Pe drum cu Jack Kerouac

"Matusa mea spunea ca-mi pierd timpul cu Dean si gasca lui. Stiam ca nu e asa. Viata e viata si oamenii sunt oameni."

N-am mai citit o alta carte care sa ma faca atat de mult sa vreau sa ma sui in masina si sa plec la drum ca On The Road, ‘jurnalul de calatorie’ fictional-biografic a lui Jack Kerouac. Ritmul e atat de frenetic si de exuberant incat te contamineaza cu o pofta de viata la viteza dementiala, traita haotic, nepasator si intr-o permanenta miscare dintr-un loc in altul. Cartea asta efectiv te face s-o lasi din maini la fiecare doua pagini pentru a iesi din casa si a experimenta pe propria piele naivitatea si libertatea personajelor din ea. Lucrul acesta, surprinzator, nu se datoreaza unei curiozitati turistice brusc atatate de vreo enumerare a locurilor vizitate ci fantasticei autenticitati a experientelor descrise de autorul-narator. Felul in care sunt expuse intamplarile e visceral, dezorganizat si de o sinceritate emotionanta, intocmai ca o conversatie in viu grai cu un om intors dintr-o lunga calatorie care vrea sa-ti impartaseasca toata experienta dintr-o data.

"Nu aveam nimic de oferit nimanui, doar propira mea confuzie.
Petrecerile erau gigantice. Intr-un apartament de la subsol, de pe strada 90 Vest, erau cel putin o suta de persoane. Oamenii se revarsau in despartiturile din pivnita, aflate linga horn. Se intampla cate ceva in fiecare ungher, pe fiecare pat si canapea - nu o orgie , ci o petrecere de Anul Nou, cu tipete dezlantuite si muzica turbata la radio. Se afla acolo chiar si o chinezoaica. Dean alerga ca Groucho Marx de la un grup la altul, vrind sa cunoasca pe toata lumea. Din vreme-n vreme, luam masina si mai aduceam alti invitati."

Romanul e construit in jurul lui Sal Paradise (alter ego al lui Kerouac) si parcurge cativa ani din perioada sa de ratacitor, focalizand in special pe relatia lui de stransa prietenie - chiar iubire intelectuala - cu smintitul Dean Moriarty, “sfantul prost” impatimit al vitezei si maniac al soselelor, si calatoriile lor nebunesti de-a lungul si de-a latul Statelor Unite. Insotindu-i pe acesti frumosi nebuni in goana lor dementa esti spectator pasiv intr-un carusel scapat de sub control, gata in orice clipa sa se zdrobeasca de coasta unui munte sau sa pice intr-o prapastie, dar cursa e atat de palpitanta incat iti doresti sa nu se termine niciodata. Mai mult, te cuprinde si nerabdarea de a te aseza la randul tau in scaunul soferului si a apasa pana la fund acceleratia urmandu-ti propriul itinerar.

"Prin orasele atipite din Illinois, unde limuzinele gansgsterilor erau o priveliste familiara, aparitia noastra a fost destul de neobisnuita: toti eram nebarbieriti, soferul era gol pana la briu, apoi mai erau cei doi vagabonzi si eu, pe bancheta din spate, tinandu-ma de centura de siguranta laterala, cu capul dat pe spate si cu o privire dispretuitoare. Aratam chiar ca o banda din California, sosita sa-i scoata din paine pe rasfatatii din Chicago, o banda de desperados scapati dintr-o puscarie de sub luna din Utah. Cand am oprit intr-un orasel la pompa, ca sa bem Coca-Cola si sa luam benzina, oamenii au iesit sa se uite la noi dar nu au zis nici pâs. [...] Curand purpuriul lua locul rosului, traversaram cel din urma din raurile fermecate si zariram in departare fumurile orasului Chicago. Venisem din Denver, via ferma lui Ed Wall, aproape o mie noua sute de kilometri, in exact saptesprezece ore, nepunand la socoteala cele doua petrecute in sant si cele trei de la ferma si alte doua la politia din Newton, Iowa. Cred ca am avut o medie de 110 km/h cu un singur sofer, de-a curmezisul intregii tari. Ceea ce e un record cam nebunesc."

