26 noiembrie 2013

Orasul Energiei - a work in progress

Acum 2 saptamani, pe 12 noiembrie, se implineau 129 de ani de la momentul semnificativ cu care timisorenii se mandresc in fata oricarui turist care le trece pragul urbei: pornirea retelei de iluminat electric stradal, o premiera in Europa continentala de la 1884. Are mai putina importanta faptul ca Timisoara de atunci era mai europeana decat cea de acum, ca experimentul era o investitie anglo-austriaca intr-un oras administrat de habsburgi si ca românii erau doar niste spectatori intr-un oras al luminilor care inca nu intrase in Romania Mare. Lucrul care conteaza e ca acum putem invoca paternitatea acelor eforturi, ca niste mostenitori de drept ai calitatii de timisoreni.

Privita de la inaltimea tehnologica a secolului XXI ‘inventia’ de atunci poate cadea usor in derizoriu. Privita de la distanta istorica a doua secole, importanta inovatiei poate capata la fel de bine si dimensiuni hiperbolice. Ne putem imagina timisorenii de atunci aplaudand entuziasmati si chiuind la aprinderea celor 731 de lampi incandescente exact ca niste copii in fata unui imens brad de Craciun. La fel ni-i putem insa imagina ridicand din umeri la inca un episod al transformarii si modernizarii orasului lor si intrebandu-se daca e o “investitie oportuna” sa se treaca de la iluminatul cu gaz la cel electric, concediind un numar de muncitori. Ideea care mi se infiripa in minte e ca niciodata dimensiunea reala a transformarii nu e remarcata de cei contemporani ei la fel cum justa ei valoare nu se va contura decat dupa implinirea efectelor sale, pozitive sau negative.

Tot zilele astea s-a inceput reabilitatrea centrului istoric din oras, interventie mult intarziata si care a debutat cu o saptamana inainte de venirea iernii (oficial de luni trebuia sa ninga). Metamorfoza orasului continua astfel neabatuta de la o administratie la alta si de la o generatie la alta. De la nivelul strazii, omului obisnuit ii lipseste perspectiva necesara pentru a aprecia daca ce se intampla in jurul lui va avea efecte pozitive sau nu. Tot ce poate spera e ca undeva, in forul decizional, sunt niste oameni cu viziune si pricepere si nu doar niste figuri politice mai mult sau mai putin contestate.

Una din problemele care se vrea rezolvata cat mai rapid e repararea fatadelor afectate de timp si intemperii care strica aspectul zonei. Incetineala cu care se deruleaza lucrarile e trecuta la un loc cu indiferenta (sau impotenta) autoritatilor si a proprietarilor sub masca de vopsea a artistilor stradali, mesteri in graffiti cu dispensa de la primarie sa aduca un pic de viata in obrajii mohorati ai orasului (a fost cazul cazarmei din P-ta Marasti, a diferitelor ziduri si pasaje anoste pe care creativitatea le-a pus un machiaj temporar).

Se naste astfel intrebarea: de ce nu se poate integra arta stradala sau graffiti-ul intr-un plan coerent de transformare/infrumusetare a orasului? Sigur ca nu includ aici acte de vandalism sau de mazgalit fatade istorice cu lozinci isterice (lucruri pe care autoritatile le condamna in mod repetat la un loc cu graffiti-ul) ci ma gandeam la tablouri murale de tip Doina de la Plai in zone industriale dezafectate (apropo, ati vazut asta?) sau pe blocuri inca netermoizolate. Sau poate o asemenea initiativa e prea ambitioasa… sa inviti niste artisti sa-si foloseasca creativitatea in mod subversiv impotriva uratului care ne inunda orasul.

Poate lucrurile functioneaza mai bine cand se petrec discret, cum e cazul proiectului City of Energy derulat deja de peste 2 ani de Enel cu scopul declarat de a “contribui la imbunatatirea si transformarea vizuala urbana”. Lansat in Bucuresti cu un concurs de design sprijinit de nume cunoscute in peisajul graffiti si street art din Romania (Saddo, Aitch, Pisica Pătrată, Noper, Sinboy si Kitră), City of Energy s-a extins anul trecut in Constanta si Timisoara pentru a le aduce un plus de culoare.

