Morţi imaginare

"Un scriitor e cineva care moare de-a lungul intregii sale vieţi, frază cu frază, în cuvinte mici."

Am facut in ultima saptamana o incursiune literara in lumea morbida si tenebroasa de dincolo de noi. Vas de calatorie peste Styx mi-a fost cartea lui Michel Schneider, Morti Imaginare, iar parteneri de sejur, marii scriitori: Proust, Balzac, Flaubert, Pascal, Freud, Kant, Nabukov, Rielke, Capote, etc. Oameni ale caror umbre sunt atat de grele incat mi-e teama sa pun mana pe-un roman de-al lor asa nepregatit si crud cum sunt acum. Presimt ca voi fi "zdrobit" de forta cuvintelor sau, mai rau, nu le voi intelege pe deplin. Asa ca am peferat sa citesc despre mortile lor, sa capat ascendentul moral al viului asupra nefiintei. Dar din nou m-am inselat. "Un scriitor care moare este un om care devine o carte. Cititorul nu va şti cine e omul care moare şi unde se ridică sau pluteşte patul lui de moarte, şi nici dacă e chiar un pat."

Morti Imaginare nu e doar o colectie de "morti", un cimitir rectangular al ultimelor cuvinte amenajat exact in spatele esafodului biografic. E un eseu filozofic despre viata explicat prin moarte. Montaigne spunea "Cine îi va învăţa pe oameni să moară îi va învăţa cum să trăiască." Mortile scriitorilor ne invata mai multe despre cum se moare decat propriile noastre ganduri despre moarte. Si de ce ne impresioneaza felul in care "mor oamenii mari". Pentru ca, in 99% din cazuri, nu e cu nimic mai diferit. "Chateaubriand a murit cum mor bogaţii şi săracii, cunoscuţii şi necunoscuţii, cam pe alături de sine, dar totuşi, atât de cufundat în povestea lui." Asa va fi pentru toti. Proust ne aminteste ca omul se naste la fel de fiecare data dar (se) moare in felul sau, singur. Insa Michel Schneider adauga lucid: "Se moare singur dar aproape întotdeauna se moare în văzul celorlalţi." Pentru asta trebuie sa fim pregatiti.

Volumul despre sfarsituri imaginare cuprinde peste 30 de capitole finale, abil relatate si analizate, unele documentate din ce s-a scris in epoca sau marturii oculare, altele fantezist speculate prin simpla referire a unui om erudit la opera unui alt om pe care l-a citit. Pesemne ajungi sa cunosti autorii prin intermediul cartilor scrise. Mortile sunt impresionante, dramatice, spectaculoase, amuzante sau triste, anonime sau publice, cu auditoriu sau cu insotitori de drum (partenera de viata a lui Zweig spre exemplu), insolite, neasteptate sau indelung amanate ori pre-enuntate. Nici unul nu moare la fel ca altul, desi unii isi invidiaza precursorii pentru originalitate iar altii ii copie "cuvant cu cuvant". Toti mor la fel cum au scris, enervant de original.

Scriitura lui Schenider e adat de placuta incat nici nu mi-a mai pasat daca ceea ce citeam era adevar veritabil sau istorie alternativa. Nici lui nu cred ca-i pasa: Intrăm în scris în acel punct exact unde cuvintele nu înseamnă nimic, unde nu le mai înţelegem,unde le privim. Sa privim asadar ultimele cuvinte ale maestrilor:

Voltaire

Care au fost ultimele cuvinte ale autorului francez care a batjocurit, fără indoiala, cele mai multe? Potrivit prietenilor săi, Grimm, La Harpe şi d’Alembert, la întrebările preotului ar fi răspuns: “Lăsaţi-mă să mor în pace!” Potrivit altora şi-ar fi veni în simţiri după aceste cuvinte şi, fixând flacăra unei lumănări, s-a mirat: “Ce? Deja Infernul? Ce? Flăcările?”

Goethe

Pe 22 martie 1832 Goethe a început să părăsească lumea. Să devină statuie încă din timpul vieţii, cum spune Barbey D’Auervilly. Nu i-au trebuit prea multe ore. La nouă dimineaţa cere apă şi vin. Apoi să se deschidă obloanele. La ora 10 a rostit cuvintele pe care legenda le-a transfigurat atât de bine: “Mai multă lumina.” [Mehr Licht] De fapt, ultimele cuvinte ale lui Goethe îi sunt adresate nurorii lui, Ottilie: “Dă-mi mâna”. Apoi, se afundă în partea stângă a fotoliului său înalt aşezat lângă pat în cea mai mică încăpere din casa lui din Weimar. O cameră lipsită de orice decoraţie. Cu ceafa rezemată de perna brodată pentru sprijinit capul, Goethe nu mai spune nimic, dar ridică mâna şi trasează semne prin aer. Litere. Medicul său, Vogel, crede că recunoaşte un w. W de la Werther, eroul din cel mai citit roman al lui, sau de la Wilhelm, propriul său prenume. Sau ca iniţiala de la Weib, femeie, sau poate prima literă de la Warum? De ce? Cine ştie? Să-ţi pui semnătura pe vid. O frumoasă imagine a scriiturii literare. Sunt zile în care moartea se face romancieră.

