite different things in these two spheres of activity. Understanding in a scientific sense means agreement on a cerebral, logical level; it is an intellectual act akin to the process of proving a theorem.
Understanding an artistic image means an aesthetic acceptance of the beautiful, on an emotional or even supra-emotional level.
The scientist's intuition, even if it is like an illumination, an inspiration, will still always be a code standing for a logical deduction. It will mean that not all of the various readings based on the available information have been registered; they are being taken as read, held in the memory, not figuring as already processed data. In other words, knowledge of the law as pertaining in a certain area of science has allowed for some of the intermediate stages to be skipped.

And even though a scientific discovery may seem to be the result of inspiration, the inspiration of the scientist has nothing in common with that of the poet.
For the empirical process of intellectual cognition cannot explain how an artistic image comes into being—unique, indivisible, created and existing on some plane other than that of the intellect.
Here it is a question of agreeing on terminology.
In science, at the moment of discovery, logic is replaced by intuition. In art, as in religion, intuition is tantamount to conviction, to faith. It is a state of mind, not a way of thinking. Science is empirical, whereas the conception of images is governed by the dynamic of revelation. It's a question of sudden flashes of illumination — like scales falling from the eyes; not in relation to the parts, however, but to the whole, to the infinite, to what does not fit into conscious thought.
Art does not think logically, or formulate a logic of behaviour; it expresses its own postulate of faith. If in science it is possible to substantiate the truth of one's case and prove it logically to one's opponents, in art it is impossible to convince anyone that you are right if the created images have left him cold, if they have failed to win him with a newly discovered truth about the world and about man, if in fact, face to face with the work, he was simply bored.

And what are moments of illumination if not momentarily felt truth?
The meaning of religious truth is hope. Philosophy seeks the truth, defining the meaning of human activity, the limits of human reason, the meaning of existence, even when the philosopher reaches the conclusion that existence is senseless, and human effort—futile. The allotted function of art is not, as is often assumed, to put across ideas, to propagate thoughts, to serve as example. The aim of art is to prepare a person for death, to plough and harrow his soul, rendering it capable of turning to good. Touched by a masterpiece, a person begins to hear in himself that same call of truth which prompted the artist to his creative act. When a link is established between the work and its beholder, the latter experiences a sublime, purging trauma. Within that aura which unites masterpieces and audience, the best sides of our souls are made known, and we long for them to be freed. In those moments we recognise and discover ourselves, the unfathomable depths of our own potential, and the furthest reaches of our emotions.

extras din Sculpting in Time, Andrey Tarkovsky, Chapter II, Art - a yearning for an ideal 

Reklam! NDP 2012!

Dupa o pauza de 2 ani am ajuns din nou sa asist la o Noapte a Devoratorilor de Publicitate. Show-ul pastorit de Jean Marie Boursicot a revenit, ca in fiecare toamna, si la Timisoara, tot la Sala Capitol a Filarmonicii Banatul insa cu Teo in chip de maestru al ceremoniei. Lucru imbucurator pentru ca nu cunosc prezentatori mai placuti sa introduca un eveniment decat un stand-up comediant ca Teo. Nu e vorba de glume ci de felul degajat si usurinta cu care improvizeaza. Eu il vad destul de rar pe om asa ca ma amuz intrucat glumele lui nu mi se par rasuflate deloc. Nu stiu de ceilalti dar inclin sa cred ca simt la fel caci altfel n-ar fi ras si aplaudat cu atata pofta.

Revenind insa la reclame, vreo 290 de bucati (o cifra mai mica decat de obicei, caci in 2008 au fost vreo 400 iar in 2010 "doar" 320), am fost nevoit sa constat ca destul de putine mi-au satisfacut elanul devorator. Fie selectia a fost mai slaba decat m-as fi asteptat de la o eticheta ca "cele mai bune reclame" fie disponibilitatea lor la orice ora pe interneti si impartasirea lor prin retele sociale conduce la o oboseala a ideii si mesajului transmise. Adevarul a fost ca o mare parte din ele le cunosteam - ceea ce nu m-a deranjat chiar deloc - iar o parte, mai mica, ce-i drept, dar suficient ca sa n-o pot trece cu vederea, au fost efectiv dezamagitoare (ca sa nu folosesc un cuvant mai tare).

Prin urmare mi-au placut cele la masini, Audi avand una misto de inspiratie il clasico - rivalitatea Real-Barcelona - si una cu vampiri, iar VW ruland spoturile Darth Vader. Apoi, m-am bucurat de cele de la Young Director Award, Born to create drama si de seria creepy bunny de la Festivalul Anim'est. Foarte bune, clare, concise si surprinzatoare.

Dar, daca in alti ani exista macar o reclama la detergenti mentionabila pentru originalitate acum nu-mi amintesc nici una din ele. Poate din cauza ca toate erau din regiuni exotice, gen India sau Liban, si cam anoste. Iar din zona fashion mi-a placut doar Chanel cu Keira Knightly si una din seria Armani, parca cu Megan Fox. Serios, eu am nevoie de o poveste servita cu reclama, ca nu pot sa privesc glamour si fete frumoase bine imbracate pana amortesc. Adica pot, dar nu dupa ce am vazut niste regizori de film pusi pe facut spoturi. E clar ca se poate mai mult.