Ultima lucrare din Timisoara a fost terminata mai ieri, fiind vorba de un post de transformare - cladire de utilitate publica absolut invizibila pana azi, aflata in parcarea de langa Tribunal, P-ta Tepes Voda - pe care artistul local Jones a zugravit-o in culori vii pentru a marca premiera europeana de acum 129 de ani, iluminatul electric general al strazilor (pe o arie de 10 km patrati). Desenele lui Jones redau cele mai cunoscute repere ale urbei surprinse in momentul acela de tranzitie dintre apusul soarelui si aprinderea felinarelor, cand “orasul este frenetic si jocul de lumini iti incanta ochii” (cuvintele artistului). Citind ce se scria in presa acum 129 de ani parca inteleg ce vrea sa zica:

„O lumină alb-gălbuie inundase instantaneu străzile din urbea de pe Bega şi colora clădirile elegant decorate cu arabescuri şi motive ale barocului târziu. Lumea rămăsese surprinsă de absenţa lampagiilor care, cu suliţa, aprindeau felinar după felinar. Dacă aveai răbdare suficientă, puteai vedea cum lumina se întindea în lungul străzilor, ca un val ce avea să spargă misterele nopţii” (cotidianul „Luminatorul”)

Daca aveam rabdare suficienta… iata fraza cheie pentru orice transformare de durata.




Dr Jekyll & Mr. Hyde: o relatie incununata de succes


Exista se pare nu mai putin de 123 de filme (lungi sau scurte), zeci de spectacole si adaptari radio inspirate din "Straniul caz al Doctorului Jekyll si al dublurii sale malefice, dl Hyde". Fara indoiala ca o asemenea "viralitate" a subiectului e un bun indicator al succesului de care se bucura romanul lui Robert Louis Stevenson, o "carticica" de 150 de pagini, nu foarte teneborasa dar patrunsa de suficienti fiori gratie unei tehnici ireprosabile de insuflat teroare. Fara infloriturile victoriene si descrierile gotice pe care le-am gasit in tot atat de popularele Frankenstein si Dracula, romane creatoare de atmosfera terifianta, proto-SF-ul lui Stevenson utilizeaza ca arc de presiune psihologica caracterizarea personajului Hyde prin descrieri disparate facute de alte personaje, care par sa fie unanime in privinta unei anormalitati sau monstruozitati percepute visceral ca o stare de dezgust, repulsie si frica. Repetate indeajuns, aceste lucruri iti raman intiparite si reies la suprafata ca indicii de stare in momentul intrarii lui Jekyll in pielea lui Hyde. Dincolo de latura horror, povestea e un comentariu interesant cu privire la progresul stiintific fara discernamant sau moralitate si dubla personalitate explicata mai tarziu, pe indelete, de Freud.

In ce priveste progresul stiintific, subiectul "cazului", doctorul Jekyll, e unul din acei "mad scientists" bine intentionati dar sedusi de potentialul oferit de cunoasterea teoretica si de propriul orgoliu pentru a mai tine seama de bun simt si prevedere. La fel ca Dr. Frankenstein si mai tarziu Omul invizibil, acesta patrunde taine pentru care nu era inca pregatit si este pedepsit pentru indrazneala, desi "stiinta" in care se afunda Jekyll tine mai degraba de metafizic decat de fizica. Convins de existenta unei dualitati 'bine-rau' in sufletul sau (o fire respectabila inclinata spre sobrietate si intelepciune mascand o a doua fire, josnica, ce suspina dupa pasiune si desfrau) Jekyll descopera elixirul descatusarii totale, permitand astfel laturii sale rele sa preia controlul pentru scurt timp si sa-si faca de cap fara mustrari de constiinta. Exact cum ne va explica mai tarziu psihanaliza, poftele reprimate ani la randul prin autocontrol si educatie vor navali prin bresa proaspat creata si incet, incet, Dl Hyde il va consuma pe respectabilul Dr. Jekyll, autodistrugandu-se si pe el in consecinta.
O relatie de interdependenta parazitara incheiata, surprinzator, dintr-o eroare inerenta intregului experiment. Rezultatul e insa un succes: o fabula percutanta despre duplicitatea naturii umane.

