'Vinul este o fiinta vie'

S-ar putea sa nu fiu complet de acord cu ce spunea Zoli aseara la o degustare de vinuri organizata de Incubator107 la Carturesti, si anume ca natura trebuie privita cu smerenie, insa argumentele sale referitoare la vinul ca o fiinta vie le primesc cu bucurie. Cand esti literalmente indragostit de un hobby sau de o profesie si cand cunosti atat de multe despre obiectul acesteia e inevitabil sa-i gasesti atribute vii si sa-l privesti ca pe-o fiinta, ca pe-un companion. Un vin se naste, se maturizeaza, imbatraneste si chiar moare (daca nu e pastrat corespunzator). Un vin respira, un vin inspira, un vin creaza stari in noi, intocmai ca un om. Fair enough. Nu e prima data cand natura noastra de fiinte rationale ne face sa antropomorfizam lumea inconjuratoare.

Am aflat insa multe lucruri interesante aseara, lucruri pe care sunt incredintat ca le-as fi putut descoperi si de unul singur pe interneti insa probabil nu cu la fel de multa satisfactie si interes. E o diferenta intre o cautare sistematica manata de o curiozitate intelectuala si o discutie calda, gen maestru-ucenic, in care unul transmite cunoastere celuilalt insa la pachet cu un strop din pasiunea care-l anima. Si, bineinteles, cu multi stropi dintr-o licoare care nu inceteaza sa inspire cautarea adevarului (in vino veritas) transformand astfel simpla curiozitate in cercetare empirica.

Am clarificat in sfarsit natura distinctiei intre vinurile seci, demiseci, demidulci si dulci. E vorba de cantitatea de zahar rezidual ramas in vin dupa fermentatie: sub 4g/l e sec, intre 4-12 g/l demi-sec, intre 12-45 g/l demi-dulce iar peste 45 g/l e dulce. O noutate a fost insa afirmatia ca nu toate vinurile devin mai bune cu trecerea anilor. Cele mai multe vinuri din comert trebuie baute in anul urmator celui de productie pentru ca altfel isi pierd din prospetimea aromelor. Unele sunt facute pentru a fi baute intr-o perioada de 5 ani in vreme ce cateva sunt destinate invechirii. Asa ca e mai bine sa intrebi un specialist daca vrei sa colectionezi ceva pe viitor.

Am primit si niste sfaturi despre pastratul vinului:

- in alta camera decat bucataria, la intuneric si la o temperatura intre 10-12 grade (ideal, insa nu e o problema daca ea fluctueaza pe durata intinsa in timp);

- sticlele trebuie culcate pentru ca dopul sa fie umezit si astfel sa nu se usuce.

- daca ai un vin rarisim si vrei sa bei din el putin cate putin e bine sa scoti aerul din sticla (exista un dop cu un fel de pompa care evacueaza aerul).

In ce priveste servirea vinului:

- nu se bea un vin imediat ce-ai deschis sticla. unele vinuri se lasa cel putin jumate de ora sa respire, altele chiar si o zi intreaga in decantor; contacul cu aerul transformand vinul.

- o sticla de vin agitata are un alt gust decat una linistita.

- cand torni in pahar si tii o mana la spate onorezi niste reguli indepartate cand paharnicii erau suspectati ca otraveau mesenii.

Fara sa o mai lungesc, am degustat aseara 3 vinuri: un Sauvignon Blanc de Recas, un Cabernet Sauvignon de Alira si un Tokaji Aszu unguresc dulce ca mierea.

Sauvignon-ul de Recas era un vin alb, sec si acrisor, cu arome de citrice si numa' bun de baut vara la un sprit. Lumea zicea ca ar merge bine c-o salata sau niste peste. Tind sa fiu de acord.

Cabernet-Sauvignon-ul de Alira era un vin rosu rubiniu, sec si corpolent si cu arome de fructe de padure si mere padurete de-ti facea gura punga. Nu m-as fi vazut in compania lui fara o friptura in sange sau niste branza mucegaita ca sa compenseze gustul astringent. Asta a fost un vin care s-a decantat vreo jumatate de ora inainte de a-l bea. Costa vreo 40-50 de lei.

