Acum 2 saptamani, pe 12 noiembrie, se implineau 129 de ani de la momentul semnificativ cu care timisorenii se mandresc in fata oricarui turist care le trece pragul urbei: pornirea retelei de iluminat electric stradal, o premiera in Europa continentala de la 1884. Are mai putina importanta faptul ca Timisoara de atunci era mai europeana decat cea de acum, ca experimentul era o investitie anglo-austriaca intr-un oras administrat de habsburgi si ca românii erau doar niste spectatori intr-un oras al luminilor care inca nu intrase in Romania Mare. Lucrul care conteaza e ca acum putem invoca paternitatea acelor eforturi, ca niste mostenitori de drept ai calitatii de timisoreni.
Privita de la inaltimea tehnologica a secolului XXI ‘inventia’ de atunci poate cadea usor in derizoriu. Privita de la distanta istorica a doua secole, importanta inovatiei poate capata la fel de bine si dimensiuni hiperbolice. Ne putem imagina timisorenii de atunci aplaudand entuziasmati si chiuind la aprinderea celor 731 de lampi incandescente exact ca niste copii in fata unui imens brad de Craciun. La fel ni-i putem insa imagina ridicand din umeri la inca un episod al transformarii si modernizarii orasului lor si intrebandu-se daca e o “investitie oportuna” sa se treaca de la iluminatul cu gaz la cel electric, concediind un numar de muncitori. Ideea care mi se infiripa in minte e ca niciodata dimensiunea reala a transformarii nu e remarcata de cei contemporani ei la fel cum justa ei valoare nu se va contura decat dupa implinirea efectelor sale, pozitive sau negative.
Tot zilele astea s-a inceput reabilitatrea centrului istoric din oras, interventie mult intarziata si care a debutat cu o saptamana inainte de venirea iernii (oficial de luni trebuia sa ninga). Metamorfoza orasului continua astfel neabatuta de la o administratie la alta si de la o generatie la alta. De la nivelul strazii, omului obisnuit ii lipseste perspectiva necesara pentru a aprecia daca ce se intampla in jurul lui va avea efecte pozitive sau nu. Tot ce poate spera e ca undeva, in forul decizional, sunt niste oameni cu viziune si pricepere si nu doar niste figuri politice mai mult sau mai putin contestate.
Una din problemele care se vrea rezolvata cat mai rapid e repararea fatadelor afectate de timp si intemperii care strica aspectul zonei. Incetineala cu care se deruleaza lucrarile e trecuta la un loc cu indiferenta (sau impotenta) autoritatilor si a proprietarilor sub masca de vopsea a artistilor stradali, mesteri in graffiti cu dispensa de la primarie sa aduca un pic de viata in obrajii mohorati ai orasului (a fost cazul cazarmei din P-ta Marasti, a diferitelor ziduri si pasaje anoste pe care creativitatea le-a pus un machiaj temporar).
Se naste astfel intrebarea: de ce nu se poate integra arta stradala sau graffiti-ul intr-un plan coerent de transformare/infrumusetare a orasului? Sigur ca nu includ aici acte de vandalism sau de mazgalit fatade istorice cu lozinci isterice (lucruri pe care autoritatile le condamna in mod repetat la un loc cu graffiti-ul) ci ma gandeam la tablouri murale de tip Doina de la Plai in zone industriale dezafectate (apropo, ati vazut asta?) sau pe blocuri inca netermoizolate. Sau poate o asemenea initiativa e prea ambitioasa… sa inviti niste artisti sa-si foloseasca creativitatea in mod subversiv impotriva uratului care ne inunda orasul.
Poate lucrurile functioneaza mai bine cand se petrec discret, cum e cazul proiectului City of Energy derulat deja de peste 2 ani de Enel cu scopul declarat de a “contribui la imbunatatirea si transformarea vizuala urbana”. Lansat in Bucuresti cu un concurs de design sprijinit de nume cunoscute in peisajul graffiti si street art din Romania (Saddo, Aitch, Pisica Pătrată, Noper, Sinboy si Kitră), City of Energy s-a extins anul trecut in Constanta si Timisoara pentru a le aduce un plus de culoare.
Ultima lucrare din Timisoara a fost terminata mai ieri, fiind vorba de un post de transformare - cladire de utilitate publica absolut invizibila pana azi, aflata in parcarea de langa Tribunal, P-ta Tepes Voda - pe care artistul local Jones a zugravit-o in culori vii pentru a marca premiera europeana de acum 129 de ani, iluminatul electric general al strazilor (pe o arie de 10 km patrati). Desenele lui Jones redau cele mai cunoscute repere ale urbei surprinse in momentul acela de tranzitie dintre apusul soarelui si aprinderea felinarelor, cand “orasul este frenetic si jocul de lumini iti incanta ochii” (cuvintele artistului). Citind ce se scria in presa acum 129 de ani parca inteleg ce vrea sa zica:
„O lumină alb-gălbuie inundase instantaneu străzile din urbea de pe Bega şi colora clădirile elegant decorate cu arabescuri şi motive ale barocului târziu. Lumea rămăsese surprinsă de absenţa lampagiilor care, cu suliţa, aprindeau felinar după felinar. Dacă aveai răbdare suficientă, puteai vedea cum lumina se întindea în lungul străzilor, ca un val ce avea să spargă misterele nopţii” (cotidianul „Luminatorul”)
Daca aveam rabdare suficienta… iata fraza cheie pentru orice transformare de durata.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?