21 noiembrie 2013

Mesterul Manole: Opera rock-simfonica la Filarmonica Banatul


Trecand azi pe langa Sala Capitol a Filarmonicii Banatul am facut ochii cat cepele la un baner imens care anunta treaba asta: Opera rock-simfonica Mesterul Manole compusa de Josef "Joji" Kappl, basistul trupei Phoenix in vremurile ei de glorie. Din presa aflu ca libretul este scris inca din 1973 de Victor Cârcu, textierul formatiei in acea vreme, si abia acum a putut fi realizat. Ne asteapta asadar un amestec de muzica rock si simfonica, in 3 acte, cu vreo 60 de instrumentisti, cu participarea unor solisti de la Opera si avandu-i ca invitati pe Mircea Baniciu si Ovidiu Lipan Tandarica. Spectacolul pe care nu cred ca ar trebui sa-l ratam se intampla in nici zece zile, pe 30 noiembrie! Evenimentul e parte integranta eforturilor depuse pentru Timisoara Capitala Culturala Europeana insa la nivel de comunicare asta nu se spune din directia potrivita. Pare ca e doar vointa unui singur haiduc de a oferi niste arme si munitie Timisoarei in batalia cu celelalte orase cu ambitii similare.

20 noiembrie 2013

'Vinul este o fiinta vie'


S-ar putea sa nu fiu complet de acord cu ce spunea Zoli aseara la o degustare de vinuri organizata de Incubator107 la Carturesti, si anume ca natura trebuie privita cu smerenie, insa argumentele sale referitoare la vinul ca o fiinta vie le primesc cu bucurie. Cand esti literalmente indragostit de un hobby sau de o profesie si cand cunosti atat de multe despre obiectul acesteia e inevitabil sa-i gasesti atribute vii si sa-l privesti ca pe-o fiinta, ca pe-un companion. Un vin se naste, se maturizeaza, imbatraneste si chiar moare (daca nu e pastrat corespunzator). Un vin respira, un vin inspira, un vin creaza stari in noi, intocmai ca un om. Fair enough. Nu e prima data cand natura noastra de fiinte rationale ne face sa antropomorfizam lumea inconjuratoare.

Am aflat insa multe lucruri interesante aseara, lucruri pe care sunt incredintat ca le-as fi putut descoperi si de unul singur pe interneti insa probabil nu cu la fel de multa satisfactie si interes. E o diferenta intre o cautare sistematica manata de o curiozitate intelectuala si o discutie calda, gen maestru-ucenic, in care unul transmite cunoastere celuilalt insa la pachet cu un strop din pasiunea care-l anima. Si, bineinteles, cu multi stropi dintr-o licoare care nu inceteaza sa inspire cautarea adevarului (in vino veritas) transformand astfel simpla curiozitate in cercetare empirica.

Am clarificat in sfarsit natura distinctiei intre vinurile seci, demiseci, demidulci si dulci. E vorba de cantitatea de zahar rezidual ramas in vin dupa fermentatie: sub 4g/l e sec, intre 4-12 g/l demi-sec, intre 12-45 g/l demi-dulce iar peste 45 g/l e dulce. O noutate a fost insa afirmatia ca nu toate vinurile devin mai bune cu trecerea anilor. Cele mai multe vinuri din comert trebuie baute in anul urmator celui de productie pentru ca altfel isi pierd din prospetimea aromelor. Unele sunt facute pentru a fi baute intr-o perioada de 5 ani in vreme ce cateva sunt destinate invechirii. Asa ca e mai bine sa intrebi un specialist daca vrei sa colectionezi ceva pe viitor.

