29 iunie 2011

Dostoievski la Adevarul

Fratii Karamazov
Amintiri din casa mortilor
Jucatorul
Eternul sot
Adolescentul
Demonii
Dublul
Umiliti si obiditi.


Uite-asa se face o biblioteca. Cu Adevarul. 14.99 de lei volumul. Sa mai spuneti ca-s scumpe cartile bune.


PS: hai sa nu ne stricam bucuria gandindu-ne la cati romani si le cumpara "sa dea bine". Chiar si in cazul lor, cultura incepe cu crearea unui mediu propice. Poate 5% din copiii sau nepotii acelora vor gasi curiozitatea de a deschide un volum bibelou.

28 iunie 2011

"Cinema la mine acasa"

acasă
în singurătate
sau alături de vreo femeie
plâng uneori la filme

ştiu
sunt prost
iar prostia mă face emotiv
cele mai banale poveşti
despre moarte
despre viaţă
îmi provoacă uneori lacrimi şi muci cât o gripă

ele au toate aceeaşi reacţie
mă iau în braţe
mă strâng la piept
mă mângâie pe cap
uneori îmi şterg ochii
ce femeie rezistă unui bărbat care plânge?

acasă
la filme despre moarte
despre viaţă
eu plâng şi fut.

Robert Şerban

Prima cafenea vieneza

Cafeaua a intrat in Europa pe la portile Venetiei si s-a raspandit destul de repede pe continent. In 1669 ambasadorul Turciei ii oferea cafea lui Ludovic al XIV-lea, care prefera insa ciocolata, dar nu are nimic impotriva ca un italian, Francesco Procopio Cultelli sa deschida la Paris, in 1686, un local care-i poarta inca numele, Procope. Tot in perioada asta isi face aparitia si la Viena prima cafenea insa imprejurarile nasterii ei sunt din categoria momente de cotitura ale istoriei (cafelei). In 1683 Viena era asediata de turcii lui Mustafa Teribilul si pe punctul de a capitula. Armatele crestine ale ducelui Carol V de Lorena si ale regelui Sobieski sunt in apropiere dar necunoscand pozitia dusmanului nu puteau interveni eficient. 

Un tanar polonez de 23 de ani, Franz Georg Kolschitzky care locuise o vreme la Istambul si vorbea limba turca, se deghizeaza, reuseste sa patrunda in liniile otomane si le indruma pasii ducelui si regelui care pornesc la atac pe 12 septembrie. Bulversati, turcii abandoneaza armele, munitiile si 500 de saci de cafea. Viena e astfel salvata. Kolschitzky primeste cetatenie austriaca, cei 500 de saci si autorizatia de a folosi continutul lor. Eroul polonez fondeaza astfel prima cafenea din Austria, Zur Blauen Flasche - "La Sticla Albastra". Initial acesta prepara cafeaua ca la Istambul, prin decoctie (la ibric) astfel ca vienezii nu s-au lasat sedusi. Apoi insa ii vine ideea s-o filtreze si s-o serveasca cu frisca si miere iar succesul este imediat, lumea inghesuindu-se la Sticla Albastra unde ingeniosul patron le punea la dispozitie toate ziarele din oras. Mai apoi prepara si o prajitura, o "vieneza", care aminteste de infrangerea otomanilor prin forma ei de corn-semiluna, simbolul steagului invinsilor, acelasi corn rotofei pe care-l mancam si azi unii dintre noi fara a le purta vreo pica turcilor.

(sursa Michel Braudeau, Cafea. Cafenele.)

Ps: Doar un lucru pe care m-am gandit sa vi-l spun azi.

27 iunie 2011

Road to Dognecea

Care va mai amintiti ca asta iarna cativa blogari am fost Mosi Craciuni tre sa stiti ca ne-am distrat destul de misto pe drumul spre Dognecea.. Acolo iarna era ca-n povesti. In caz ca va lipseste (iarna, gen) am finalizat si filmul calatoriei. N-a luat mult, zic. 6 luni, ce-i aia. Anyway.. a fost o adevarata experienta sa conduci pe-acolo cu o Skoda Octavia 4x4. De repetat pe timp de vara. E un lac frumos de vazut acolo.

Tag, you're it!

