cum ne mai amagim ca umplem unii intr-altii goluri abisale cu fiinta noastra. si cata nevoie mai avem sa-i exploram pe ceilalti ca pe niste pesteri nedeslusite, asmutind focuri in cele mai intunecate unghere si gandind ca noi suntem cei ce intretin caldura. ori sa ni-i imaginam sub forma unor piese dintr-un gigantic puzzle tridimensional in scobiturile caruia, alergand sa ne cuibarim mangaierile necautate, ne impaunam apoi cu edificiul ca niste rasfatate chei de bolta. dar ce facem cand vedem ca pesterile acelea nu sunt sculptate de suvoaie de lacrimi amare ci sunt doar proiectii inselatoare ale propriei noastre cochilii? atunci focurile aprinse nu fac decat s-o arda pe ea din interior, mocnind cu unul dintre noi la piept, taciune inclestat in pumn visand ca e o perla.... iar cand cheia boltii noastre, ca orice piesa dintr-un puzzle de carton vopsit, se va indoi sub greutatea propriei masluiri, cazand franta intre ruinele unui castel de joc demult hulit, pe cine vom mai invinui? pe Marele Arhitect al Amagirilor Sentimentale? pe Zidarul Temperamentelor Schimbatoare? oare nu ocupam noi doar niste locuri imaginare in sufletele celorlalti... pretinzand... sperand ca suntem chiar esentiali? ce facem cand ne trezim si aflam ca singuri am tesut vesminte calde si singuri ne-am imbrobodit? rupem urzeala? distrugem coconul imaginar rontaind ca niste omizi bete panza la care, inconstienti, am trudit? oare chiar ne vom visa de-a pururi fluturi metamorfozati printre viscere de fecioare? si-n veci ne vom trezi exact in pragul marii transfigurari, lipsiti a nu-stiu-cata oara de perechile de aripi?
poate ca, intr-adevar, avem nevoie de cineva care sa ne salvaze si de noi insine... cine stie?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?