Am primit si niste sfaturi despre pastratul vinului:

- in alta camera decat bucataria, la intuneric si la o temperatura intre 10-12 grade (ideal, insa nu e o problema daca ea fluctueaza pe durata intinsa in timp);

- sticlele trebuie culcate pentru ca dopul sa fie umezit si astfel sa nu se usuce.

- daca ai un vin rarisim si vrei sa bei din el putin cate putin e bine sa scoti aerul din sticla (exista un dop cu un fel de pompa care evacueaza aerul).


In ce priveste servirea vinului:

- nu se bea un vin imediat ce-ai deschis sticla. unele vinuri se lasa cel putin jumate de ora sa respire, altele chiar si o zi intreaga in decantor; contacul cu aerul transformand vinul.

- o sticla de vin agitata are un alt gust decat una linistita.

- cand torni in pahar si tii o mana la spate onorezi niste reguli indepartate cand paharnicii erau suspectati ca otraveau mesenii.

Fara sa o mai lungesc, am degustat aseara 3 vinuri: un Sauvignon Blanc de Recas, un Cabernet Sauvignon de Alira si un Tokaji Aszu unguresc dulce ca mierea.


Sauvignon-ul de Recas era un vin alb, sec si acrisor, cu arome de citrice si numa' bun de baut vara la un sprit. Lumea zicea ca ar merge bine c-o salata sau niste peste. Tind sa fiu de acord.

Cabernet-Sauvignon-ul de Alira era un vin rosu rubiniu, sec si corpolent si cu arome de fructe de padure si mere padurete de-ti facea gura punga. Nu m-as fi vazut in compania lui fara o friptura in sange sau niste branza mucegaita ca sa compenseze gustul astringent. Asta a fost un vin care s-a decantat vreo jumatate de ora inainte de a-l bea. Costa vreo 40-50 de lei.

Vedeta serii a fost ungurul Tokaji Aszu, un vin auriu licoros, dulce ca mierea care mi-a amintit de Nectarul de Transilvania de la Liliac, degustat anul trecut intr-un loc de vis din judetul Mures. Metoda de productie a ungurilor e insa usor diferita. Tokaji Aszu se obtine din soiul Furmint si isi trage gustul de la boabele de struguri “botritizate” adica atacate de un mucegai nobil (Botrytis cinerea) care le face sa se usuce pe ciorchine, concetrand zaharul si aciditatea. Oamenii culeg doar aceste boabe de pe ciorchin si le tescuiesc separat, incet si sub efectul propriei lor greutati, apoi adauga esenta rezultata la vinul obtinut din struguri “sanatosi” si pun intregul amestec la macerat si maturat in butoaie de lemn (vreo 2 ani). In functie de cate cosuri de boabe “mucegaite” se adaugau in trecut, cand nu existau intrumente de masurat cantitatea de zahar din vin, la un butoi dinasta, vinul e clasificat cu numar de 3 pana la 6 “putioni” (denumirea cosului respectiv in maghiara), chestie care indica dulceata lui. Noi am baut unul cu 3 “putioni”, deci nu cel mai dulce (intre 45-90 g/l). Interesant insa e ca pe langa dulceata, vinul asta are si o aciditate peste medie care-l echilibreaza si te face imediat sa salivezi si sa mai inghiti o tura, eventual sa mai iei o gura. Cu alte cuvinte, they make  sweet chemistry. O sticla de Tokaji Aszu s-ar gasi la unguri cu echivalentul a 40 de lei, la noi insa cred ca e cam dublu. Merge bine cu un desert… o prajitura, un piscot, ceva usor...

Eu, ca bautor de vinuri rosii seci, in general, nu beau vinuri dulci decat fierte si pe timp de iarna. Insa vinurile astea de desert sunt dracu gol in piele de femeie, atata sunt de ispititoare. Ma indoiesc ca voi fi dispus sa dau o suma de bani piperata pentru un astfel de vin, fara vreo ocazie speciala care sa justifice gaura in buget, insa dupa fiecare degustare din-asta mai mieroasa, parca-mi vine sa intru in prima enoteca ivita in cale. Bine ca poftele mele dionisiace pot fi usor satisfacute cu o sticla de Merlot sau o Feteasca neagra ca altfel as da in diabet.

