Am inceput sa citesc
Philip K. Dick in liceu, acum vreo 17-18 ani, intr-o perioada in care detestam literatura obligatorie din scoala, cu exceptia poeziei, si cautam evadari in imaginatia celor mai influenti autori de SF. Visam cu alte cuvinte lumi viitoare, indiferent daca erau sau nu plauzibile, si nu suportam sa raman agatat de un prezent trist sau de-un trecut idilic. N-am gasit niciodata o atractie deosebita pentru viata taranului roman - sau a micului burghez, daca vreti - iar orice tema de la literatura era o corvoada de care nu stiam cum sa ma achit mai repede. Pur si simplu nu eram un om cu aplecare asupra trecutului si nu ma interesa valoarea artistica sau stilul scriitorilor romani. Acum stiu ca eram un dobitoc arogant dar atunci mi se parea o idee buna sa nu citesc altceva decat SF. De fapt, la fel cred si-acum. Nu vad cum as fi ajuns un om mai bun daca terminam Ciocoii vechi si noi.
Revenind la PKD, primul roman citit a fost Ubik, si sincer, mi-a facut creierii mei puberi cam praf. Pentru a avea o imagine mai plastica asupra lumii descrise de Dick voi mentiona cateva idei: telepati si anti-telepati, semi-viata si iluzia realitatii, corporatii care se spioneaza economic, suspensie criogenica si un personaj central, Joe Chip, care nu-si poate da seama daca el e viu si ceilalti morti sau invers. Urmatorul roman a fost Omul din castelul inalt, o istorie alternativa a secolului XX in care fortele Axei castigasera cel de-al doilea razboi mondial datorita asasinarii lui Roosevelt in 1933 si a incapacitatii SUA de a iesi din criza economica. Razboiul rece se purta asadar intre Al Treilea Reich si Japonia Imperialista. Dar realitatea este din nou pusa la indoiala de un roman obscur in care se pretinde ca de fapt fortele Axei au fost infrante. Asa ca, desi personajele cunosc faptul ca romanul e o fictiune, realitatile vietilor lor le confirma ca s-ar putea sa fie ceva adevar in el. Complexa si ambigua, Omul din castelul inalt e considerata capodopera lui Dick.
Pana acum o vreme nu am mai pus mana pe vreun roman de PKD, probabil si din cauza ca nu s-au mai publicat prea multe. De vreo cativa ani insa am reluat munca de asimilare a operei acestui autor devenit atat de popular la 30 de ani de la moartea sa (pana acum s-au ecranizat 10 romane sau povestiri, in filme ca Blade Runner, Total Recall, The Adjustment Bureau, Next, Paycheck, A Scanner Darkly sau Minority Report). Ca urmare am luat in maini Viseaza androizii oi electrice? - romanul adaptat in filmul Blade Runner - si am fost foarte surprins sa descoper cat de mult a fost lasat pe dinafara, atat din poveste cat si din personajul Decker: subplotul despre religia mercerismului care oferea o empatie colectiva indivizilor prin impartasirea suferintelor lui Mercer (un fel de sfant) cu ajutorul unor “aparate” interconecate sau cel al animalelor artificiale pe care le colectionau oamenii dat fiind ca cele reale nu mai existau sau erau foarte scumpe. Aceste elemente nu doar ca dau o imagine mai plastica lumii speculate de Dick insa il arata si pe erou ca fiind motivat si de altceva decat o obligatie materiala, anume de o dorinta de a evolua spiritual. Plus ca finalul filmului e o inventie marca Ridley Scott.