Vedeta serii a fost ungurul Tokaji Aszu, un vin auriu licoros, dulce ca mierea care mi-a amintit de Nectarul de Transilvania de la Liliac, degustat anul trecut intr-un loc de vis din judetul Mures. Metoda de productie a ungurilor e insa usor diferita. Tokaji Aszu se obtine din soiul Furmint si isi trage gustul de la boabele de struguri “botritizate” adica atacate de un mucegai nobil (Botrytis cinerea) care le face sa se usuce pe ciorchine, concetrand zaharul si aciditatea. Oamenii culeg doar aceste boabe de pe ciorchin si le tescuiesc separat, incet si sub efectul propriei lor greutati, apoi adauga esenta rezultata la vinul obtinut din struguri “sanatosi” si pun intregul amestec la macerat si maturat in butoaie de lemn (vreo 2 ani). In functie de cate cosuri de boabe “mucegaite” se adaugau in trecut, cand nu existau intrumente de masurat cantitatea de zahar din vin, la un butoi dinasta, vinul e clasificat cu numar de 3 pana la 6 “putioni” (denumirea cosului respectiv in maghiara), chestie care indica dulceata lui. Noi am baut unul cu 3 “putioni”, deci nu cel mai dulce (intre 45-90 g/l). Interesant insa e ca pe langa dulceata, vinul asta are si o aciditate peste medie care-l echilibreaza si te face imediat sa salivezi si sa mai inghiti o tura, eventual sa mai iei o gura. Cu alte cuvinte, they make  sweet chemistry. O sticla de Tokaji Aszu s-ar gasi la unguri cu echivalentul a 40 de lei, la noi insa cred ca e cam dublu. Merge bine cu un desert… o prajitura, un piscot, ceva usor...

Eu, ca bautor de vinuri rosii seci, in general, nu beau vinuri dulci decat fierte si pe timp de iarna. Insa vinurile astea de desert sunt dracu gol in piele de femeie, atata sunt de ispititoare. Ma indoiesc ca voi fi dispus sa dau o suma de bani piperata pentru un astfel de vin, fara vreo ocazie speciala care sa justifice gaura in buget, insa dupa fiecare degustare din-asta mai mieroasa, parca-mi vine sa intru in prima enoteca ivita in cale. Bine ca poftele mele dionisiace pot fi usor satisfacute cu o sticla de Merlot sau o Feteasca neagra ca altfel as da in diabet.

Avertisment: consumul discret de alcool nu dauneaza grav societatii

Adam si Eva: "Talismanul iubirii si promisiunea eternitatii"

De cand merg la teatru mi-am definit niste reguli de joc. Una e sa ma duc 'fara prejudecati' iar alta e sa nu ratez vreun spectacol de Afrim sau Hausvater, cei doi regizori fiindu-mi cunoscuti pentru montari grandioase, cu scenografie elaborata si o distributie numeroasa atent coregrafiata. Aseara am vazut Adam si Eva pus in scena de Alexander Hausvater dupa romanul omonim al lui Liviu Rebreanu. Faptul ca acest roman atat de personal -“cartea iluziilor eterne” cum il descrie autorul marturisind totodata ca e si cea mai draga lucrare a sa - e mai putin popular decat romanele sociale cerute la Bac (Ion si Padurea Spanzuratilor) e probabil sa-l fi facut pe regizor sa simta o oarecare responsabilitate artistica de a introduce o alta fata a lui Liviu Rebreanu decat cea de prozator realist: cea de filozof ezoteric.

Plecand de la doua personaje bine ancorate in realitate, Ileana si Toma (Ramona Dumitrean si Ionut Caras), povestea din Adam si Eva se contureaza drept calatoria initiatica, metafizica, prin timpuri si locuri istorice, a doua suflete inlantuite in drumul lor catre implinire. O poveste absolut romantica, cu sambure tragic si incarcatura simbolica, in care barbatul originar si femeia originara sunt parca condamnati sa se caute in mod repetat unul pe altul pentru a unifica fiinta perfecta, androginul. Doar ca soarta le e potrivnica. Smuls din prezentul anilor ‘20 de glontul unui rival gelos (Victor Manovici), Toma aluneca in mod repetat, pe patul de spital unde se zbate in ghearele mortii, prin vietile sale anterioare retraind astfel drama iubirilor aproape implinite cu ‘femeia fatala’ Ileana.