Calatoriile descrise ofera o imagine deosebit de plastica a Americii tarziilor ani ‘40, cu autostrazile ei nesfarsite si campiile ei infinite, si a generatiei beat, caracterizata de o intensa sfarseala produsa de cautarea neobosita a exaltarii pe care doar gasirea “propriului drum” si a raspunsurilor la intrebarile existentiale o poate oferi. Preocupati de trairi cat mai senzoriale, de excese de orice fel, de depasirea propriilor limite si ignorarea tuturor conventiilor sociale, Sal, Dean si tovarasii lor de calatorie apar ca o banda de rebeli caraghiosi si imaturi insa cu suflete de poeti vagabonzi. Muzica ii insoteste permanet si devine un cadru esential al naratiunii, Kerouac efectuand cateva viraje ingenioase in istoria jazzului si a bop-ului cantat in acele vremuri la New York, Denver sau in Frisco. Periplurile lor sunt insa fara exceptie modele de supravietuire cu bani putini si descurcareala ingenioasa intr-o zona a societatii plasata intre subteran si periferie.

Acesta e unul din elementele cele mai percutante in roman: dezinteresul asumat pentru orice fel de confort personal si elanul iresponsabil care-i insoteste in roadtrip-urile lor. Desi Sal apare ca cel mai matur dintre ei, constient de nebunia tovarasului sau Dean Moriarty, si el e la fel de sedus de vizunea romantica a unei libertati absolute de miscare si a unei existente ‘dezradacinate’ in care tot ce conteaza de momentul. Conflictul sau interior impreuna cu conflictele celorlalte personaje cu sotiile, amicii sau rudele lor apar in mod repetat de-a lungul romanului, oferind unele din cele mai vivide si subtile caracterizari literare: una bazata deseori pe realitate. Nu in ultimul rand, stilul aparent nefinisat al autorului, convulsiv, observational si bogat in detalii istorico-culturale (care chiar daca sunt straine unui non-american contribuie la efectul de autenticitate) are ca rezultat un roman extrem de accesibil si captivant.

"Era cu totul remarcabil felul in care Dean o lua razna, iar apoi revenea deodata la sufletul sau - care cred ca e infasura intr-o masina rapida, un tarm de ocean unde sa ajunga si o femeie care sa-l astepte la capat de drum -, cu atata calm si ratiune de parca nimic nu s-ar fi intamplat.."

"Pentru o clipa doar, reusisem sa ajung la acea culme a extazului pe care dorisem dintotdeauna s-o ating, iesirea completa din timpul cronologic in taramul umbrelor vesnice si miracolul simtit in intunecimea lumii muritoare si senzatia ca moartea ma imboldeste sa merg inainte, ca o fantoma care se urmareste pe sine insasi, iar eu ma grabesc, precum marinarii legati la ochi, pe o scandura de unde toti ingerii s-au aruncat in genunea sfanta a necreatului pustiu, ei, ingerii, preaputernice si de neinchipuit straluciri ale Miezului arzator al Mintii, infinite taramuri ale belsugului deschizand aripile si prabusindu-se in fermecate roiuri de fluturi ale paradisului."

"Marylou il privea pe Dean asa cum o facuse tot drumul, cu coada ochiului. Avea o expresie iritata si trista, ca si cum ar fi vrut sa-i taie capul si sa i-l ascunda in camera ei. Il iubea cu dusmanie si amaraciune pe omul care, in mod uimitor, era atat de stapan pe sine, furios, si dispretuitor si zanatic. Zambetul ei imbina un fel de credulitate afectuoasa cu o ura neimpacata care-mi dadea fiori, era o dragoste care, stia ea, nu avea sa rodeasca nicicand pentru ca, atunci cand ii privea chipul osos, cu falcile cazute, pe care se citea siguranta de sine si nepasarea tipic masculine, ea stia ca nebunia lui e fara leac. Dean era convins ca Marylou e o curva; stia el ca e o mincinoasa din nastere. Dar cand avea privirea aceea era dragoste in ea, iar cand Dean o baga in seama, se intorcea oferindu-i zambetul lui fals de cuceritor, cu fluturat de gene si dinti albi ca perlele..."