Au urmat Substanta M si Clanurile de pe Alpha, doua nuvele extraordinar de bizare, probabil cele de pe urma carora scriitorul si-a atras reputatia cretina ca ar fi un autor drogat. Da, poate ca a avut experiente cu diverse pilule si substante, la fel ca multi alti autori ai generatiei sale care incercau sa sparga “portile perceptiei”, dar asta nu-l face automat un junkie. In Substanta M (orig. A Scanner Darkly) un politist schizofrenic isi asuma o noua indentitate pentru a se infiltra intr-un grup de drogati si a da de urma unui puternic halucinogen iesit pe piata. Devine insa un consumator atat de aprig incat isi uita propria identitate si ajunge sa se supravegheze pe sine insusi. Paranoia si identitati fracturate pana la cer si inapoi. In Clanurile de pe Alpha un conflict, chipurile, intre pamanteni si niste colonisti lunari - revelati ca urmasii unor pacienti dintr-un azil care au evoluat in caste sau triburi dupa fiecare afectiune documentata - functioneaza ca purgativ emotional pentru autor dupa o perioada foarte neagra: nevasta internata in azil si dubii asupra propriei sale sanatati mentale.
Propria lui paranoia e foarte bine exemplificata si in Timpul dezarticulat, un roman in care personajul principal traieste intr-un orasel din California cu impresia tot mai acuta ca realitatea din jurul sau e o iluzie. In fiecare zi omul rezolva un puzzle publicat in presa locala, ajungand cea mai cunoscuta persoana din lume dar si singura care-si pune intrebarea daca lumea se intinde si dincolo de oraselul lor. Pana la urma se lamureste ca tot spectacolul e pentru persoana lui iar indaratul cortinei exista cineva cu tot interesul sa-l pastreze in joc pe termen indefinit. Filmul The Truman Show imprumuta grosolan din povestea asta fara sa-i atribuie recunoastere de paternitate.
Tot despre un joc si o atmosfera de paranoia este vorba si in Jucatorii de pe Titan, ultima carte de PKD pe care am citit-o. Jocul se cheama Cacealmaua si e un fel de monopoly & trombon jucat de ultimii supravietuitori de pe Terra. Cei mai multi dintre ei sunt proprietari de orase intregi, adunati in grupuri in interiorul carora isi joaca proprietatile pe baza de sansa si bluf. Intr-o singura noapte eroul principal isi pierde proprietatea preferata (Berkeley, CA), nevasta si, indirect, faciliteaza intrarea in grup a unui rival de pe coasta de Vest. E o lume cam prapadita in care putinii proprietari ramasi pot dormi unde au chef dar nu se pot casatori decat daca dau un zar de 3. Mai mult, sunt loviti si de o infertilitate care face ca orice noua sarcina sa fie anuntata la radio si sarbatorita worldwide. Intreaga poveste capata inertie in momentul in care Pete Garden, eroul cu tendinte auto-distructive, devine suspect in uciderea rivalului de pe coasta de Vest. Prezentand bucati de memorie lipsa, tipul are toate motivele sa banuie o conspiratie in spatele crimei, una in care sunt deopotriva implicati colegii de Joc, unele persoane cu puteri telepatice si niste creaturi citoplasmatice de pe Titan numite vogi, un fel de custozi ai ultimilor oameni in viata. Chiar si acestea au o placere in jucat Cacealmaua, astfel ca in curand Pete va trebui sa gaseasca o modalitate de a juca jocul impotriva unor adversari care pot citi gandurile. Pana atunci insa tipul va trece prin aceleasi obisnuite dubii privind natura realitatii percepute si a celei inchipuite.
Dupa cum se poate observa una din intrebarile si temele esentiale in opera lui PKD a fost tocmai “ce este realitatea?” si angoasa pe care o provoaca. E aproape la fel de adanc explorata ca celelalte problematici sf-iste: “ce inseamna sa fii om?” sau “cum arata viitorul?” insa aici imbraca o forma aproape autobiografica. Raspunsul pe care si (ni) l-a dat provine insa din cel mai mistic si spiritual roman al sau, VALIS: “Reality is that which, when you stop believing in it, doesn’t go away.” Asta venind de la un om nascut prematur (cu 6 saptamani inainte de termen) a carui sora geamana a murit la o luna dupa nastere dar al carei spectru l-a urmarit intreaga viata intrucat parintii, nedandu-le sanse prea mari, au realizat o piatra funerara dubla cu numele si datele de nastere ale ambilor copii pe ea. Imaginati-va cum e sa mergi la propriul tau mormant tot restul vietii dar sa gasesti totusi forta sa scrii 30 de romane si 100 de povestiri.