Scenele sau tablourile oferite corespund celor 7 faze ale transmigratiei sufletului, personajele schimbandu-si doar vesmintele si numele pentru a da glas acelorasi declaratii de iubire si a suferi aceleasi condamnari. Din Babilon in India, din Egipt la Roma antica si din Germania medievala pe baricadele revolutiei franceze, ciclurile viata-moarte ale cuplului Ileana-Toma par a fi alimentate de incapatanarea cu care cei doi isi apara legatura nevazuta ce-i uneste, “menirea”, de parca ar fi incredintati ca e cel mai de pret lucru din lume (“talismanul iubirii si promisiunea eternitatii”), ceva pentru pentru care merita sa se sacrifice iar si iar.

Desigur ca un asemenea parcurs metafizic avea nevoie si de niste calauze, rol bine suplinit de cele doua personaje de translatie: profesorul Aleman (Ion Rizea) cu ajutorul caruia e reconstruita bucata cu bucata ultima viata a lui Toma, infiripandu-se totodata teza reincarnarii, si Femeia in Negru (Mara Opris), spectru sau inger intunecat aflat parca in afara timpului, deruland-i eroului ursita de la un nod la altul ca o banda video. Nu voi nega ca femeia in negru mi-a parut cel mai intrigant personaj iar actrita Mara Opris (profesoara la FTT din Cluj) m-a cam ‘arestat’ cu energia, concentrarea si forta interpretarii. La un moment dat mi-a starnit si niste ecouri faustiene a la Ofelia Popii, cand s-a dezvaluit drept Lucifer/Mefisto, culegator de suflete pacatoase in vremuri de ciuma.

Sper ca nu sunt singurul caruia povestea le-a starnit deja ecouri de ‘Cloud Atlas’, popularul roman SF ecranizat anul trecut si care trateaza aceeasi migratie a sufletelor pereche de-a lungul a 6 perioade istorice. Ar fi interesant de aflat daca David Mitchell l-a citit pe Liviu Rebreanu. Probabil ca nu. Dar prezenta unui laitmotiv muzical (compozitor Adrian Enescu) care leaga vietile celor 2 indragostiti ca margelele pe-o ata, intocmai ca sextetul Atlasul Norilor, mi se pare o coincidenta remarcabila. Dincolo de paralela asta care tine mai degraba de rubrica curiozitati, adaptarea lui Hausvater, asa simplificata si un pic cam sprintena, mi-a lasat impresia de aperitiv menit sa-mi stimuleze perceptia in vederea unui meniu mult mai complex si mai savuros: romanul in sine. E imposibil sa nu simti pe durata spectacolului ca-ti scapa ocazia de a aprofunda celelalte vieti ale lui Toma, vieti care, in ciuda efortului din scena, par doar schematice si repetitive. M-as bucura daca romanul le-ar acorda mai multa semnificatie. Voi verifica. Asa cum sper sa faceti si voi, amatorii de teatru, cu spectacolul lui Hausvater. Pentru ca, sincer, merita deranjul.

promo ADAM SI EVA from TV TNTm on Vimeo.

Cel mai bun roman romanesc din 2012

In "procesul" intentat de Asociatia Casa de Cultura & friends literaturii romanesti, asa cum s-a prezentat ea in anul 2012, juriul format de 23 de blogari (eram 24 dar unul s-a "recuzat") a deliberat astfel: cel mai memorabil roman lansat in 2012 in Romania si castigator al Premiului Augustin Fratila in 2013 este cel al scriitorului Radu Aldulescu, 'Cronicile genocidului' (Ed. Cartea Romaneasca). "Condamnarea" (autorul a marturisit ca se simte inspaimantat) a avut loc aseara, dupa ce organizatorii au adunat punctajele acordate de blogari celor 5 romane finaliste. Competitia a fost destul de stransa, din calculele mele reiesind ca doar 2 puncte (73p fata de 75p) au despartit-o pe Alina Nedelea si Soseaua Catelu 42, unul dintre cele mai populare debuturi literare ale anului, de consistentul premiu de 10.000 de euro oferit de compania Philip Morris Trading. Nici celelalte romane n-au fost departe deloc astfel ca se pot trage cateva concluzii: toate au fost stralucite, toate au fost slabe, blogarii sunt divizati si nu se pot pune cu nimic de acord... adica..oameni..