Degustator autorizat de whiskey irlandez

Vara cam asa stau lucrurile: daca nu te suna vreun amic sa iesi la o bere te cauta un producator de bauturi fine sa participi la degustarea celui mai recent sortiment bagat pe piata romaneasca. Am acceptat fara rezerve invitatia celor de la Jameson si m-am inscris pentru unul din locurile de degustator fruntas in autobuzul parcat aseara in Piata Unirii. Nefiind bautor de tarie si nici prea cunoscator al marcilor de whiskey decizia mea a fost sustinuta de un interes neobisnuit pentru istoria bauturilor alcoolice, curiozitatea care mi-a fost satisfacuta de un material video informativ vizionat in autobuz si de prezentarea gazdelor, urmata de degustarea aferenta.

Ironia face ca cea mai vanduta marca de whiskey irlandez sa fie la origine produsa de un scotian emigrat in Dublin, John Jameson, care la 1780 a preluat o distilerie locala si-a transformat-o radical devenind unul din cei mai mari producatori din lume (vinde 32 milioane sticle/an). Whiskey-ul Jameson se face din orz in principal la care se adauga in functie de sortiment mici cantitati de porumb. Borhotul este triplu distilat (una din inovatiile aduse de Jameson la inceputuri), lucru care-i asigura o puritate si o finete foarte bune. Invechirea se face in butoaie folosite de bourbon sau scotch din lemnul carora isi trage aromele. Jameson nu foloseste butoaie noi pentru a nu imprumuta din iuteala lemnului proaspat.

Sortimentul degustat a fost un Jameson Select Reserve, un whiskey premium putin mai exclusivist decat cel aflat deja pe piata, cu o culoare ceva mai inchisa, de chihlimbar, si un gust de fructe exotice usor afumat. Am inteles ca in cazul sau procentul de porumb era mai mare decat se obisnuia iar butoaiele in care se invechea erau arse inainte de utilizare. Desi whiskey-ul se bea in mod normal sec nu am refuzat nici combinarea sa in diferite cocktailuri dintre care mai interesant a fost cel cu suc de cramberries si o felie de lime. Pentru sexul frumos cred ca e o alegere mai buna decat cu energizant... Noi barbatii ar trebui sa ne limitam la sec sau cu gheata iar daca ne iese pe nas (desi Jameson e prea delicat ca sa iasa pe nas) ar fi indicat sa ne intoarcem la bere. Tariile nu sunt pentru toata lumea.

Ca o nota personala as vrea sa adaug ca tipul asta Jameson nu pare sa fi fost scotian verde. Una din inovatiile sale in materie de business, lucru pentru care a ramas in memorie, a fost faptul ca impartea castigurile dar si bautura cu angajatii sai, ceea ce l-a facut foarte iubit si respectat. Asa directori mai rar vezi. Iar blazonul familiei (obtinut in urma luptelor cu piratii pe la 1500) si al distileriei - sine metu (fara frica) - e cel mai bine integrat in campania publicitara a marcii, seria de reclame/povesti tall tales dintre care una se poate viziona mai jos:

Eu nu sunt fan Lidl, sunt client

Trebuie sa traiesti intr-o pestera sau sub o piatra ca sa nu fi remarcat stirea zilei de duminica, anume ca lantul de magazine Lidl Romania a facut un milion de fani pe facebook. De ce ar fi asta important eu unul nu pricep, mai ales ca nu a fost o crestere organica produsa de clienti multumiti transformati in fani pentru a fi "mai aproape" de magazinul lor ci a venit in urma unei campanii glorioase in online si a unei luni de concerte prin diferite orase din tara. Nu stiu, poate imi explica cineva de ce e important pentru un magazin de discount care vinde 'de toate' - de la alimente la produse de gradinarit si de la haine la accesorii auto - sa aibe o asemenea masa de prieteni online.. in Romania. Pentru contrast, Lidl are mai multi fani in Romania decat in Italia si UK la un loc, tari in care exista fix 1080 de magazine, cam de 8 ori cat aici.

