26 februarie 2010

Fantomele trecutului


Asa le numesc. Imagini din timpuri trecute, portrete ideale ale unor chipuri ce razlet s-au impiedicat de viata noastra, spectre inchipuite ale unor persoane odata bine cunoscute. Sunt lucrurile care dureaza cel mai mult, amintirile cele mai persistente, cele mai inutile si mai pacatoase chestii pe care le poti stoca in minte. Si sunt astfel pentru ca sunt total nerealiste. Sunt un amestec de idealizari si asteptari pe care le-am format singuri intr-o vreme, figuri amagitoare zugravite de necesitatea noastra de a incheia contracte umane tacite cu cei din jur, uitand insa a-i informa si pe ei ca deja le-am pus niste obligatii in brate. Drept urmare cream imagini eterice suprapuse peste chipurile reale ale celorlalte "parti contractante" transformandu-i in feti frumosi si cosanzene de mucava care sa se poarte conform asteptarilor noastre. Orbiti de aceste imagini interpretam si adaptam de multe ori lucrurile exact pe dos decat sunt, punand caramida peste caramida iluziei nostre nesanatoase pana in momentul in care ceva se intampla si realitatea transpare in forma ei cea mai reala. Si suntem atat de suprinsi incat abia ne  credem ochilor in ce hal ne-am putut insela.

Cine e vina? Societatea, modul nostru de viata, frica de libertate absoluta. Tindem sa ne asumam retetele de succes drept modele de urmat intrand in aceasta rasnita globala a uniformizarii individului, renuntand astfel la a face cum ne taie capul si cautand sa facem ceea ce este necesar. Si aspiram atat de frumos la fericirea idealizata a modelelor ce ne sunt servite de cei din jur incat in loc sa lasam iubirea sa vina de la sine o fortam sa apara conform unui plan dinainte stabilit. Si din acel moment pasim pe aripile iluziei catre prapastia deziluziei. Credem ca trebuie sa actionam in etape, cu fiecare pas mai indraznet decat precedentul, avem impresia ca stim ce se cuvine si ce nu, ca stim cum sa gandim si cum sa simtim. Intr-un final ne trezim, sub un dus rece sau o ploaie de reprosuri blande cu rol de admonestare a comportamentului nostru debil si ne juram ca nu vom mai face aceleasi greseli. Vom lua oamenii asa cum sunt, fara sa-i mai etichetam, fara sa mai asteptam ceva de la ei in afara de a fi ei insisi. Si ne luam timp liber.

Dar apoi, dupa luni sau ani de la ultimul contact, cand dintr-odata cei uitati apar din nou in gandul sau in preajma noastra, constatam ca asupra unora planeaza aceeasi imagine idilica pe care ne-am format-o intr-o vreme. Nu ne putem gandi la ei fara sa vedem acelasi zambet, sa auzim acelasi raset, sa ne amintim aceeasi privire somnoroasa dintr-o dimineata sau aceeasi soapta in miez de noapte. Si avem din nou impresia ca asta era tot ce conta, tot ceea ce-l caracteriza pe acel om. Doar ca acum suntem undeva mai la distanta, bantuiti numai de spectrele inchipuirii dar rasfatati de o confortabila superficialitate. Nu mai e nimic ingrozitor in acea zona de crepuscul mental. Scheletii din dulap ne zac in cap. Suntem in siguranta.

3 comentarii:

  1. Faina postare desi cand am vazut poza zau ca ma gandeam la Silent Hill :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Hehe...aduce ce-i drept cu ceata din SH. Thanx.

    RăspundețiȘtergere
  3. m-a impresionat poza, parca eram in ea...

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?