Modul de notare a constat in acordarea fiecarui roman a cate unei note intre 1-5(maximul), adica ordonarea lor pe o scara valorica dupa orice criteriu avea blogarul chef: placerea lecturii, tehnica scriiturii, frumusetea copertii, randomizare sau whatever.. Dupa skillurile fiecaruia. In fine, voturile mele insa arata asa:

5.  “Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, 2012
4.  “Hotel Universal”, de Simona Sora, Editura Polirom, 2012
3.  “Şoseaua Căţelu 42”, de Alina Nedelea, Editura ALLFA, 2012
2.  “Omar cel orb”, de Daniela Zeca, Editura Polirom, 2012

1.  “Craii şi morţii”, de Dan Stanca, Editura Cartea Românească, 2012

Am asezat Cronicile pe prima pozitie pentru faptul ca mi-a parut cel mai aproape de un roman bine inchegat, cu cap, mijloc si coada, cu personaje pitoresti si vii, autentic si care efectiv spunea o poveste evocand totodata niste realitati din epoca post-decembrista. Am petrecut insa ore placute lecturand si celelalte romane singurul pe care n-am putut sa-l diger fiind Craii si mortii, pesemne datorita lacunelor mele legate de romanul lui Mateiu Caragiale pe care am inteles ca-l oglindeste.

N-am termen de comparatie cu editia de anul trecut (n-am participat, n-am citit) dar cred ca-mi voi indrepta atentia catre finalistele de-atunci pentru ca sunt niste guri care zic ca selectia de atunci ar fi fost mai buna. Carcoteli dar ramane de vazut. Astea fiind zise, treaba mea e implinita.. La revedere si puneti mana pe carti... Stiti voi, te fac ne-prost..

Inca un concert impecabil: Al Di Meola

Dupa cum ma asteptam organizatorii Plai incheie anul 2013, un adevarat tur de forta muzical pentru talia orasului in care ne desfasuram, cu inca un concert impecabil. Aseara chitaristul Al Di Meola si trupa s-au adaugat listei de nume importante care au vizitat Timisoara in acest an, incepand cu trupa Nouvelle Vague, trecand prin greii de la JazzTM (capete de afis: Richard Bona, Kurt Elling, David Murray si Macy Gray) pana la sarbatoarea din ograda proprie la care, printre altii, au cantat Zaz si Patrice. Desigur ca suntem inca departe de agenda culturala pe care ne-am dori-o dar nu cred ca acest lucru se poate imputa publicului care, de bunavoie si nesilit de nimeni (bilete intre 68-198 de lei), au umplut pana la refuz Sala Capitol a Filarmonicii Banatul pentru 2 ore de maiestrie instrumentala. Asta in masura in care chitaristul american vine a treia oara in 7 ani in orasul de pe Bega. S-ar putea spune ca s-au molipsit…atat unii cat si ceilalti.

Concertul a fost o incantare a urechilor si un exemplu de profesionalism. La 19:15 artistul era pe scena anuntandu-ne in ce va consta recitalul: piese de Beatles inregistrate pentru albumul omagial (All Your Life) in istoricul studio Abbey Road, compozitii proprii de pe albumele mai vechi si piese de Astor Piazzolla. Chitaristul era acompaniat de alti trei instrumentisti: Peo Alfonsi (chitara), Fausto Beccalossi (acordeon) si Peter Kazsas (tobe si percutie). Nefiind un ascultator impatimit de jazz/fusion soundul mi-era cam nefamiliar, lucru care insa nu m-a impiedicat sa constat ca muzica interpretata de quartetul inedit era destul de rafinata. Am gustat cu precatere piesele mai ritmate, care implicau bateristul si finalizau in riffuri frenetice de chitara. Fascinant insa mi-a parut acordeonistul, un adevarat virtuoz care se armoniza atat de bine cu chitara lui Al incat uneori aveam impresia ca formeaza un singur instrument, cu clape si coarde. Prezenta lui a imprimat unor melodii si o tenta mai folkish iar felul in care omul isi folosea vocea era intrigant: din fundul salii unde sedeam, nevazandu-i buzele prea bine, aveam impresia ca mai exista un instrument pe scena, bizar si ascuns. In fine, convingerea mea e ca Al di Meola e un experimentat explorator al sunetelor si stilurilor iar ceea ce ascultam era un bine pus la punct repertoriu de jazz, tango, rock sau flamenco.

