19 aprilie 2014

Crucificarea: fapte, nu glume

In fiecare an in preajma sarbatorilor de Pasti are loc o intensificare a glumelor cu Iisus si o avalansa a celor mai noi si mai ireverentioase interpretari ale iconografiei crestine, in special a ipostazei crucificarii. Nu o spun intr-un mod acuzator ci doar constat acest fapt in urma timpului extrem de mare pe care-l petrec pe canalele de social media, acolo unde, nu-i asa, se naste, se propaga si moare cultura populara. Luat de valul sacrilegiului si al demitizarii m-am trezit ascultand un podcast deosebit de interesant despre crucificare realizat de sub-divizia istorica a binecunoscutului site... howstuffworks.com(sic!). Discutia, bine documentata de pe wikipedia, era purtata pe un ton usor jovial de doua dudui cu accent britanic bine intentionate si lasa impresia de funfactstruestories intrerupta din cand in cand de o reclama la sponsor. Nu ma deranja acest format insa dupa o vreme am inceput sa sesizez contrastul frapant dintre lucrurile serioase supuse discutiei (crucificarea nu e o chestie ‘draguta’) si modul casual in care ele erau punctate.

Acum, eu si Biserica nu ne prea intersectam. Asa ca nu ma leg de aspectul religios al crucificarii, care, daca a existat, nu inseamna ca a imbracat forma sub care ne-o imaginam acum influentati fiind de arta bisericeasca sau cinema. Ma voi lega de crucificare ca metoda antica preferata de ucis si schingiuit oameni. Vreme de cel putin 1000 de ani, dinainte de secolul V BC, cand a fost atestata de Herodot la atenieni (imprumutata de la persanii “barbari”) si pana in secolul IV AD cand imparatul Constantin a abolit-o, crucificarea sub diferitele ei forme a fost o pedeapsa capitala eficienta ca metoda de control social, aplicata celor vinovati de oaresce crime (hotii, tradari, omucideri, etc). Reprezenta o moarte lenta si plina de suferinta pentru victima si o forma eficienta de insuflat frica maselor de oameni prin faptul ca cel executat era expus in public, pentru spectacol, o anume perioada de timp.

Indiferent ca erai batut in cuie pe o cruce, pe un stalp, pe o poarta, pe-un copac etc rezultatul era acelasi: o agonie a carei durata depindea de rezistenta ta sau de factorii de mediu (frig, corbi, sobolani s.a.) la care erai supus. Victima putea suferi si zile intregi, lucru care putea fi intentionat ca o metoda de pedeapsa extrem de cruda pentru o ofensa oarecare. Nu se faceau autopsii pe vremea aceea pentru a descoperi cauza exacta a mortii. Ori daca se faceau, birocratia era mai putin scrupuloasa. Se presupune ca una din ele era sufocarea provocata de pozitia imposibila a victimei, atarnata fiind, de a respira. Mai probabil era infarctul in urma socului si a epuizarii sau septicemia. Mila sau simpatia imbracau atunci forma unui baros pentru rupt picioarele sau a unei impunsaturi de sulita, desi, mai probabila era justificarea ca soldatii de garda, dorind sa-si astampere setea la o taverna, grabeau moartea condamnatului ca sa poata parasi perimetrul.


Intr-un mileniu e greu de apreciat cate persoane si-au gasit moartea in felul asta. Prometeu a fost probabil primul rastignit, pus in lanturi pe-o stanca sa-i mance vulturii ficatul pentru grava ofensa adusa de el zeilor. Mai aproape de pamant insa fiecare conflict razboinic din lumea greaca apoi din cea romana par sa se fi incheiat cu rastigniri. Alexandru a crucificat 2000 de supravietuitori la cucerirea Tyrului. In Cartagina era practica de stat sa-ti pedepsesti astfel deopotriva dusmanii si cetatenii. La Roma crucificarea era doar pentru straini si sclavi, fiind considerata o forma extrem de dezonoranta. Cetateanul roman avea astfel dreptul sa fie amendat, exilat, sugrumat sau … aruncat de pe stanca Tarpeiana pentru tradare sau paricid. Crassus in schimba a rastignit vreo 6000 de sclavi dupa ce l-a invins pe Spartacus, marcand astfel drumul de la Capua la Roma pentru a potoli alte ganduri de rebeliune. Iar in Ierusalim era cum bine stim o practica extrem de folosita.


Prin urmare, stiind cat de oribila e o asemenea moarte, cat de multi au fost supusi in istorie acestor chinuri, de ce ne simtim atat de confortabil cand vorbim despre o crucificare/rastignire in care nu prea credem? E putin cam bizar. Nu vad prea multe misto-uri despre spanzurati, arsi pe rug, electrocutati, decapitati sau alti condamnati la moarte executati prin diferite metode (oarecum mai “blande”) in lungul drum al societatii noastre de la barbarie de modernism. Nimeni nu rade pe seama unei torturi celebre, pe seama regilor Frantei ghilotinati, pe seama unor impuscati la zid. Sunt prea recente? Crucificarea inca se mai practica in Iran. Si nu e ca-n icoane. Isi aminteste cineva decapitarile facute de Al'qaeda? Putem face o caricatura pe seama lor? Cum am reactiona la un social joke artistic cu Gheorghe Doja schingiuit dar subtitrat “rest in pieces”? Ar fi asta… amuzant? Intreb pentru ca ma intreb. Poate ca am devenit desensibilizati la niste chestii.. Sau poate necredinta unora trebuie afirmata la fel de tare prin doborarea reperelor celorlalti. Pe ideea ca “uite ce cred eu despre mantuitorul tau…” Poate se vrea "deturnarea" iconografiei crestine in vedearea comunicarii unei ideologii proprii, anti stiu eu ce.. Asta ar fi o chestie de discutat… Dar dincolo de asta, cred ca atunci cand luam la misto niste lucruri chiar nu avem in minte exact dimensiunea reala a acelor lucruri. Doar amprenta lor palida lasata in cultura populara de-a lungul secolelor. Stiti voi, iepurasi pufosi si oua colorate...


Francisco Goya, Ororile razboiului (gravura, 1810-1815)

Un comentariu:

  1. De vreme ce eu am vazut putine spre foarte putine astfel de "glume", ma bucur ca nu sunt asa de expus la retelele de socializare :)

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?