Nu cred ca gresesc cand spun ca in cazul supermarketurilor ce conteaza pentru client sunt proximitatea si preturile. Nu conteaza mai deloc "brandul", reputatia, awareness-ul, cat de cool si prietenos esti in online etc atunci cand te duci sa-ti iei un sixpack de bere si niste mici, doua perechi de chiloti si-un kil de banane... Conteaza oferta, cat de repede te intorci acasa si daca iti mai raman bani de tigari! Eventual sa nu fie acra casierita... E absurd sa crezi ca-ti vei fideliza atat de bine clientela incat sa ignore alt hypermarket mai apropiat si cu preturi mai bune ca sa cumpere de la tine. Brandul de supermarket nu e o garantie a calitatii. Nu mergi la Billa pentru ca parizerul de-acolo e mai bun decat parizerul de la Profi. Ba din contra, bati 2 km pana la Kaufland pentru ca in revista din posta au berea ta preferata la reducere.

Eu nu sunt fan Lidl. Sunt insa client Lidl. Am un magazin la fix 200 de metri de mine. Merg zilnic pe-acolo pentru ca e foarte aproape. Anul trecut insa mergeam la Penny, care-i la vreo 500 de metri. Cand nu era Penny mergeam la Billa sau la Profi. Iar acum multi, multi ani mergeam la Metro, ca tot omu... 10 km mai departe. Chiar nu ma intereseaza ce fac aceste maganzine in social-media. Pe facebook, cel mai bine reprezentat segment de varsta in randul fanilor Lidl este 18-24 de ani. Ma indoiesc ca el este si segmentul cu puterea financiara necesara care sa furnizeze clienti reprezentativi in cifre de vanzari. Dar ce stiu eu... poate un student care pleaca dupa paine si cremvusti simte nevoia sa-si ia si-o bormasina la oferta..

Personal, imi place Lidl nu pentru ce stie sa faca in online ci pentru reducerile pe care le practica si pentru saptamanile gastronomice. In prima luna de la deschidere le-am terminat baconul. Cand a fost saptamana americana am mancat pentru prima oara marshmellows. Acum am o obsesie pentru rahatul grecesc cu migdale. Toate astea le-am aflat din catalogul cu produse, singura "publicatie" scrisa pe care o mai citesc in ziua de azi... Deci da, teoretic s-ar putea zice ca sunt "fan" Lidl insa asta pentru ca las o parte consistenta din salar in casele lor nu pentru ca am dat un click pe pagina lor de facebook. In acelasi timp insa in momentul in care un alt supermarket se va deschide la 100 de metri de mine, Lidl Romania va trebui sa faca ceva mai mult decat concerte cu Connect-R si campanii online ca sa ma atraga in magazin...

Alergatura cu noaptea-n cap

Timisoreni, in caz ca n-ati aflat deja, sambata, 3 august, de ziua Timisoarei, suntem invitati la o alergare de seara prin oras. Un cros nocturn de 4 km prin centrul orasului care are si o componenta caritabila: o strangere de donatii pentru sectia de ortopedie din Timisoara. Nu e exclus ca intreaga actiune sa aibe si un efect benefic asupra tonusului individual si sa alunge oaresce insomnii acumulate in cursul saptamanii..

Înscrierele se vor face înainte de eveniment, între orele 20.30 și 22.30, în fața Primăriei Timișoara, de unde la ora 23 se va da startul Crosului Nocturn. Locul de start este și locul de finish.
Organizatorii spun că nu există taxă de înscriere, dar participanții sunt încurajați să facă donații de 10 lei pentru o secție de ortopedie din Timișoara. Campania de strângere de fonduri este destinată pentru conștientizarea comunității locale că starea de sănătate este importantă și avem nevoie de servicii medicale de calitate atât pentru prevenție, cât și pentru tratament.
La deschiderea Crosului Nocturn vor participa reprezentanți ai Primăriei Timișoara, ai Consiliului Județean Timiș, ai Athletic Club Maraton și un medic de specialitate în ortopedie. Apoi, la finalul alergării, primii sosiți vor fi declarați câștigătorii celei de-a doua ediții a Crosului Nocturn. Felicitări și diplome de participare vor primi toți cei care se înscriu și aleargă pe întreg traseul.(alergotura.ro)