Publicul insa a parut un mai fin observator decat mine, reactionand la schimbari si treceri de ritm subtile si felicitandu-l cu entuziasm pe artist. Al a fost insa si el un abil om de spectacol, punctand prietenos pauzele dintre piese cu momente joviale, glumind cu auditoriul. Atmosfera din sala a fost destinsa, calda, uneori chiar melancolica (cateva bucati atmosferice numa bune de sedus sexul opus) dar si complet lipsita de intreruperi neprevazute, probleme tehnice sau alti factori de bruiaj. Pe scurt totul a mers ceas. Oamenii l-au aplaudat cu darnicie pe artist, electrizati de o muzica extrem de personala si de subtila. Bisul a insemnat inca 3 cantece care, daca ar fi fost la latitudinea spectatorilor, ar fi insemnat doar startul unui nou recital #panadimineata.

A drinking song

Vermeer-A-Lady-Drinking-and-a-Gentleman

Wine comes in at the mouth
And love comes in at the eye;
That's all we shall know for truth
Before we grow old and die.
I lift the glass to my mouth,
I look at you, and I sigh. 

William Butler Yeats

Arme de expunere in masa

La Bastion s-a deschis de vreo doua zile in cadrul Festivalului Baroc Timisoara o expozitie de arme din secolul XVIII, cu focus in special pe cele de provenienta austriaca si turca, aceste doua natiuni avand o influenta istorica covarsitoare asupra orasului asta. Bun, expozitie e un pic exagerat spus, fiind vorba de o sala cu cateva sabii, pusti si pistoale plus niste vechi instrumente muzicale. Fara a incerca sa minimizez valoarea lor culturala vreau doar sa precizez ca ma enerveaza saracia unei astfel de expozitii. Ma asteptam ca numarul de exponate (aduse de la Muzeul Banatului, care se lauda ca ar avea o colectie impresionanta de arme) sa fie cel putin dublu, daca nu triplu... Un vis..

In sinea mea gasesc expozitiile de arme, tehnica militara, inginerie medievala etc la fel de fascinante ca cele de picturi sau sculpturi. Chiar as fi mult mai dispus sa platesc ca sa vizitez asa ceva in locul unei colectii de mari maestri pentru simplu fapt ca nu cunosc prea multe despre marii maestri... La fel cum nu cunosc prea multe nici cei care viziteaza colectii de arta din snobism, fara a avea o tangenta cu pictura ori sculptura. Intorsi acasa insa pot sa spuna ca au vazut niste lucrari de Van Gogh si sa para chipurile mai cultivati decat unul care s-a zgaiat la o armura de cavaler din sec XIV..

In fine, ce vreau sa spun e ca genul asta de expozitii ar putea primi mai multa atentie. Armele sunt mai accesibile, mai simplu de inteles, apreciat si cred ca prezentate cum trebuie dezvaluie la fel de multe despre epoca din care provin. Prin urmare pot atrage un numar mai mare de vizitatori, inclusiv copii, din medii diferite social si indiferent daca au sau nu preocupari culturale. Ceea ce poate fi un castig pentru ambele parti.

Ce-am gasit in sala ADETIM de la Bastion?
- doua pusti cu cremene, una austriaca "Lorenz" (stanga) si una otomana, destul de afectata de vreme. Ar fi fost utila o placa explicativa referitoare la precizie, forta de penetrare, distanta la care erau eficiente etc.. Si mai utila ar fi fost permisiunea de a le atinge..

- doua sabii de cavalerie austriece (stanga) si doua sabii otomane Kilij. Ca observatie personala, cele turcesti si-au pastrat ascutisul pana azi... puteai taia fara probleme o franzela. Cele austriece fie erau cam tocite fie erau de parada.

- 2 pistoale otomane foarte elegante, ornamentate cu alama pe care erau incrustate modele destul de artistice, si 2 pistoale austriece, masive si fara vreo urma de ornament pe ele. in drepta se aflau doua iatagane cu maner de (os sau fildes?) insa fara vreo alta descriere.

Trebuie mentionat ca expozitia de arme a fost insotita de una de instrumente muzicale (niste ocarine, o vioara de la sf sec XVIII si un patefon de la 1920), o expozitie de heraldica cu steme si simboluri ale localitatilor din Banat realizate de artistul Petru Galis, una de stampe istorice ale Timisoarei si una de uniforme militare (ilustratiile din ultima fotografie). Suna a ceva amplu dar la fata locului si in lipsa unui ghid care sa te tina la povesti, in 10 minute ai terminat turul. Si e pacat pentru ca asemenea obiecte ascund o gramada de povesti.. multe din ele intunecate.