Am apreciat insa calupul cu spoturi de inspiratie Star Wars.. buna idee, nu pentru ca as fi fan al filmelor, ci pentru ca imi plac omagiile care vor sa creeze o relatie de complicitate intre autor si privitor, de genul "you know this as well as I do, don't you?"

Din motive de trezit devreme a doua zi, n-am ramas pana la final, plecand inainte de al 4-lea calup, asa ca sunt curios daca pe teme eco sau drepturile omului a (mai) fost ceva interesant. Ca altfel as fi nitel dezamagit. Nici bauturile alcoolice parca n-au avut prea multe spoturi.. imi amintesc unul singur la Budweiser, ceva cu prohibitia, destul de banal, si unul excelent la Johnny Walker - the rock giant. Rusii au avut si ei una interesanta la o vodka de care n-am auzit pana acum dar am uitat despre ce era exact vorba.

La capitolul 'dureri de cap' au castigat detasat reclamele japoneze si NU pentru ca se canta in ele ci pentru ca erau realmente infantile. Sunt destul de sigur ca si Japonia are o piata serioasa si normala de publicitate asa ca.. why the bashing!? E greu de crezut ca intr-un an doar acelea au fost demne de remarcat. 

Legat de spectacol trebuie adaugat ca in foaier/lobby s-a facut terapie cu bere de la Clinica de Bere. Pentru cine cunoaste. Lucru pe care l-am tratat cum se cuvine. Iar partenerul Flanco a montat xbox-uri pentru curiosi si un SmartTV pe care sa se joace lumea Angry Birds. N-am avut show de lasere sau concerte ca-n alti ani dar nu le-am simtit lipsa. Insa, intregul concept al NDV ar trebui cumva imbogatit in viitor pentru am indoieli ca oamenii vor continua sa plateasca bani pentru a vedea reclame in situatia in care:

1. nu avem o selectie a celor mai bune reclame dintr-un an si nici nu sunt puse intr-o competitie

2. sunt disponibile pe internet, gratuit, multe din ele fiind destinate acestui mediu, deci mai lungi, mai cinematice si mai putin probabile sa fie incluse intr-un show care pune pret pe diversitate.

3. lumea in general evita reclamele pe motiv ca, ehm, sunt "prea ocupati".

Mai jos sunt 4 reclame pe care nu le-am vazut pana aseara la NDP asa incat le sharuiesc:

una cu bitze


una cu caini:


una cu lupi


si una cu nachos:

Cam atat. Daca prindeti NDP in orasul vostru nu strica s-o vedeti. Iar biletul echivaleaza cu niste reduceri la Flanco asa ca aveti numai de castigat.

Ps: evenimentul a avut, cred, pt prima data "parteneri media" locali niste bloggeri, Ovi si Tomata, fapt care a insemnat ca toata seara palaria si scufita s-au perindat pe 'ecranul sponsorilor.' Asa se face branding...

Zero G

Am impresia tot mai puternica ca ce era mai bun in mine s-a cam dus deja. Consumat. Ca ce era mai frumos pe lumea asta am vazut deja. Ca oamenii cei mai inteligenti, cultivati, amuzanti i-am intalnit deja, ca birturile cele mai cochete le-am inchis deja, ca fetzele cele mai zambitoare le-am privit iar buzele cele mai calde si mai dulci le-am sarutat deja. Ca femeile cele mai dragi le-am imbratisat deja si le-am iubit deja si ne-am... dezbratisat deja. Ca muzica cea mai buna am ascultat-o deja iar filmele cele mai bune le-am vazut deja. 

Am impresia ca nimic nu ma va mai suprinde in continuare cu aceeasi intensitate caci ce era mai interesant mi s-a intamplat deja. Cele mai frumoase drumuri le-am batatorit deja, singur sau altfel, cele mai exotice locuri le-am vizitat deja iar cele mai apetisante mancaruri mi s-au servit deja, indiferent daca le-am gustat sau nu. In schimb cele mai fine bauturi m-au cunoscut deja, uneori mult prea bine. La fel si cele mai misto tigari. Le-am stins deja... 

Ma indoiesc ca cele mai bune carti le-as fi citit deja dar sunt sigur ca alte carti mai bune decat cele pe care le-am citit nu voi vedea. La fel, stiu ca cele mai naive ganduri le-am gandit deja iar cele mai articulate conversatii s-au produs deja.. De-acum incolo lucrurile pare-mi-se ca se vor degrada. Poate nu de maine sau poimaine, ori peste o saptamana, dar mult nu va mai dura pana s-o simt din ce in ce mai acut. 

Pentru ca anii cei mai buni simt ca mi i-am trait deja, viata a mai buna mi s-a derulat deja si traiesc deja cu impresia ca de-acum incolo nu va fi decat un regres continuu catre uratenie, amaraciune si dispret.

Poate e doar o impresie cauzata de atingerea si inchiderea voita a unor orizonturi; dar poate e un mic moment de luciditate. In clipa asta ma simt complet lipsit de greutate.. insa deloc usor.