Blaise Pascal:

Lui Pascal i-a trebuit mai mult orgoliu decât abandon ca să moară. Se vroia umil dar nu modest. În durere, ca şi în ştiinţe, nu concepea să aibe pereche. Nu era un om blând. Scria în grabă şi cu arţag, propovăduia ca un maestru, vorbea cu autoritate. Până şi boala a fost pe locul întâi, făcându-şi din afecţiuni cununa unui ales.[...] Vorbindu-i lui D-zeu despre corpul său, spune “Totul e vrednic de mania Ta.” Vorbind despre viaţa lui: "Mă odihneam la umbra morţii mele.” A murit pentru că a avut un corp. A scris pentru a nu avea unul.

Puskin

Prima dată când a văzut-o, Aleksandr Puskin şi-a zis: “E femeia vieţii mele!” Natalia Goncearova avea şaisprezece ani iar el de două ori pe-atât. A luat-o imediat de nevasta. Era cel mai mare poet de pe vremea lui. Atunci când Aleksandr Puskin, rănit de moarte, căzu şi, ridicându-se, cu faţa pudrată de ger, aşa cum un actor revine la aplauze, strigă “Bravo!”, el se gândea râzând: “Greşeală! Era femeia morţii mele!” (...)Puskin n-a murit de mâna unui rival, nici de imprudenţele unei femei, nici de propria sa neînduplecare. A murit de cărţile lui. Oneghin ţinea arma, iar “poetul lasă să-i scape pistolul, işi puse mâna pe piept şi căzu.”

Freud

Până în ajunul morţii sale, Freud n-a uitat nici măcar o dată să potrivească pendula de pe biroul său. Virginia Wolf vine să-l viziteze pe 28 ianuarie 1939. Scrie: Toţi marii oameni sunt decepţionanţi sau plictisitori, ori amândouă. Freud nu e nici una nici alta. Avea o aură, nu de renume, ci de grandoare. (...) Până la sfârşit a făcut ce făcuse întotdeauna: a scris, a citit. Ultima carte a fost Pielea de şagri a lui Balzac: “Exact cartea care-mi trebuia, spune el; vorbeşte despre micşorare şi moartea prin inaniţie.”

Flaubert

Flaubert a iubit femeile, a iubit cuvintele şi a iubit mai presus de toate cuvântul "femeie". "Unele cuvinte mă tulburau, cel de femeie, de amantă mai ales", scrie el, în floarea tinereţii, în Noiembrie. "Am căutat explicaţia primului cuvânt în cărţi, în gravuri, în tablouri, de unde aş fi vrut să pot smulge draperiile pentru a descoperi acolo ceva." A dori? A căuta în corpul femeilor ceea ce se află în cuvântul femeie. A scrie? A acoperi prin cuvinte, cu o draperie, cu un văl, cu un şal de cuvinte sexul femeii pe care acest nume îl descoperă. "Ce meserie dată-n mă-sa! Să binecuvântăm totuşi chinul acesta drag. Fără el ar trebui să murim." Flaubert n-a făcut niciodată prea mare diferenţă între a face dragoste şi a scrie. Nici între a muri şi a scrie. Dar totuşi nu e nici un fel de romantism în această alternativă. Moartea e un bordel în pragul căruia e mai bine să rămâi multă vreme. Scriitorul nu scrie pentru a nu muri, ci pentru a muri un pic mai viu.

Tolstoi

Lev Tolstoi a plecat să moară departe. Într-o noapte de toamnă, fuge de soţia lui, părăseşte pe ascuns casa lui părintească din Iasnaia Poliana unde îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii. Are mai bine de optzeci de ani. În timpul călătoriei, răceşte şi trebuie să coboare din tren în gara Astapovo, în pustietăţile guberniei Riazan. Nu există hotel. E găzduit în camera şefului de gară. Îl apucă furia atunci când vede şase medici perindându-se pe la căpătâiul lui. Asta îi aminteşte de Moartea lui Ivan Ilici, pe care a povestit-o cu douăzeci şi patru de ani înainte. Refuză s-o vadă pe Sofia, soţia lui, sosită în grabă la locul morţii. Ea va intra totuşi la final, profitând de starea lui de inconştienţă.

Capote

Legistul din Los Angeles County care a făcut autopsia [lui Truman Capote] a declarat decesul "din cauze necunoscute". Nu s-a găsit nici o urmă de alcool, ci mari cantităţi de droguri, din drăgălaşele acelea de pastile pe care îi plăcea să le mângâie cu vârful degetelor: Valium, Dilantin, Codeină, Tylenol, vreo două-trei barbiturice. Nimeni n-a încercat să afle dacă le-a înghiţit ca să se omoare. Uneori, vrei să te omori; uneori, pur şi simplu să mori; alteori, doar să fii mort. Capote vroia mai ales să vadă. Privirea lui cufundată în străpungerea neagră. A văzut. Moartea e un crater stins, brăzdat de prelungi luciri palide, ca şirurile argintate de lacrimi uscate pe un chip.

Acestea sunt doar cateva fragmente din paginile dedicate funeraliilor-elogiu pe care le organizeaza Michel Schneider "profesorilor" sai. Intr-un fel acesta ii dezgroapa si-i ingroapa in mod repetat tocmai pentru a ne arata doua lucruri: unul, toata lumea moare intr-o zi deci bucurati-va de viata, al doilea, unii oameni nu mor definitiv niciodata, asa ca nu va temeti de moarte.

Pe final, unul din lucrurile care mi-au atins usor mecanica viselor si-a reflectiilor: "Singura moarte pentru care suferim este a altora, atunci când îi iubim." Si ca "Cel mai bun leac împotriva melancoliei nu e iubirea, ci literatura. Până la urmă iubirea este o tulburare de limbaj. În iubire nu de celălalt ţi-e dor, ci de tine însuţi."