Calatorie in adancul pamantului

Zilele astea am profitat de prezenta mea in Cluj, cu ocazia Festivalului de Film Comedy Cluj, pentru a lua parte la o scurta escapada turistica prin zona: vizitarea Salinei Turda. E un loc laudat de toti cei care-l vad si despre care, personal, nu stiam foarte multe, asteptand momentul prielnic pentru a ajunge acolo si a-mi permite sa fiu dat pe spate. Salina Turda se prezinta ca un obiectiv turistic de neratat in zona, in special datorita faptului ca e un loc absolut unic, renovat recent intr-un spatiu de relaxare/muzeu de istorie a mineritului in sare.

Exploatarea sarii in Transilvania poate fi urmarita pana in vremea romanilor, desi dovezi arheologice sau documente clare in acest sens nu prea s-au gasit (la Valea Sarata ar fi niste urme de exploatare care se presupune ca ar data de pe vremea romana - vezi galerii piramidale). Ratiunea ne indeamna sa credem ca, dat fiind ca romanii erau prezenti in mineritul aurifer si stiind importanta sarii pentru Imperiu, prezenta ei in zona nu putea fi trecuta cu vederea. Lucrarile de explorare a zacamintelor de la Turda au fost insa incepute de austro-ungari in 1690 iar salina a fost una dintre cele mai importante din Transilvania vreme de 150 de ani. Afectata de concurenta Ocnei Mures (si mai tarziu a Ocnei Dej) valoarea ei a inceput sa scada catre sf. sec XIX iar dupa primul razboi mondial productia intra in declin mina inchizandu-se in 1932. Din 1950 si pana dupa revolutie o parte din galeria Franz Iosif a fost folosita ca deposit de branzeturi (temperatura constanta de 8-10 grade) iar din 1992 mina a devenit muzeu, acum 4 ani suferind un amplu proces de reamenajare.

Sala Crivacului, cu mecanismul rotativ cu ajutorul caruia se scoteau blocurile de sare din mina. E singurul din Europa ramas in pozitia initiala iar combinatia de apa. sare si lemn de brad l-a pietrificat.

La Turda sarea se extragea manual, prin taiere cu ciocane, baroase si pene de otel din cele 3 puturi majore (Iosef, Terezia si Anton) a caror adancime a ajuns chiar pana la peste 110 m. Cand cobori in subteran ca vizitator patrunzi printr-un tunel circular asemeni unei guri de metrou. Te asteapta o retea complicata de galerii rectangulare, sapate in sare si marcate in prezent asemeni statiilor de transport subteran. Prin ele se carau intr-o vreme blocuri solide de sare translucida cu muchia de 1,5 m, dimensiunea etalon pentru comerciantii de sare. Peretii sunt reci si umezi si totul seamana cu un castel de gheata. In forma naturala sarea e la fel de transparenta ca un bloc de gheata insa in mina, din cauza lampilor de ulei, culoarea peretilor se apropie de negru-cenusiu, cu mici dire albe acolo unde a ajuns apa. Asa ca nu lingeti peretii daca o vizitati chiar daca aflati ca cristalele de sare de la Turda au o puritate "Heisenberg (sic!)" de 99%. Singurul trip capabil sa-l ofere e o vizita la buda.

Marcaj de incepere a exploatarii unui etaj din Mina Rudolf

Camerele de exploatare (asa zisele puturi) sunt absolut impresionannte prin marimea lor. Forma conica de clopot le asigura un ecou excelent pe care un ghid te va indemna sa-l testezi printr-un balcon din zona superioara. Exista un lift panoramic prin care poti cobori cele 13 etaje ale minei Rudolf (ultimul loc de exploatare) dar mult mai interesant e s-o faci pe 172 de trepte descoperind la fiecare nivel marcat in peretele de sare anul inceperii exploatarii. Baza minei (50x80m) e amenajata acum cu paviloane de lemn, un amfiteatru, teren de sport, mese de biliard, minigolf, loc de joaca pentru copii si o imensa roata Ferris. Totul aduce cu un parc de distractii luminat arhitectuaral cu neoane albe care-i dau un aer de science-fiction.