Leapsa englezeasca sterpelita de la Luiza Liza si cestile ei de cafea cu intrebari scurte si clare asa cum imi plac mie:

1. Are you named after anyone? Yes. Richard I, II, or III. Surely there must be one of them.
2. When was last time you cried? I wept last year when my dog died.
3. Do you have kids? Don't think that I have... but you never know for sure.
4. If you were another person, would you be a friend of yourself? Hmm, would I be a rich person?
5. Do you use sarcasm a lot? I use a little bit of irony and teasing, but sarcasm, neeever...
6. Will you ever bungee-jump? If I'll find some high place and a rubber cord, sure.
7. What’s your favorite cereal? The one that goes extremely well with milk.
8. What is the first thing you notice about people? Their presence. And then their sex. I mean gender ;))
9. What is your eye color? Brown.
10. Scary movie or happy endings? Scary FTW! 
11. Favorite smells? Her perfume: story of a gentle murder. And gasoline and fresh asphalt, they smell absolutely divine.
12. Summer or winter? Winter. For a while. Then summer.
13. Computer or television? Personal Computer!
14. What’s the farthest you’ve ever been from home? Atlantic coast of Spain, Cabo Finisterae, or somethin'
15. Do you have special talents? many talents but nothing that special to mention.
16. Where were you born? Land of the free, home of the brave, Timisoara.
17. What are your hobbies? books, badges, bicycles.
18. Do you have any pets? None.
19. Favorite movie? Favorite movie list, perhaps.
20. Do you have any siblings? little sis'.
21. What do you want to be when you grow up? I still have no idea. I know how I want to feel, though..
22. When was your first slow dance and the song? don't remember... really...
23. Movies you dislike: bad porn.
24. What 3 bloggers would you like to meet in person? Groparu, Gogu Kaizer and Liz.
25. Who do you tag? Everyone and no one at the same time.

26 iunie 2011

Dilăr pentru o zi, A. Ruse

Scriitorii sunt nici mai mult nici mai putin decat niste dilări de cuvinte. Unii iti dau dependenta si te fidelizeaza alti sunt doar o experienta neplacuta. Cu unii poti ajunge la o stare de iluminare personala in vreme ce cu altii te arunci in cele mai adanci depresii, fantazand despre tot felul de idiotenii. Scriitorii sunt traficanti de vorbe si idei care te baga in cele mai neasteptate tripuri sau... nu. In functie de cat de receptiv, sensibil sau curios esti. Andrei Ruse e scriitor iar cu primul roman, Soni, i-a bagat pe unii in depresii, i-a excitat sau entuziasmat pe altii si chiar i-a dezgustat pe cativa. Riscul meseriei. Cu Dilăr pentru o zi a incercat o abordare la fel de existentialista, aruncandu-se cu vrednicia unui politist asupra "cancerului" societatii de azi - drogurile - insa descoperin si el ca situatia e un paradox: nu poti aprecia just decat analizand dinauntru iar odata intrat perspectiva se schimba complet. Nu exista droguri bune sau droguri rele la fel cum nu exista carti bune sau carti rele, totul tine de experienta personala, gusturi si de cat de multa libertate esti gata sa ingadui, tie sau altora. Unii se opresc dupa primul joint altii urca in carusel si nu se mai dau jos niciodata. Unii se opresc dupa primul capitol altii se “ard” dupa prima fraza mai incondeiata si formeaza un fanclub.

Al doilea roman al lui Andrei Ruse e branduit si vandut drept thriller politist dar asta e doar o chichita de marketing. Adevarul e ca Dilar pentru o zi e o analiza mai detaliata a unei metamorfoze personale prin care trece personajul Radu, un politist blazat de la sectia de Antidrog, care pe durata unei zile patrunde sub acoperire in lumea de jos, printre dependentii de "visare”, incercand sa culeaga informatii pentru a avansa in cariera. Prin urmare mai corect ar fi fost un “tripper politist”. In compania Nebunului, un dilăr cu vechime, Radu ajunge sa experimenteze nu doar substante ilegale si sa aibe parte de trip-uri ci sa priveasca din alt unghi o problema sociala si astfel sa sufere o reconversie brutala a modului in care gandea. Deghizat in Nebunul, adevarat “profet al zilelor noastre” , autorul “filozofeaza” la un cui si-o bere despre acele intrebari pe care multi cred ca si le-au pus in legatura cu libertatea individuala, dreptul la viciu, autoritatea oarba a statului, manipulare sociala, dezumanizarea si blazarea omului de rand, etc...

Intre declamarile intelectuale se depune si un efort considerabil in a incerca redarea cat mai artistic vizual a acelor momente de ratacire a simturilor cauzate de diversii stimuli halucinogeni consumati si educarea limbajului privind jargonului tipic, sau explicarea reactiilor chimice care se petrec in trupul astfel bombardat. Sub acest aspect romanul e unul destul de muncit. Personal, mi-a fost utila lectura, in unele momente chiar am indragit-o dar, totusi, simt ca personajul lui Radu nu e prea autentic si convingator (spre deosebire de Nebun) si astfel metamorfoza cam fortata. Insa trip-urile detaliate au savoarea lor (exista referinte muzicale care pe unii ii vor cuceri), anarhismul Nebunului, obsesiile tovarasilor lui, unul mai “prajit” decat altul, si, in general, perspectiva critica asupra unei societati in stare de degradare morala, sunt toate argumente pentru o apreciere pozitiva a romanului. Dar, la fel ca si Soni, are un final nesatisfacator, lucru care ma oftica oarecum.