'Nu ma intreba cum am castigat primul milion'

Acum vreo 2-3 zile ascultam la radio ceva emisiune matinala (cred ca la ProFM) in care gazdele se distrau pe seama raspunsurilor date de ascultatori la o intrebare foarte simpla: “cum am castigat primii mei bani?” Nu conta suma ci metoda folosita si, cu cat mai ingenioasa sau mai traznita parea, cu atat era mai demna de lauda. Ceea ce mi s-a parut insa foarte interesant in minutele alea a fost faptul ca din toate povestile lansate in aer nici macar un sfert nu divulgau metode oneste de castigare a painii. 

Practic, fiecare pusti mai dezghetat a facut o combinatie, o smecherie din care sa-i iasa si lui de-o ciorba - sau mai bine. Unu i-a sterpelit tuica lu taica-su si-a vandut-o vecinilor, altu s-a bagat in vinul bunicului, unul a cules ciuperci si le-a bagat cuie in tulpina ca sa traga la cantar, ce mai, toti pareau sa fi studiat la scoala strazii copiind si aplicand metode de pacalit aproapele tau. Singura sclipire mai antreprenoriala a fost a unui tip care cumparase prezervative de la oras si le vinduse prin sat. Ala a intuit cererea si a furnizat oferta. Restul erau toti diferite versiuni de proto-bisnitari, comercianti cu marfa altora. Unul n-ar fi mutat o mobila sau ar fi dat cu sapa in gradina, facut babysiting sau plimbat cainele vecinilor...

Nu incerc sa fac pe moralistu ci doar sa propun o explicatie pentru stereotipul cultural al “romanului descurcaret”. Probabil ca la originea lui sta o carenta in cei sapte ani de-acasa imputabila parintilor si anume obsesia ca ‘copilul trebuie sa-nvete.. si atat.’ Cred ca cel putin de la 14 ani, copilului ar trebui sa i se insufle si ideea ca e ok sa muncesti, ca munca “innobileaza” caracterul, ca e ceva cu care sa te mandresti daca il practici cu onestitate. Chiar sa fie initiat in mijloacele de castigat existenta specifice varstei (sau in afacerea familiei), in loc sa fie expediat - in cel mai fericit caz - intre carti si lasat sa creada ca, atunci cand va veni vremea, se va descurca el cumva. Smecheria are ea farmecul ei dar cand caracterizeaza o intreaga societate devine un cusur strident. 

Ps. Primii mei bani munciti au venit sub forma unei lectii usturatoare (de la basicile din palme) dupa ce am spart piatra cu 2 amici o dupa-amiaza intreaga pentru fundatia casei si am castigat de la taica-miu cat sa ne ajunga de-un hamburger si-un cola. Nu exagerez cand spun ca fost cea mai gustoasa portie de junk-food ever!!

Drained, metafora pentru detoxifiere conjugala

Cred ca fiecare cunoaste cel putin un exemplu de cuplu in care un membru - de regula, ea - ii inghite toate cacaturile celuilalt membru - de regula, el. Sigur ca viceversa e la fel de valabila insa in spatiul carpato-danubiano-pontic lucrul acesta e foarte improbabil. Iata mai jos o prelucrare artistica a acestui tip de parteneriat, o viziune metaforica in care adictiile auto-distructive a unuia din parteneri se scurg prin fosa iubirii catre celalalt, mai curat si mai pasiv, pana il sufoca cu zile... Sa vada cine are ochi sa vada si sa inteleaga cine are puterea s-o faca...

DRAINED - nsfw from Nick Peterson on Vimeo.

