am iubit cuvintele... cel puţin pentru o vreme... până când am citit undeva că e o reală tragedie să iubeşti cuvintele mai mult decât femeia care te-a inspirat ca să le scrii... de-atunci încerc să le iubesc cât mai puţin.. din ce în ce mai puţin... tot mai puţin... dragostea mea pentru ele scade în aceeaşi măsură în care şi dragostea mea pentru femeia care le-a inspirat s-a mai diluat... adevărul e... că nu mai vreau să fiu responsabil pentru alte tragedii...
curând o să ajung să nu mai simt nimic pentru cuvintele mele... iar asta nu ar fi chiar o tragedie căci va însemna că încă voi mai simţi ceva pentru femeia care mi le-a omorât... şi-o voi putea ierta...
aşa că, iată-mă din nou, aruncând sec în eter cuvinte pompoase ca dragoste şi tragedie, privindu-le cum îngheaţă stinghere şi cad pe podea ca nişte ţurţuri grei şi incolori ce se sparg în mii de cioburi lucitoare care nu fac nici un rău, nimănui... no more tragedy...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?