Avertisment: consumul discret de alcool nu dauneaza grav societatii

10 noiembrie 2013

Adam si Eva: "Talismanul iubirii si promisiunea eternitatii"

De cand merg la teatru mi-am definit niste reguli de joc. Una e sa ma duc 'fara prejudecati' iar alta e sa nu ratez vreun spectacol de Afrim sau Hausvater, cei doi regizori fiindu-mi cunoscuti pentru montari grandioase, cu scenografie elaborata si o distributie numeroasa atent coregrafiata. Aseara am vazut Adam si Eva pus in scena de Alexander Hausvater dupa romanul omonim al lui Liviu Rebreanu. Faptul ca acest roman atat de personal -“cartea iluziilor eterne” cum il descrie autorul marturisind totodata ca e si cea mai draga lucrare a sa - e mai putin popular decat romanele sociale cerute la Bac (Ion si Padurea Spanzuratilor) e probabil sa-l fi facut pe regizor sa simta o oarecare responsabilitate artistica de a introduce o alta fata a lui Liviu Rebreanu decat cea de prozator realist: cea de filozof ezoteric.

Plecand de la doua personaje bine ancorate in realitate, Ileana si Toma (Ramona Dumitrean si Ionut Caras), povestea din Adam si Eva se contureaza drept calatoria initiatica, metafizica, prin timpuri si locuri istorice, a doua suflete inlantuite in drumul lor catre implinire. O poveste absolut romantica, cu sambure tragic si incarcatura simbolica, in care barbatul originar si femeia originara sunt parca condamnati sa se caute in mod repetat unul pe altul pentru a unifica fiinta perfecta, androginul. Doar ca soarta le e potrivnica. Smuls din prezentul anilor ‘20 de glontul unui rival gelos (Victor Manovici), Toma aluneca in mod repetat, pe patul de spital unde se zbate in ghearele mortii, prin vietile sale anterioare retraind astfel drama iubirilor aproape implinite cu ‘femeia fatala’ Ileana.

Scenele sau tablourile oferite corespund celor 7 faze ale transmigratiei sufletului, personajele schimbandu-si doar vesmintele si numele pentru a da glas acelorasi declaratii de iubire si a suferi aceleasi condamnari. Din Babilon in India, din Egipt la Roma antica si din Germania medievala pe baricadele revolutiei franceze, ciclurile viata-moarte ale cuplului Ileana-Toma par a fi alimentate de incapatanarea cu care cei doi isi apara legatura nevazuta ce-i uneste, “menirea”, de parca ar fi incredintati ca e cel mai de pret lucru din lume (“talismanul iubirii si promisiunea eternitatii”), ceva pentru pentru care merita sa se sacrifice iar si iar.

Desigur ca un asemenea parcurs metafizic avea nevoie si de niste calauze, rol bine suplinit de cele doua personaje de translatie: profesorul Aleman (Ion Rizea) cu ajutorul caruia e reconstruita bucata cu bucata ultima viata a lui Toma, infiripandu-se totodata teza reincarnarii, si Femeia in Negru (Mara Opris), spectru sau inger intunecat aflat parca in afara timpului, deruland-i eroului ursita de la un nod la altul ca o banda video. Nu voi nega ca femeia in negru mi-a parut cel mai intrigant personaj iar actrita Mara Opris (profesoara la FTT din Cluj) m-a cam ‘arestat’ cu energia, concentrarea si forta interpretarii. La un moment dat mi-a starnit si niste ecouri faustiene a la Ofelia Popii, cand s-a dezvaluit drept Lucifer/Mefisto, culegator de suflete pacatoase in vremuri de ciuma.