Gura tigancii cand te pizduieste...

tot norocul ti se risipeste. Nu e o vorba din batrani dar ar putea deveni. Am inventat-o in drum spre o cafea dupa o intalnire 'apropiata' cu o reprezentanta a etniei de culoarea romului. Imi vedeam de treaba mea pedaland voiniceste spre Unirii cand am dat de un semafor functional intr-o intersectie pe care de obicei o traversam fara pierderi de viteza. Am decis sa astept si, in clipa in care s-a inverzit organu', io si inca o masina ne-am imbulzit sa ne luam drumu'. Dar la fel de repede ne-am desumflat pentru ca pe zebra abia inrosita se deplasau ilegal niste morcovi, oameni de la salubritate cu portocaliile lor etichete. In fruntea lor o piranda fara fusta se misca ca o adevarata bulibasa, in ritm de promenada de parca ar fi adunat mai devreme toate gunoaiele de pe malul Timisului. 

Luand act de mina mea dispretuitoare si incordarea tipica unui sprint pe doua roti blocat in fasa, mi-a adresat cateva vorbe de duh ce sunau a propunere de cunnilingus cu partile ei private si, foarte probabil, usor iritate. E posibil sa fi zis si ceva de ochelarii mei de soare dar n-am luat-o personal. Dat fiind ca nu cunosc jargonul de ghena m-am prins cu intarziere ca mie imi erau adresate politeturile si, catarandu-ma de zor pe soseaua ciuruita, am strecurat in sertarul cu injuraturi inca una proaspata. O suta de metri mai incolo mi-a cazut aripa la bicicleta si era sa mi-o calce un autobuz. Coincidenta, pesemne... 

Turism cultural: In căutarea lui Faust

Un weekend la Sibiu pentru un spectacol de teatru? Daca e vorba de Faustul lui Goethe interpretat de Silviu Purcărete, obligatoriu. Cronica de teatru, asadar:

Când am intrat la Faust nu ştiam la ce să mă aştept. Scena era obturată de un cearşaf alb ridicat chiar în faţa primului rând de scaune. Semăna cu un ecran de cinema iar ăsta putea fi un prim indiciu legat de cât de cinematică urma să fie viziunea lui Purcărete. M-am aşezat în rândul al doilea şi am început să fac presupuneri la ce se ascunde în spatele albului cearşaf. Toate gândurile însă mi se îndreptau către ceva de natură să dea fiori. Nu se simţea nici o mişcare dar dincolo de fojgăiala produsă de spectatorii care-şi ocupau locurile în sală se infiripa o muzică duioasă ce părea a fi produsă de-un cor medieval de voci astrale. La un moment dat s-a făcut linişte. Maestrul de ceremonii îmbrăcat într-un costum alb a coborât printre noi, ne-a privit dispreţuitor şi-a părăsit sala smulgând la ieşire cearşaful alb cu un râs sălbatic. Începea spectacolul.

Pe Faust (Ilie Gheorghe) l-am identificat repede - era în mijlocul scenei. Mefisto (Ofelia Popii) s-a lasat mai greu descoperit. Vocea i-o auzeam prea bine - o şoaptă răguşită ce parcă izvora din neant - dar sursa ei, gura şi trupul său contorsionat, l-am remarcat abia după o jumătate bună de minut, efectul fiind identic cu cel simţit când crezi că eşti singur într-o cameră goală şi descoperi că nu eşti. Am ştiut în acel moment că Silviu Purcărete se va juca puţin cu percepţiile noastre iar simţurile vor fi destul de agresate în cele 2 ore.

Oricare din cei care l-au văzut poate depune mărturie că Faust e mai mult decât un spectacol de teatru. E o experienţă senzorială completă şi un performance complex în care nu eşti doar invitat să participi ci efectiv corupt, sedus, ispitit să te alături. Decorul evocă moarte şi ruină, mişcările figuranţilor invocă haosul şi pierderea minţilor, muzica compusă de Vasile Şirli electrizează ca o mantră hipnotică iar în mijlocul lor se desfăşoară un joc de-a şoarecele şi pisica între un om raţional şi o fiinţă eterică, stăpană a viscerelor. Jocul e violent, explicit până la provocator de controversă, însă pasional, emoţionant şi, nu în ultimul rand, intelectual. Coruperea minţii se împlineşte prin coruperea cărnii iar sufletul e moneda de schimb într-un pariu diavolesc dar şi tichetul de intrare în Iad pentru o ‘noapte a Valpurgiei’ în care bizarul şi grotescul îşi dau mâinile şi o pun de-un spectacol de dans cu sânge şi flăcări, capete de porci şi care alegorice. Festinul demonic e unul din motivele pentru care Faust se joacă exclusiv la Hala Balanţa şi mai deloc în deplasare - deşi a fost prezent în festivaluri internaţionale. Amploarea desfăşurării de forţe - cca 120 de oameni - îl transformă într-o producţie monumentală de rangul unei opere rock, o chestie cam unică în ţara noastră.