Pe final o mostra de scriitura, ciupita din “monologurile Nebunului”:

ştii cum e viaţa? s-a ridicat nebunul şi mi-a prins mâna. e ca un joc pe calculator, la o rezoluţie proastă, asta că nu ţi-a luat mă-ta un pentium 7 dual, cu paişpe mii de mini ventilatoare şi video-ul inclus pe placa de bază, cu atăta memorie cât nici cel mai tare monitor, în generaţia nepoţilor tăi, n-o să poată duce.
şi drogurile? hmmm… e ca şi cum ai băga coduri. mişto la început, viaţă infinită, toate armele posibile şi muniţie nelimitată, sărituri de zece ori mai înalte, super viteză, soluţii pe loc, încă un nivel şi încă un nivel şi… game over, nici nu ştii când s-a întâmplat totul, ai uitat oricum despre ce era vorba. asta dacă nu te plictiseşti între timp şi te trezeşti în mijlocul acţiunii fără suplimentele-astea, încercând să te baţi pe bune.
retry level?
stai cu gura căscată, capul lăsat pe spate, mâinile fleaşcă în jurul tău, ca nişte opţiuni incluse de care te poţi debarasa oricând, te gândeşti că, la fel ca ceilalţi oameni, eşti un punct pe o pagină A4. atât. diferenţa e că tu vezi foaia de hârtie, sistemul infect şi creionul american, în dungi colorate, cu steluţe, băgându-ţi pe gât filme de căcat cu happy end care îţi fut creierul şi te obosesc, ca apoi să dormi liniştit şi s-o iei de la capăt a doua zi, să creşti plozi sau să visezi că faci asta şi că-i înveţi ce-i ăla bine şi ce-i ăla rău, că-i trimiţi la şcoală, să facă radicale, acolade, să rezolve necunoscute, să ştie cine-a fost Napoleon, cât se poate de scurt, ce-a dres în anu’ cutare, ce chiloţi avea, nimic oricum din ceea ce-a gândit şi ce înseamnă drepturile omului şi până în ziua de azi. istoria sau, de fapt, totul, se predă la fel cum se face shaorma
............
tu eşti acum deasupra foii albe, levitezi… ai grijă cât stai pe-aici, printre cei săraci cu duhu’, să nu se prindă cineva, să nu te ardă pe rug, să nu-ţi scoată dinţii cu ranga, să nu te interneze, să nu te închidă, să nu te dea la televizor, să nu te pună pe youtube, să râdă ca proştii dup-aia şi să-şi dea link-uri, să nu te declare erou, să te vândă sau să te execute şi toate celelalte posibilităţi infinite şi blestemate.
vorbim de nişte animale care au inventat instrumente de tortură, pricepi asta? şi-au ocupat timpul cu aparate care să te doară de te caci pe tine sau să te omoare încet şi sadic… ai mare grijă de pielea ta, acum că vezi cum lumea-i condusă de un nebun care i-a convins pe toţi proştii să le fie ruşine de ei înşişi
..............
sevraj? dependenţă de droguri? vrei să te întorci la toate astea cu braţele deschise sau să mergi mai departe? şi dacă te-ntorci, până unde te ţine? până la staţia de metrou de la unirii, unde vezi o adunătură de oameni, cu capul în pământ, care dacă se privesc, o fac pe furiş, speriaţi? sunt teleghidaţi de o telecomandă virtuală care-i trimite acasă sau la muncă, ce-i asta? cum am ajuns aici?
nu mai avem loc decât pe verticală, în buncăre şi cutii de beton, care costă enorm de multe hârtiuţe colorate, iar tu sau, puii mei, alţi cretinoizi, sunteţi atât de proşti să daţi banii pe ele? lumea, fratele meu, e jucată la poker de trei oameni, exact în momentul ăsta! unul l-a inventat pe dumnezeu, celălalt banii, iar al treilea, PRistul inspirat, le-a făcut cunoştinţă şi le-a zis: hai să-i ardem p-ăştia…
în timpul ăsta, sistemul merge, totul e ok…

Ps: Andrei Ruse crede ca Timisoara nu-l vrea pe-aici. Eu, unul n-am auzit sa avem o politica oficiala privind autorii romani, indiferent cum ar scrie. Parca era vorba ca suntem un oras liber, si de plecat si de intrat.

24 iunie 2011

Everyone needs

excuses to be right, 
a companion for solitary moments, 
music, 
magic 
or an island where to pretend 
they’re miniature tigers.


I am the drug,
don't watch me dancing,
there's little joy.
dry the rain, we're going to be friends.
after all
my mistakes were made for you.

run home.
don't worry at all,
we're as naked as we came
trough the camera obscura.