Sper ca nu sunt singurul caruia povestea le-a starnit deja ecouri de ‘Cloud Atlas’, popularul roman SF ecranizat anul trecut si care trateaza aceeasi migratie a sufletelor pereche de-a lungul a 6 perioade istorice. Ar fi interesant de aflat daca David Mitchell l-a citit pe Liviu Rebreanu. Probabil ca nu. Dar prezenta unui laitmotiv muzical (compozitor Adrian Enescu) care leaga vietile celor 2 indragostiti ca margelele pe-o ata, intocmai ca sextetul Atlasul Norilor, mi se pare o coincidenta remarcabila. Dincolo de paralela asta care tine mai degraba de rubrica curiozitati, adaptarea lui Hausvater, asa simplificata si un pic cam sprintena, mi-a lasat impresia de aperitiv menit sa-mi stimuleze perceptia in vederea unui meniu mult mai complex si mai savuros: romanul in sine. E imposibil sa nu simti pe durata spectacolului ca-ti scapa ocazia de a aprofunda celelalte vieti ale lui Toma, vieti care, in ciuda efortului din scena, par doar schematice si repetitive. M-as bucura daca romanul le-ar acorda mai multa semnificatie. Voi verifica. Asa cum sper sa faceti si voi, amatorii de teatru, cu spectacolul lui Hausvater. Pentru ca, sincer, merita deranjul.


promo ADAM SI EVA from TV TNTm on Vimeo.

08 noiembrie 2013

Cel mai bun roman romanesc din 2012


In "procesul" intentat de Asociatia Casa de Cultura & friends literaturii romanesti, asa cum s-a prezentat ea in anul 2012, juriul format de 23 de blogari (eram 24 dar unul s-a "recuzat") a deliberat astfel: cel mai memorabil roman lansat in 2012 in Romania si castigator al Premiului Augustin Fratila in 2013 este cel al scriitorului Radu Aldulescu, 'Cronicile genocidului' (Ed. Cartea Romaneasca). "Condamnarea" (autorul a marturisit ca se simte inspaimantat) a avut loc aseara, dupa ce organizatorii au adunat punctajele acordate de blogari celor 5 romane finaliste. Competitia a fost destul de stransa, din calculele mele reiesind ca doar 2 puncte (73p fata de 75p) au despartit-o pe Alina Nedelea si Soseaua Catelu 42, unul dintre cele mai populare debuturi literare ale anului, de consistentul premiu de 10.000 de euro oferit de compania Philip Morris Trading. Nici celelalte romane n-au fost departe deloc astfel ca se pot trage cateva concluzii: toate au fost stralucite, toate au fost slabe, blogarii sunt divizati si nu se pot pune cu nimic de acord... adica..oameni..

Modul de notare a constat in acordarea fiecarui roman a cate unei note intre 1-5(maximul), adica ordonarea lor pe o scara valorica dupa orice criteriu avea blogarul chef: placerea lecturii, tehnica scriiturii, frumusetea copertii, randomizare sau whatever.. Dupa skillurile fiecaruia. In fine, voturile mele insa arata asa:

5.  “Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, 2012
4.  “Hotel Universal”, de Simona Sora, Editura Polirom, 2012
3.  “Şoseaua Căţelu 42”, de Alina Nedelea, Editura ALLFA, 2012
2.  “Omar cel orb”, de Daniela Zeca, Editura Polirom, 2012
1.  “Craii şi morţii”, de Dan Stanca, Editura Cartea Românească, 2012

Am asezat Cronicile pe prima pozitie pentru faptul ca mi-a parut cel mai aproape de un roman bine inchegat, cu cap, mijloc si coada, cu personaje pitoresti si vii, autentic si care efectiv spunea o poveste evocand totodata niste realitati din epoca post-decembrista. Am petrecut insa ore placute lecturand si celelalte romane singurul pe care n-am putut sa-l diger fiind Craii si mortii, pesemne datorita lacunelor mele legate de romanul lui Mateiu Caragiale pe care am inteles ca-l oglindeste.

N-am termen de comparatie cu editia de anul trecut (n-am participat, n-am citit) dar cred ca-mi voi indrepta atentia catre finalistele de-atunci pentru ca sunt niste guri care zic ca selectia de atunci ar fi fost mai buna. Carcoteli dar ramane de vazut. Astea fiind zise, treaba mea e implinita.. La revedere si puneti mana pe carti... Stiti voi, te fac ne-prost..

