Scriitorii sunt nici mai mult nici mai putin decat niste
dilări de cuvinte. Unii iti dau dependenta si te
fidelizeaza alti sunt doar o experienta neplacuta. Cu unii poti ajunge la o stare de iluminare personala in vreme ce cu altii te arunci in cele mai adanci depresii, fantazand despre tot felul de idiotenii. Scriitorii sunt traficanti de vorbe si idei care te baga in cele mai neasteptate tripuri sau... nu. In functie de cat de receptiv, sensibil sau curios esti.
Andrei Ruse e scriitor iar cu primul roman,
Soni, i-a bagat pe unii in depresii, i-a excitat sau entuziasmat pe altii si chiar i-a dezgustat pe cativa. Riscul meseriei. Cu
Dilăr pentru o zi a incercat o abordare la fel de existentialista, aruncandu-se cu vrednicia unui politist asupra "cancerului" societatii de azi - drogurile - insa descoperin si el ca situatia e un paradox: nu poti aprecia just decat analizand dinauntru iar odata intrat perspectiva se schimba complet. Nu exista droguri bune sau droguri rele la fel cum nu exista carti bune sau carti rele, totul tine de experienta personala, gusturi si de cat de multa libertate esti gata sa ingadui, tie sau altora. Unii se opresc dupa primul joint altii urca in carusel si nu se mai dau jos niciodata. Unii se opresc dupa primul capitol altii se “ard” dupa prima fraza mai incondeiata si formeaza un fanclub.
Al doilea roman al lui Andrei Ruse e branduit si vandut drept thriller politist dar asta e doar o chichita de marketing. Adevarul e ca Dilar pentru o zi e o analiza mai detaliata a unei metamorfoze personale prin care trece personajul Radu, un politist blazat de la sectia de Antidrog, care pe durata unei zile patrunde sub acoperire in lumea de jos, printre dependentii de "visare”, incercand sa culeaga informatii pentru a avansa in cariera. Prin urmare mai corect ar fi fost un “tripper politist”. In compania Nebunului, un dilăr cu vechime, Radu ajunge sa experimenteze nu doar substante ilegale si sa aibe parte de trip-uri ci sa priveasca din alt unghi o problema sociala si astfel sa sufere o reconversie brutala a modului in care gandea. Deghizat in Nebunul, adevarat “profet al zilelor noastre” , autorul “filozofeaza” la un cui si-o bere despre acele intrebari pe care multi cred ca si le-au pus in legatura cu libertatea individuala, dreptul la viciu, autoritatea oarba a statului, manipulare sociala, dezumanizarea si blazarea omului de rand, etc...
Intre declamarile intelectuale se depune si un efort considerabil in a incerca redarea cat mai artistic vizual a acelor momente de ratacire a simturilor cauzate de diversii stimuli halucinogeni consumati si educarea limbajului privind jargonului tipic, sau explicarea reactiilor chimice care se petrec in trupul astfel bombardat. Sub acest aspect romanul e unul destul de muncit. Personal, mi-a fost utila lectura, in unele momente chiar am indragit-o dar, totusi, simt ca personajul lui Radu nu e prea autentic si convingator (spre deosebire de Nebun) si astfel metamorfoza cam fortata. Insa trip-urile detaliate au savoarea lor (exista referinte muzicale care pe unii ii vor cuceri), anarhismul Nebunului, obsesiile tovarasilor lui, unul mai “prajit” decat altul, si, in general, perspectiva critica asupra unei societati in stare de degradare morala, sunt toate argumente pentru o apreciere pozitiva a romanului. Dar, la fel ca si Soni, are un final nesatisfacator, lucru care ma oftica oarecum.
ştii cum e viaţa? s-a ridicat nebunul şi mi-a prins mâna. e ca un joc pe calculator, la o rezoluţie proastă, asta că nu ţi-a luat mă-ta un pentium 7 dual, cu paişpe mii de mini ventilatoare şi video-ul inclus pe placa de bază, cu atăta memorie cât nici cel mai tare monitor, în generaţia nepoţilor tăi, n-o să poată duce.