Insula si lacul de pe fundul Minei Terezia

Cascada de sare

In Mina Terezia (adancime 112m) intri dupa ce cobori alte 6 etaje (lift sau scari) de pe talpa minei Rudolf. Acolo te asteapta un ponton de lemn peste un lac subteran (adancime 0.5-8m) pana pe o  insula artificiala din sare amenajata in centrul sau si care de sus vazuta seamana cu o mica baza lunara. Spatiul e monumental iar pe unul din pereti se observa o cascada de sare ramase din vremea cand un rau subteran curgea pe-acolo. Exista barci de inchiriat pentru familii cu copii sau cupluri iar pentru cei #foreveralone alte pavilioane ale sanatatii unde pot lectura o carte sau trage un pui de somn anti-asmatic intr-o atmosfera incarcata de aerosoli. Sunt de asemenea in derulare si planuri pentru o zona balneara de tratament si e lipsit de indoiala ca locul ofera numeroase oportunitati de dezvoltare in plan turistic sau medical pe viitor.

Mina Rudolf

Zona de agrement din Mina Terezia

Cu barca pe lac. E imposibil sa te ineci in el, atat de sarat e.

A Vagabond Song

photo

There is something in the autumn that is native to my blood --
Touch of manner, hint of mood;
And my heart is like a rhyme,
With the yellow and the purple and the crimson keeping time.

The scarlet of the maples can shake me like a cry
Of bugles going by.
And my lonely spirit thrills
To see the frosty asters like a smoke upon the hills.

There is something in October sets the gypsy blood astir;
We must rise and follow her,
When from every hill of flame
She calls and calls each vagabond by name.

By Bliss Carman

FILTm II: La Vest de Est/La Est de Vest

Un mic reminder pentru pasionatii de lectura si prietenii lor care le cumpara, imprumuta sau fac cadou carti: se apropie Festivalul International de Literatură de la Timisoara, a doua editie dintr-un proiect initiat de Oana Boca, Ioana Gruenwald si Robert Șerban ce-ar putea deveni - cu sprijin pe masura si un dram de noroc - un reper cultural in orasul nostru si un capitol vrednic de inclus in dosarul Timisoara - Capitala Culturala Europeana.

In perioada 23-25 octombrie la Bastion (Galeria Theresia) publicul autohton si scriitorii sunt invitati, asadar, sa stea la taclale despre ce mai e nou in lumea literara. Invitatii sunt atat din tara cat si de peste hotare iar daca numele lor nu va spun inca nimic (fiind contemporani) acesta e un motiv in plus pentru a-i trage de maneca si a le adresa, pertinent, intrebari. 

Echipa oaspetilor:

Victor Erofeev – unul dintre cei mai importanți și controversați scriitori ruși de astăzi, 

Iuri Andruhovîc – „Patriarhul literaturii ucrainene”, unul dintre fondatorii tendinței postmoderne în literatura ucraineană, 

Edo Popović (Croația) – autor-cult al generaţiei sale, a cărui operă literară a devenit portavocea „învinşilor” din Croaţia urbană, 

Fabio Geda (Italia) – scriitor îndrăgit de cititorii români datorită romanelor Singur pe stradă (nominalizat la cel mai important premiu literar din Italia) și În mare sunt crocodili, 

Duško Novaković – un nume de primă mărime al poeziei sîrbe de astăzi 

Igor Marojević – cunoscut deopotrivă ca prozator și dramaturg, prezent în cele mai importante antologii dedicate prozei sîrbe de astăzi.

Echipa gazdelor:

Răzvan Petrescu –prozator și dramaturg, considerat un maestru al prozei scurte autohtone, 

T. O. Bobe – poet, prozator, scenarist, unul dintre cei mai nonconformiști scriitori români de după ’89, autor al uneia dintre cele mai iubite cărți publicate în ultimii 20 de ani: "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară", 

Daniel Vighi – important prozator al generației opteziste, eseist și publicist, 

Veronica D. Niculescu – excepțională traducătoare a lui Vladimir Nabokov în limba română, o scriitoare care s-a ridicat la înălțimea maestrului său, printr-o proză ce captează atît realitatea, cît și miraculosul ei, 

Robert Șerban – unul dintre cei mai apreciați și mai premiați poeți români contemporani, cunoscut deopotrivă ca editor și realizator tv, 

Alexandru Potcoavă – reprezentant de marcă al noii generații de scriitori, un autor care scrie cu nerv și vervă.

Programul festivalului e gasibil pe sait. Am inteles ca la inchidere se va petrece pe stil sirbesc, cu muzica, dansuri si gustari (100%) de-ale vecinilor. Ar fi prea frumos sa fie asa.