Nu am prea multe de zis despre textul piesei. Am fost prea puţin atent la el şi nu am reţinut prea multe, din păcate. E şi greu în contextul în care accentul e pus insistent pe partea vizuală. Practic mintea ţi-e mult prea ocupată să absoarbă tot ce se întamplă pe scenă ca să mai înregistreze fidel replicile personajelor. Sigur că unele din ele sunt suficient de puternice ca să zăbovească un timp în memorie dar odată ieşit de la spectacol mintea cedează şi trece la odihnă păstrând doar încântarea unei amintiri fantomatice. Una în care Diavolul era şi femeie şi bărbat, şi diform dar şi lasciv, iar vocea lui prefăcută, tânguitoare, mieroasă sau seducătoare avea forţa de a subjuga. Una în care locul scheleţilor din dulap e luat de cadavrele de sub podea. Una în care inocenţa şi fecioria sunt răpite la adapostul nopţii iar preţul îmbrăţişării lor sunt braţele Morţii. Şi una în care Mefisto priveşte lacom prin ochii Ofeliei Popii iar zâmbetul său pervers te fascinează în aceeaşi măsură în care lacrimile deznădejdii sale te emoţionează. Faust e cel mai bun exemplu de poveste în care, la final, auditoriului i se face milă de villain şi-şi doreşte să-i fi reuşit ‘afacerea’. Din păcate singura consolare pe care i-o poate oferi sunt ropotele de aplauze. Fără număr...fără număr... Bravo Ofelia, bravo Silviu, bravo tuturor.

Cultura bundle - divertisment la pachet umanitar

Cu ceva timp in urma am luat contact cu fenomenul humble bundle si constat acum ca mecanismul care sta in spatele acestei noi strategii de vanzari online e uimitor de simplu si de eficient. Pentru cine nu stie exact despre ce vorbesc, bundle-urile sunt pachetele de bunatati online care constau in jocuri (initial), e-books (mai recent) si muzica. Avantajul e faptul ca ele actioneaza ca o promotie de vreo doua saptamani in care cumparatorii stabilesc pretul la care vor sa cumpere pachetul. De regula pretul poate fi chiar si sub 1$ dar exista stimulente pentru a plati peste pretul mediu achitat de restul cumparatorilor (acesta insa se stabilizeaza undeva tot la vreo 10% din valoarea totala pe piata a produselor care-l contin). Stimulentele constau in dorinta de a debloca unul-doua produse mai selecte - care sunt anuntate de la inceput - sau cea de a-ti asigura niste bonusuri acordate ulterior, dupa startul promotiei, si care uneori dubleaza numarul de produse cumparate.

Acum, in mod obisnuit, vanzarea “la pachet” nu difera cu nimic de cumparaturile online de electronice sau alte nebunii in care ti se sugereaza inca doua trei chestii pe langa produsul dorit de tine la un pret mai avantajos. Pana la urma si aici tot de un pachet de lucruri e vorba, fie ele produse de divertisment cultural. Smecheria insa - si probabil sclipirea ingenioasa a intregii miscari care a pornit initial pentru promovarea dezvoltatorilor independenti de jocuri - consta in faptul ca tu, cumparatorul, poti imparti suma platita in trei directii: autori/developeri, un ONG cu scop caritabil (Crucea Rosie, Child’s Play, Electronic Frontier Foundation - o asociatie care-i apara pe cei atacati in instanta pe considerente de incalcarea drepturi intelectuale) sau drept comision celor care compileaza si gestioneaza pachetul (ex. Humble Bundle ca sunt cei mai notorii). Poti cu alte cuvinte sa faci o donatie din intreaga suma platita sau sa decizi ca doar autorii isi merita banul. 

