Am cunoscut odată un tip care obişnuia să privească lumea printr-un caleidoscop. Totul i se părea din cale-afară de colorat şi de viu, o splendoare de fragmente care-l ameţea atât de tare încât adormea zâmbind în fiecare seară. Oricât de cenuşie îi era povestea şi oricât de întunecat i se prefigura viitorul, atâta timp cât avea în faţa ochilor caleidoscopul totul era ok. La un moment dat însă şi-a îndreptat privirea spre-o femeie iar ceea ce-a văzut l-a tulburat într-o măsură. S-a trezit că multiplele ei maşti şi chipuri, toane şi figuri surâzătoare se potriveau exact în oglinzile interioare ale magicului obiectiv. Însă toată această aglomerare de portrete perfect înrămate, fiecare din ele suficient de clar pentru a constitui la rându-i un tablou expresiv -deşi minuscul şi efemer- îl zăpăceau. Şi-atunci a încercat să le ajusteze, rotind mecanismele interne ale caleidoscopului astfel încât să suprapună cât mai multe din imagini şi să compună femeia în forma ei completă şi perfectă. Însă, chiar când era pe cale să reuşească şi-o singură imagine mai trebuia subjugată ingeniozităţii sale pentru a-i revela Întregul în totalitatea lui secretă, resorturile interioare au cedat iar caleidoscopul a pleznit, împroşcând cu mici fragmente de oglinzi ochiul său cercetător. De-atunci, amicul ăsta al meu priveşte tipele un pic cam şui, cu-n ochi închis şi suspicios, iar lumea-l crede un ciudat. Dar el ştie mai bine cât de mult s-a apropiat şi-acum e doar prevăzător.
Vechea poveste a optimistului trezit la realitate.
RăspundețiȘtergere