Lecturi obligatorii: Omar cel Orb si Soseaua Catelu 42

Au trecut deja 2 saptamani de cand mi-au intrat in biblioteca cartile nominalizate la Premiul Augustin Fratila. N-am pierdut vremea si din cele aproape 400 de ore impartite intre job, somn, iesiri la bere, filme si Breaking Bad am rupt cateva pentru lectura si am devorat - nu glumesc, chiar am muscat cu sirg din ele - doua dintre carti: Soseaua Catelu 42, pentru ca titlul era intrigant, si Omar cel Orb, unde subiectul era atragator. Mi-au placut destul de mult ambele si cred ca ar trebui citite de cat mai multi oameni. Cele doua carti pot fi privite ca niste povesti de viata destul de personale care nu trebuie musai sa fie legate de un anume timp sau loc, dar pe care plasarea lor intr-o perioada cunoscuta ca “de tranzitie” le personalizeaza in asa fel incat sa existe o conexiune mai facila cu cititorul.

Din cartea Alinei Nedelea, Soseaua Catelu 42, am remarcat stilul direct, personal, autobiografic al autoarei de a revizita niste momente definitorii ale copilariei si adolescentei sale. E o drama destul de cenusie tratata insa cu umor tragic-comic si multa (auto)ironie. Limbajul e colocvial, cartea imbracand haina unei marturisiri personal facute cititorului. Copilul Alina creste intr-un ghetou, un bloc muncitoresc de pe strada Catelu, si intr-o familie care n-o iubeste si a carei fiica nu se simte. Dupa ce ii moare mama in noaptea de Revelion, Alina descopera o mama noua si o lume noua, in care femeile din familia ei vorbesc cu mortii si prezic viitorul. Revolutia aduce cu ea sperante naive, studentie, primele iubiri, bani insa si o serie intreaga de deziluzii. In 20 de ani Alina trece printr-o serie de evenimente greu credibile, pe care le expune fara patetism, oferind dovada vie ca inainte sa poti scrie o carte trebuie sa ai parte macar de o viata interesanta

Verdict: daca nu te deranjeaza argoul si imaginile explicite si ai prins epoca cand se manca pe cartela, cartea merita citita! Te va face sa-ti privesti propria viata un pic mai indulgent. Textul are o plasticitate deosebita, imaginile sugerate sunt aproape grafice iar unele situatii par de-a dreptul absurde. Desigur, asta ridica si un semn de intrebare asupra a cat este adevar si cat fictiune in viata Alinei Nedelea, asa cum reiese ea din paginile cartii.

Cine-ar trebui sa regizeze filmul: Danny Boyle (Trainspotting, Slumdog Millionaire). Mizeria hiper-realista, absurdul si “povestile de viata” auto-ironice sunt domeniul pe care il stie cel mai bine.

Omar cel Orb scrisa de Daniela Zeca dezvaluie tot o experienta umana paradoxala, una a carei erou, Omar, e un emigrant iranian intr-o democratie tanara est-europeana. Personajul e folosit atat ca un canal de informare asupra realitatilor actuale ale unei natiuni stravechi si foarte framantate sau asupra uneia din primele religii ale lumii -zoroastrismul- dar si ca o perspectiva exterioara asupra “Europei noastre” provinciale, asa cum ii apare ea unui strain. Povestea nu respecta o anumita cronologie, alternand atat ca loc cat si ca timp exact cum lui Omar ii revin diferite amintiri ale vietii pe care o abandonase. Evadarile din realitate ale acestuia se produc, ca intr-o povestire fantastica, prin patrunderi imaginare/magice? in tablourile din casa gazdei sale, Godun, niste reproduceri dupa autori clasici pe care Omar ii cunoaste amanuntit, semn al vastului sau bagaj cultural.

Verdict: foarte interesanta sub aspectul informatiilor oferite in legatura cu credinciosii zartosht, importanta traditiilor persane, revolutia islamica si conflictul etnic-religios din Iran. Foarte atent scrisa, cu fraze aproape caligrafic construite si o fluiditate remarcabila, dovada a talentului autoarei, Omar cel Orb e simultan o poveste despre iubire si una despre sacrificiu. Nu in ultimul rand, o provocare pentru cititorul neavizat.

Cine ar trebui sa regizeze filmul: Ang Lee (Life of Pi) are o viziune foarte poetica si o estetica orientala de invidiat. Ar trebui sa mai incerce o poveste de imigrant incarcata de spiritualitate.