şi drogurile? hmmm… e ca şi cum ai băga coduri. mişto la început, viaţă infinită, toate armele posibile şi muniţie nelimitată, sărituri de zece ori mai înalte, super viteză, soluţii pe loc, încă un nivel şi încă un nivel şi… game over, nici nu ştii când s-a întâmplat totul, ai uitat oricum despre ce era vorba. asta dacă nu te plictiseşti între timp şi te trezeşti în mijlocul acţiunii fără suplimentele-astea, încercând să te baţi pe bune.
retry level?
stai cu gura căscată, capul lăsat pe spate, mâinile fleaşcă în jurul tău, ca nişte opţiuni incluse de care te poţi debarasa oricând, te gândeşti că, la fel ca ceilalţi oameni, eşti un punct pe o pagină A4. atât. diferenţa e că tu vezi foaia de hârtie, sistemul infect şi creionul american, în dungi colorate, cu steluţe, băgându-ţi pe gât filme de căcat cu happy end care îţi fut creierul şi te obosesc, ca apoi să dormi liniştit şi s-o iei de la capăt a doua zi, să creşti plozi sau să visezi că faci asta şi că-i înveţi ce-i ăla bine şi ce-i ăla rău, că-i trimiţi la şcoală, să facă radicale, acolade, să rezolve necunoscute, să ştie cine-a fost Napoleon, cât se poate de scurt, ce-a dres în anu’ cutare, ce chiloţi avea, nimic oricum din ceea ce-a gândit şi ce înseamnă drepturile omului şi până în ziua de azi. istoria sau, de fapt, totul, se predă la fel cum se face shaorma
............
tu eşti acum deasupra foii albe, levitezi… ai grijă cât stai pe-aici, printre cei săraci cu duhu’, să nu se prindă cineva, să nu te ardă pe rug, să nu-ţi scoată dinţii cu ranga, să nu te interneze, să nu te închidă, să nu te dea la televizor, să nu te pună pe youtube, să râdă ca proştii dup-aia şi să-şi dea link-uri, să nu te declare erou, să te vândă sau să te execute şi toate celelalte posibilităţi infinite şi blestemate.
vorbim de nişte animale care au inventat instrumente de tortură, pricepi asta? şi-au ocupat timpul cu aparate care să te doară de te caci pe tine sau să te omoare încet şi sadic… ai mare grijă de pielea ta, acum că vezi cum lumea-i condusă de un nebun care i-a convins pe toţi proştii să le fie ruşine de ei înşişi
..............
sevraj? dependenţă de droguri? vrei să te întorci la toate astea cu braţele deschise sau să mergi mai departe? şi dacă te-ntorci, până unde te ţine? până la staţia de metrou de la unirii, unde vezi o adunătură de oameni, cu capul în pământ, care dacă se privesc, o fac pe furiş, speriaţi? sunt teleghidaţi de o telecomandă virtuală care-i trimite acasă sau la muncă, ce-i asta? cum am ajuns aici?
nu mai avem loc decât pe verticală, în buncăre şi cutii de beton, care costă enorm de multe hârtiuţe colorate, iar tu sau, puii mei, alţi cretinoizi, sunteţi atât de proşti să daţi banii pe ele? lumea, fratele meu, e jucată la poker de trei oameni, exact în momentul ăsta! unul l-a inventat pe dumnezeu, celălalt banii, iar al treilea, PRistul inspirat, le-a făcut cunoştinţă şi le-a zis: hai să-i ardem p-ăştia…
în timpul ăsta, sistemul merge, totul e ok…
Ps: Andrei Ruse crede ca Timisoara
nu-l vrea pe-aici. Eu, unul n-am auzit sa avem o politica oficiala privind autorii romani, indiferent cum ar scrie. Parca era vorba ca suntem un oras liber, si de plecat si de intrat.
