09 februarie 2012

Trenul asta merge mai departe decat ti-ai dori

Amice, trenul vietii tale e un personal nenorocit plecat acum vreo 32 de ani dintr-o gara materna si-n care periodic esti prins fara bilet dar niciodata coborat. Probabil are de-a face cu aerul tau de om (prea) serios. Ce sa-ti fac daca te-ai pricopsit cu un set de gene melancolice... In trenul asta e un singur nas adevarat si ala e sistemul. Din cand in cand te mai controleaza de acte si bani dar ca orice sistem infometat nu-i da mana sa te coboare. Are nevoie de tine. Si tu ai nevoie de el si de caile lui infierate. Daca ai avea insa un strop de viziune si ceva mai mult curaj te-ai da singur jos si-ai astepta un altul, mai rapid. Ce-i? Te sperie gandul sa nu ramai definitiv in camp? Ai lipsit de la cursul de orientare carieristica?

Vezi tu, afurisitul asta de tren in care te afli nici nu pare sa aibe vreo destinatie clara. Nici macar un itinerariu cu statiile prin care urmeaza sa treaca. E ca o calatorie pe mare fara busola si compas. In bataia vanturilor. Ai putea merge o viata fara sa-ti dai seama c-ai facut ocolul pamantului de mai multe ori decat ti-ai fi dorit. N-ar fi o totala si iresponsabila pierdere de vreme?

Un lucru insa in toata aceasta calatorie e binevenit: mai sunt si alti pasageri. Pe unii ii stii, pe altii ai vrea sa-i cunosti. Unii te insotesc pentru scurt timp dar iti lasa urme adanci in suflet, pe altii abia daca-i poti atrage intr-un duel al privirilor. Par foarte ocupati de propriul lor drum, de propriul lor itinerar, la fel de obscur, dar care uneori coincide pe o mica distanta cu al tau. Sunt atat de focusati incat iti vine sa-i iei de guler, sa-i arunci intr-un compartiment si sa le cari o serie de pumni in timp ce le zbieri in ureche: e un cacat de tren, ai ceva bun de citit?

Dar n-ai face asta niciodata in realitate. Te stiu eu. Esti prea in control. Mr nice guy, always on the brightside... E nevoie de multa presiune pentru a-ti rupe barierele puse natural in calea impetuozitatii teribiliste si a spontaneitatii. Sau macar niste alcool care sa ti le corodeze temporar. Ori sa-ti unga rotitele alea si sa destepeneasca ecluzele conversationale acolo unde vointa personala ti-e anesteziata de un esec decizional. Dar cu grija sa nu declansam alarmele alea conservatoare si sa dispari in micul tau panic room. Ala care explica acele evadari temporare (temporale?) pe care le faci cand suvoiul emotional ameninta sa-ti rupa digurile autocontrolului. Unde pleci? In tine, unde altundeva... 

M-am intrebat deseori de ce-ai ales un tren asa de personal. M-am gandit mult si la raspuns. Cred ca, intr-un anumit moment al vietii ai constientizat ca pentru un tren rapid ai nevoie de un oarecare pedigree social pe care nu-l posezi iar acceleratul iti cerea niste sacrificii pe care nu erai dispus sa le faci. Am dreptate? Am. Privind retrospectiv nu crezi ca poate n-ai luat cea mai inteleapta decizie? Stiu, privelistea e incantatoare si parca drumul e cel care conteaza nu destinatia, dar totusi, nu e nitel cam lung pentru un singur om?

2 comentarii:

  1. Eu nu mă grăbesc niciunde... Poate aș lua-o pe jos, dar cu aceleratul, în niciun caz :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Da... cobori la prima... mergi pret de cateva gari pe jos si-apoi, cine stie, te urci in personalul altcuiva... sau daca esti destul de iute, sari pe scara unui accelerat ce nici macar nu opreste...

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?