21 iunie 2011

Scrisoarea IV



Unei improbabile,

pot doar să sper. şi să te iubesc în mintea mea în vreme ce eu mă risipesc în mintea ta. cum ar fi dacă ai fi lângă mine? cum aş fi eu în preajma ta? mi-aş număra paşii măsurând distanţa dintre noi ca nu cumva să fie prea mică şi să te sufoc? dar de ce nu te-ai sufoca în îmbrăţişarea mea? n-ar merita o astfel de iubire doar o mică pierdere-a simţirii? şi cum aş încerca să te citesc din gesturi, cum mi-aş face harta ticurilor tale marcând acele mutre pe care le visez atât de des în ultima vreme. şi cum aş mai râde la mofturile tale. pariez că şi tu te-ai amuza ascultând glumele mele. şi cum te-aş surprinde într-o seară fără veste cu sărutul ăla pe care-l aşteptai mai devreme dar credeai că nu va mai veni. cum te-aş uşura de câteva grame de suflet şi ţi le-aş înlocui c-un stol de fluturi alb şi mov. sau de petale de liliac? şi cât m-aş îmbăta cu parfumul tău subtil al cărui nume niciodată nu-l ţin minte. ai vedea şi tu ce frumos ar fi să ne iubim o vreme. măcar până ne-om obişnui şi vom deveni neglijenţi. până ce tu vei începe să te gândeşti din nou la tine mai mult decât la mine. până ce eu voi obosi să mă mai gândesc la cum să fac să fie bine. sau când confortul va deveni amorţeală iar iubirea nu se va mai întreţine doar cu sine. atunci tăcerea mea te va agasa. atunci pofta ta de vorbă mă va plictisi încet, încet. atunci voi începe să lipsesc fără ca de fapt să îţi lipsesc. voi afla cum e să fim împreună separaţi, în acelaşi loc şi-acelaşi timp. oare o şosetă rătăcită sau nişte vase nespălate ne vor defini răbdarea. care din noi va ridica primul tonul? probabil nicicare dacă te cunosc aşa cum mă cunosc. vezi ce uşor ne vom afunda şi mai mult în muţenie? nici măcar o ceartă nu ne-ar mai salva. am fi prea obosiţi pentru ea, prea politicoşi unul cu celălalt. care din noi se va trezi că vrea să plece? vei veni la mine să-mi spui: “pleacă!”? voi accepta văzând că nu te mai pot descifra de ceva timp? că am obosit alergând în cercuri tot mai largi orbita resemnării? probabil. dar cum să citesc finalul pe care nu l-am scris încă? cum să înţeleg dacă vrei să rămân când îmi spui să plec? sau că dacă rămân n-o să pleci tu? cum să te fac să înţelegi că există o limită a răbdării aşa cum există una a încăpăţânării şi că ele nu formează întotdeauna un impas? pot doar să sper un lucru asa de improbabil...



No more pigeons

Sunt curios daca a mai observat cineva treaba asta. De vreo 2-3 saptamani incoace aproape fiecare strada are cate un porumbel proaspat lipit de asfalt. Nu e gluma. Daca plec de-acasa si traversez orasul pe bicicleta intalnesc macar 5-6 daca nu 10 porumbei sau porumbite vesnic incremeniti intr-o imbratisare cu asfaltul. Adevarate presuri din pene albe-gri-albastre. Au depasit de cateva ori numarul patrupetelor accidentate lucru neverosimil. Si tot ma intreb ce-au patit? Pentru ca, vorba aia, traiesc de ceva timp in oras si n-am observat asemenea decimari pana acum. E un eveniment oarecum bizar. Explicatiile ar fi:
- porumbeii sunt deprimati si se sinucid aruncandu-se sub rotile masinilor, 
- soferii timisoreni sunt mai rapizi zilele astea astfel ca zburatoarele n-au timp sa se fereasca.
- porumbeii sunt confuzi si aterizeaza pe sosea in loc de acoperisuri.
- poluarea e mai ridicata anul asta astfel ca porumbeii pica beti sub roti.
- cineva vaneaza porumbei si se descotoroseste de ei in spatiul public dupa ce-i bate mar.
- porumbeii sunt in perioada imperecherii si manifesta dovezi de curaj nebun zburand razant.
- caldura e de vina amortindu-le reflexele si facandu-i sa cada victime chiar si unor pietoni neatenti (necesita confirmare vizuala)
- e o campanie agresiva de constientizare publica a rolului porumbelului in societate. iar faptul ca nu ati observat-o spune multe despre voi ca si comunitate. sunt profund intristat.

Ca sa inchei va mai spun ca ieri am ratat la mustata un asemenea columbocid cand un exemplar sanatos al rasei Columba palumbus sedea tamp in mijlocul soselei si se holba la placuta mea de inmatriculare-n mers. He lived to tell the tale.