07 noiembrie 2013

Inca un concert impecabil: Al Di Meola

Dupa cum ma asteptam organizatorii Plai incheie anul 2013, un adevarat tur de forta muzical pentru talia orasului in care ne desfasuram, cu inca un concert impecabil. Aseara chitaristul Al Di Meola si trupa s-au adaugat listei de nume importante care au vizitat Timisoara in acest an, incepand cu trupa Nouvelle Vague, trecand prin greii de la JazzTM (capete de afis: Richard Bona, Kurt Elling, David Murray si Macy Gray) pana la sarbatoarea din ograda proprie la care, printre altii, au cantat Zaz si Patrice. Desigur ca suntem inca departe de agenda culturala pe care ne-am dori-o dar nu cred ca acest lucru se poate imputa publicului care, de bunavoie si nesilit de nimeni (bilete intre 68-198 de lei), au umplut pana la refuz Sala Capitol a Filarmonicii Banatul pentru 2 ore de maiestrie instrumentala. Asta in masura in care chitaristul american vine a treia oara in 7 ani in orasul de pe Bega. S-ar putea spune ca s-au molipsit…atat unii cat si ceilalti.

Concertul a fost o incantare a urechilor si un exemplu de profesionalism. La 19:15 artistul era pe scena anuntandu-ne in ce va consta recitalul: piese de Beatles inregistrate pentru albumul omagial (All Your Life) in istoricul studio Abbey Road, compozitii proprii de pe albumele mai vechi si piese de Astor Piazzolla. Chitaristul era acompaniat de alti trei instrumentisti: Peo Alfonsi (chitara), Fausto Beccalossi (acordeon) si Peter Kazsas (tobe si percutie). Nefiind un ascultator impatimit de jazz/fusion soundul mi-era cam nefamiliar, lucru care insa nu m-a impiedicat sa constat ca muzica interpretata de quartetul inedit era destul de rafinata. Am gustat cu precatere piesele mai ritmate, care implicau bateristul si finalizau in riffuri frenetice de chitara. Fascinant insa mi-a parut acordeonistul, un adevarat virtuoz care se armoniza atat de bine cu chitara lui Al incat uneori aveam impresia ca formeaza un singur instrument, cu clape si coarde. Prezenta lui a imprimat unor melodii si o tenta mai folkish iar felul in care omul isi folosea vocea era intrigant: din fundul salii unde sedeam, nevazandu-i buzele prea bine, aveam impresia ca mai exista un instrument pe scena, bizar si ascuns. In fine, convingerea mea e ca Al di Meola e un experimentat explorator al sunetelor si stilurilor iar ceea ce ascultam era un bine pus la punct repertoriu de jazz, tango, rock sau flamenco.

Publicul insa a parut un mai fin observator decat mine, reactionand la schimbari si treceri de ritm subtile si felicitandu-l cu entuziasm pe artist. Al a fost insa si el un abil om de spectacol, punctand prietenos pauzele dintre piese cu momente joviale, glumind cu auditoriul. Atmosfera din sala a fost destinsa, calda, uneori chiar melancolica (cateva bucati atmosferice numa bune de sedus sexul opus) dar si complet lipsita de intreruperi neprevazute, probleme tehnice sau alti factori de bruiaj. Pe scurt totul a mers ceas. Oamenii l-au aplaudat cu darnicie pe artist, electrizati de o muzica extrem de personala si de subtila. Bisul a insemnat inca 3 cantece care, daca ar fi fost la latitudinea spectatorilor, ar fi insemnat doar startul unui nou recital #panadimineata.

A drinking song

Vermeer-A-Lady-Drinking-and-a-Gentleman


Wine comes in at the mouth
And love comes in at the eye;
That's all we shall know for truth
Before we grow old and die.
I lift the glass to my mouth,
I look at you, and I sigh. 

William Butler Yeats