Ce contin aceste pachete? Ei bine, cum e si normal, majoritatea cuprind jocuri - initial titluri indie, ulterior nume mai grase pentru colectionari, nostalgici sau gameri mai zgarciti. La unul din bundle-urile achizitionate de mine cu 5 euro am primit initial 6 jocuri, apoi inca 4, din care n-am jucat decat vreo 2 - 3 din motive de timp insuficient. A fost insa suficient ca unul din jocuri sa mi se para interesant si sa existe componenta aceea caritabila care te seduce ca faci o fapta buna adapandu-ti obsesiile. Mai important insa e faptul ca mecanismul a fost preluat de piata de carte electronica si sub tutela scriitorului de SF Cory Doctorow s-au compilat si vandut pana acum doua bundle-uri de carti SF$F. De ce mi se pare chestia asta importanta? Pentru ca in felul asta se evita tirania amazon si a altor magazine online de carte. Ca sa va faceti idee in doar doua saptamani din octombrie 2012, s-au vandut 80.000 de pachete din prima editie ebook bundle iar banii incasati au mers la autori si la ONG-uri. In total doar cei de la Humble Bundle au strans 13 milioane $ in scop caritabil lansand peste 20 de bundle-uri.

Unde se poate merge de aici incolo? Pai imaginati-va colectii de albume muzicale, de filme sau seriale legate frumos intr-un bundle si promovat ca atare. Practic orice fel de continut digital dorit de un consumator ar putea fi vandut la pachet, la un pret foarte avantajos pentru cumparator, cu maxim de impact pe plan social si in zona de imagine, dar care prin numarul de clienti atrasi ar oferi si un oarecare profit. Si nu vad de ce prin asta nu s-ar mai reduce putin si pirateria.

Ps. azi chiar am achizitionat al doilea ebookbundle.

JazzTM, barometrul ambitiilor timisorene

In cateva zile incepe la Timisoara un festival de jazz in toata regula, cu nume mari si o adresare mai mult decat prietenoasa tuturor celora care apreciaza muzica buna, indiferent daca e sau nu jazz. Organizatorii (PrimariaTM) n-au facut nici un secret din faptul ca festivalul JazzTM e un cap de pod in ofensiva lansata anul acesta pentru campania Timisoara, capitala culturala europeana. Viceprimarul Dan Diaconu a spus-o foarte clar dealtfel: 

"Un festival muzical creeaza un simbol pentru orasul care il organizeaza, devine parte din identitatea lui si o intareste. Festivalul JAZZ™ vine tocmai sa celebreze energia culturala vibranta a Timisoarei. In acest an punem piatra de temelie a ceea ce poate fi unul din cele mai importante evenimente culturale din aceasta parte a Europei, parte a efortului de a obtine titlul de Capitala Europeana a Culturii 2021."

Ambitii mari, asteptari pe masura. In ce ma priveste am toata increderea ca echipa Plai care s-a ocupat de selectia invitatilor si tot ce tine de logistica unui asemenea festival au avut grija ca totul sa fie binepus la punct. Experienta lor nu poate fi comentata caci finantarea publica consistenta era ceea ce lipsea pentru a dovedi ca isi pot asuma sarcini mai mari. 

Urmeaza asadar trei zile de concert in Piata Operei, cum n-a mai avut de mult orasul asta, iar calitatea actelor artistice anuntate (Richard Bona, Kurt Elling, Macy Gray si David Murray Infinity Quartet sunt doar headlinerii care insumeaza multe premii Grammy) e un prilej de mandrie locala. Una usor rezervata, ce-i drept, pentru ca evenimentul inca nu s-a produs, si privita doar in contextul istoric al momentelor asemanatoare din perimetrul local. Dar nu pot sa nu privesc cu optimism caci de reusita acestui concert depinde imaginea viitoare a orasului si agenda sa culturala pe urmatorii ani. 

Ca ultima precizare, JazzTM e un festival deschis catre toata lumea, accesul fiind liber in spatiul Pietei Operei cu posibilitatea de a se rezerva locuri pe scaune in fata scenei la un pret modic de 50 de lei pe toate cele 3 zile.